Maraton Panorama Literară 2024, septembrie
26. (poezie, cyberpoem)
fata dezbrăcată în vin albastru
~ bahice [32] ~
ea vine în pași de abur
părul ei ca o răsuflare tăcută de vânt
între degete îmi curge cerneală
ca o promisiune neștiută
suflarea ei e rece
dar caldă
ca un amestec de fulgi ce cad în vară
își poartă trupul în nuanțe albastre
și e stranie
frumoasă
pierdută în sine
îi simt atingerea
fără atingere
un fir de argint pe brațul meu
cu vopsea de stele închisă în vene
și privirea ei mă îmbracă
fără să mă știe
ne sărutăm
și aerul devine albastru
un albastru ce nu e niciodată doar cer
ci o mare în care ne scufundăm
fără să respirăm
plămânii mei se umplu de ea
este toamnă
și mâinile ei mă prind
pictând umbre pe pielea mea
mă înghite în abisul unui vis
în care nu mai știu de unde începe ea
și unde termin eu
apoi e iarna
și zâmbetul ei e același
cu buze albastre
păr blond
priviri pierdute
îmi spune că mă iubește
dar zăpada e rece și n-o pot atinge
nu e aici
dar e peste tot
văd flori roz în cripta ei
iar albastrul dansează în jurul meu
un dans tăcut
absurd
în care ea încă trăiește
într-un colț ascuns din mine
pictat într-un veșnic
neclar albastru
mă plimb printre umbre
într-o grădină unde timpul se oprește
și toate florile au început să-și schimbe culoarea
căci și ele o simt
albastrul s-a întins ca o pată de cerneală
infiltrat în petale
în scoarța copacilor
ca și cum fiecare atom ar purta în el
o parte din ea
din noi
din nimic
îi aud vocea uneori
dar e doar vântul
sau poate cerul care se frânge în zori
mă întorc acasă
unde peretele e încă
murdărit de vopseaua aceea
același albastru din săruturile ei
din nopțile în care eram doi
și totuși unul
mâinile ei încă se simt pe pielea mea
ca un ecou vechi
argintiu
îmi amintesc cum își închidea ochii
cum ne prăbușeam în noi înșine
fără să știm unde ne duce gravitația iubirii
acum rămân doar umbrele
umplu tăcerea cu gânduri nescrise
și mă gândesc la zilele de vară
la momentele când era încă vie
când o priveam în lumina blândă
și totul părea infinit
dar iarna vine iar
și în ea
albastrul devine mai profund
ca un ocean fără fund
în care mă scufund
încet fără teamă
căci poate acolo
în adâncuri
unde cerneala se amestecă cu visele pierdute
ne vom regăsi din nou
și poate
doar poate
vom dansa iar printre culori
pe care doar noi le putem vedea
într-un univers absurd și al nostru
unde timpul nu curge
ci stă
înghețat în albastru
și dacă va fi să ne regăsim
va fi într-un loc unde culorile sunt mute
unde albastrul nu doare
ci doar îmbrățișează
ca o atingere ușoară de cerneală uscată
vom fi din nou doi
fără început sau sfârșit
ne vom recunoaște în liniștea dintre clipe
cu buze albastre și mâini argintii
dansând printre umbrele propriilor vise
iar eu voi ști atunci
că iubirea noastră n-a fost niciodată doar a noastră
ci un fragment din infinit
pierdut în albastru
©Ioan Muntean, 2024
text participant la Cronopediada - Maratonul Panorama Literară
-->
Comentarii