Ioan Muntean - Panorama literară, noiembrie 2023
21. (proză, nuvelă SF)
Fuga pentru fugă (6)
[…]
6.1 Timpul şi Spațiul (modul indicativ)
Totul s-a sfârşit!... Coardele timpului au înghețat pentru mine şi tărâmul relaxării e pustiu... Amintirile mi se preling oaselor desperecheate ... Cândva, la o scară temporală poate, undeva, la un capăt de Univers o rațiune post-umană îmi va pătrunde amintirea contemplativă căutând prin amintiri ecoul începutului, repercutat îndelung în vidul memoriei celeste. Va regăsi atunci sub frunze ruinate de rugina anilor galactici o amintire a Timpului, un fulger de iubire ce luminând un cer al spațiilor oarbe... pustii... a născut gândul Destinului... gândul meu de...
Eram cândva alături, dar... Ciocnirea fusese inevitabilă, era într-un fel apriori. Inerția unui război al Lumilor ne azvârlise într-un colț de Univers, undeva unde planete verzi se înfășurau haotic în jurul unui soare portocaliu, al hăurilor de portocaliu. Ținându-ne, pășeam printre aceste ruine ale unui început imprevizibil încă... Pășeam la rândul meu haotic, când Fascinația, obtuză, dar persistentă, se exercită în creierul meu obosit de Timp. Provenea din alte spații, deosebit legiuite şi totuşi atât de familiare simțurilor mele...
Cu siguranță că toate acestea nu sunt decât rodul rănilor suferite în toiul luptelor, însă totul părea atât de logic, de real, încât de acolo, din străfundurile hăului în care odihneam, vedeam: se apropia. În-tro linişte singuratică până la durere şi în acelaşi timp oarbă... Nu spunea nimic... Se apropia şi atât. Era sfâșiat pe toate părţile, pătruns de un indefinit număr de culoare întortocheate, prin care zăream, întrevedeam ce era dincolo... Dincolo, în urma Lui! Se apropia lin, picurând parcă, ostenit... Se apropia şi mă privea țintă, mă hipnotiza. Orice încercare de a mă feri din drumul său era zadarnică. Inevitabilul TREBUIA să se producă, iar ciocnirea... ciocnirea ne va distruge... trebuia să ne...
Era aproape, nebănuit de aproape şi totuşi mai avea încă mult de parcurs până la mine. Acum vedeam clar ce era Dincolo, în urma Lui: vedeam nimicul! Un început de nimic din care de abia apoi avea să renască o nouă EXPLOZIE. O explozie eternă, fără sfârşit şi fără început, plină de spații... dar Atemporală. Pentru EA timpul nu avea putere de pătrundere.
Şi nu avea, pentru că EL se apropiase, îşi trăsese ultima suflare iar imensul său Trup se prăbușise... se cufunda ireversibil în Mine ... TIMPUL MUREA... Timpul... pentru totdeauna?!
Urmă Tăcerea. O tăcere imensă ca bolțile unui Univers de nepătruns. Şi peste ea un ecou. Un ecou imperceptibil prin puterea sa de a se repeta, dar pe care EU îl descifram de fiecare dată: era ecoul ultimelor Sale sclipiri de viaţă, ecoul a ceea ce nu trebuia nicicând să moară! Iar eu, Spațiul cu infinitele-mi dimensiuni eram silit şi aveam obligația morală să-L port în Mine, să-L dăruiesc urmașilor mei, precum şi predecesorilor mei... pentru că totul era atunci posibil, doar EL murise...
... Din Trupul Timpului un nectar al Spațiului aţi tânjit şi v-aţi războit cu însuși Universul pentru EL! Acum beți-l, când amintirile prins-au să se-ngroape. Beți-l îndulcit cu sânge şi cu moarte. E MULT ŞI PENTRU TOŢI!
Doar Timpul nu mai este. Voi v-aţi vrut stăpâni pe Univers şi V-aţi robit pe veci statorniciei. Aveţi tor spațiul, dar aţi uitat CE-I UNIVERSUL!
... Şi mă gândeam că totul a pornit atunci când în neguri îndepărtate ale unui început un Om a azvârlit cu o piatră într-un semen al său...
©Ioan Muntean, 2023
text participant la Cronopediada - Maratonul Panorama Literară
-->
Comentarii