Maraton Panorama Literară 2024, noiembrie

08. (eseu)

~ ciclul Calendar ~

Ritmul zilei în tradiția populară românească: O călătorie prin timpul sacru al unei zile

Viața țăranului român de odinioară era ghidată de o ordine a timpului, o poveste tăcută care se desfășura în fiecare zi cu aceeași cadență simplă, dar profundă. Fiecare moment al zilei avea numele său, semnificația sa și, adesea, ritualurile proprii. Această împărțire poetică a zilei, printr-un orologiu neoficial, era nu doar un mod de măsurare a timpului, ci și o formă de a sacraliza momentele vieții cotidiene, o confirmare a legăturii intime dintre om și natură. În cele ce urmează, vom explora această cronologie de momente care, într-o strânsă legătură cu viața simplă a satului, devine un simbol al ritmului firesc și autentic al existenței.

Începutul unei noi zile era vestit, mai întâi, de „mijitul zorilor”, când întunericul începea să „se înmoaie”, iar lumina abia vizibilă își făcea loc. Era un moment misterios, liniștit, un preludiu al zilei, când doar natura părea că se trezește înaintea tuturor. Această fază incipientă este urmată de momentul în care „se crapă de ziuă”, când primele raze de lumină pătrund vizibil în beznă, simbolizând trecerea de la noapte la zi, un prag dintre necunoscut și cunoscut, între tainic și profan. Poeți precum Lucian Blaga descriu acest interval al „faldurilor de lumină” ca un miracol zilnic, în care soarele devine un mesager al vieții.

Timpul, așa cum era perceput în lumea tradițională românească, nu era o simplă succesiune de ore. Pentru țăranul român, ziua se desfășura după un orologiu nescris, dar puternic înscris în firea lucrurilor. Fiecare moment avea un nume și o semnificație, legând existența umană de ritmul naturii și ciclul cosmic. În acest fel, ziua era împărțită nu doar pentru a marca trecerea timpului, ci pentru a organiza o succesiune de trăiri care transformau fiecare răsărit și apus într-un ritual. Această cronologie oferă o privire în universul spiritual al satului, unde omul, natura și divinitatea coexistau într-o simfonie a ordinii cosmice.

Se înmoaie întunericul – începutul drumului către lumină

În „ziua de ziuă”, soarele începe să lumineze întreaga lume, iar satul prinde viață. Oamenii își încep activitățile cotidiene, animalele sunt eliberate pentru păscut, iar gospodăriile sunt pregătite pentru munca zilei. „Răsăritul soarelui”, acest moment încărcat de energie pozitivă, era întâmpinat uneori cu rugăciuni de binecuvântare, pentru că aducea speranța unei zile bune, protejate de necazuri și gânduri rele. Este începutul oficial al dimineții, când fiecare om își găsește locul în desfășurarea armonioasă a vieții satului.

Începutul unei zile, înainte de răsărit, era un timp sacru, când se spune că „se înmoaie întunericul” sau „se crapă de ziuă”. Această expresie poetică ilustrează lupta subtilă dintre lumină și întuneric, între somnul nopții și trezirea zilei. Spre ora 5 dimineața, când primele raze de lumină încep să prindă contur în întuneric, natura începe să se trezească, iar oamenii sunt martori ai unei nașteri zilnice a vieții. În tradiția populară, acest moment reprezintă speranța și renașterea zilnică, un timp de liniște profundă și așteptare, în care forțele naturii își fac simțită prezența într-un mod subtil.

Pentru țăranul român, începutul zilei era marcat de smerenie și recunoștință, exprimată prin rugăciuni sau printr-un moment de liniște. Era obișnuit ca oamenii să rostească rugăciuni de binecuvântare, cerând ajutor pentru ziua ce urma. Acest moment de „mijit al zorilor” este descris cu sensibilitate de Lucian Blaga în poezia sa, unde lumina care pătrunde întunericul sugerează o naștere simbolică. Blaga captează perfect această tensiune între tăcere și începutul vieții, între neclintirea nopții și mișcarea imperceptibilă a primei lumini.

Zorii – O lume care prinde viață

Când „ziua de ziuă” își face simțită prezența, satul începe să se dezmorțească. Este momentul în care oamenii se pregătesc de muncă, iar animalele de curte se pun în mișcare. Când soarele răsare, în jurul orei 6-7 dimineața, acesta este văzut ca un dar divin, o binecuvântare pentru o nouă zi. Primele raze de soare au în cultura populară o valoare purificatoare, iar răsăritul simbolizează biruința luminii asupra întunericului. În credința populară, lumina are puterea de a alunga spiritele malefice care pot bântui noaptea.

Răsăritul soarelui este întâmpinat cu muncă și venerație. Mulți țărani obișnuiau să adreseze o rugăciune dimineții, considerând că începutul unei zile bune influențează întreaga zi. „Ziua bună de dimineață se cunoaște”, spune un vechi proverb românesc, subliniind importanța de a începe ziua cu gânduri curate și inimă ușoară. Blaga, în poezia sa *Eu nu strivesc corola de minuni a lumii*, ne oferă o imagine a omului care, asemenea țăranului, percepe fiecare rază de lumină ca pe o minune.

Amiaza – Momentul de cumpănă al zilei

„Amiaza” sau „miezul zilei”, când soarele e sus pe cer, este considerat punctul culminant al zilei, un timp încărcat de mister și, în același timp, pericol. Tradiția populară românească avertizează că acest moment este unul în care spiritele naturii sunt mai puternice, și de aceea oamenii își opresc activitățile pentru o clipă de odihnă. Amiaza este văzută ca o răscruce a luminii, un punct de echilibru între începutul și sfârșitul zilei. În poezii și doine populare, amiaza este adesea prezentată ca o personificare a forței naturii, un timp în care „zăduful” e considerat copleșitor, iar satul se cufundă într-o liniște profundă.

Astfel, în jurul prânzului mare, satele românești sunt cuprinse de o liniște aproape mistică, iar cei care se află la câmp caută umbra copacilor. Este un moment de relaxare și reflecție, o ocazie de a mulțumi pentru darurile pământului și de a lua o pauză din activitățile solicitante. George Coșbuc, în poezia *Noapte de vară*, surprinde această perioadă a zilei ca pe un timp al introspecției și al liniștii adânci, când întreaga lume pare să-și încetinească ritmul.

Chindia și apusul – Întoarcerea în lumea liniștii

În prag de apus, „chindia” aduce o atmosferă de calm și recunoștință. Lumina devine blândă, culorile apusului îmbracă cerul, iar întreaga natură pare să își ia rămas-bun de la soare. Chindia și apusul sunt perioade sacre ale zilei, momente care inspiră reculegere și reflecție. În această parte a zilei, oamenii din sat se retrăgeau treptat din activitățile de peste zi, lăsând soarele să coboare sub orizont. Apusul simbolizează încheierea ciclului zilnic al vieții și este considerat un timp de reculegere și împăcare.

George Coșbuc descrie apusul ca un interval care ne amintește de efemeritatea vieții și de trecerea timpului. În poezia sa *Apusul*, el surprinde starea de melancolie și liniște care însoțește soarele la apus, simbolizând finalul unui ciclu și începutul altuia, într-o succesiune eternă.

Seara și noaptea – Întoarcerea la tăcerea primordială

După ce soarele apune și „amurgul” se întinde peste sat, noaptea coboară cu tot misterul și liniștea ei. Seara este un timp al întoarcerii în case, al familiei și al rugăciunii, iar în credința populară, această perioadă este văzută ca un prag între lumea văzută și cea nevăzută. Întunericul aduce o notă de mister, iar forțele supranaturale par mai aproape, invitând oamenii la precauție. De aceea, tradițiile avertizează să nu se întârzie prea mult afară după amurg, pentru a evita întâlnirea cu spiritele nopții.

„Începutul nopții” este primul interval de tăcere profundă, iar la „miezul nopții” – un punct sacru în care se spune că timpul se oprește – liniștea este absolută. Satul devine atunci un loc de vis și contemplare, și doar sunetul slab al naturii amintește de prezența vieții. În jurul orei 3-4 dimineața, „la cântători”, când cocoșii încep să cânte, este semnalat sfârșitul nopții și apropierea zorilor. Cântecul cocoșilor devine un simbol al speranței, o chemare spre o nouă zi, în care întreaga lume se pregătește să renască.

În jurul orei 3-4 dimineața, „la cântători”, se auzea cântecul cocoșilor, care anunța sfârșitul nopții și apropierea unei noi zile. Cântecul cocoșilor era un simbol al revenirii la viață, un semnal că ciclul timpului își reia cursul. Acest moment simboliza renașterea zilnică, căci zorii sunt pe cale să apară din nou, întunericul începe iar să „se înmoaie” și să „se crape de ziuă”.

Această curgere a timpului, percepută astfel de omul tradițional român, ne arată că fiecare clipă a zilei are o valoare profundă. Este un mod de a trăi sincronizat cu natura și cu sacralitatea lumii, în care timpul nu este doar măsurat, ci trăit intens. Această împărțire profundă a zilei, similară cu o rugăciune nescrisă, arată respectul și recunoștința țăranului față de natură și ordine cosmică, o legătură pe care, așa cum spune Blaga, „veșnicia” i-a oferit-o „la sat”.

sinteza cronologică

Se înmoaie întunericul/Mijitul zorilor/Dinspre ziua (aproximativ ora 5 dimineața)

– Momentul în care întunericul începe să se risipească treptat, iar lumina zilei își face apariția.

Se crapă de ziuă

– Perioada imediat următoare, când primele raze ale zilei pătrund în întuneric și devine evident că noaptea se încheie.

Zorii/Ziua de ziuă

– Prima lumină clară a dimineții, care premerge răsăritul soarelui și anunță începutul activităților zilnice.

Răsăritul soarelui (în jurul orei 6-7 dimineața)

– Soarele apare la orizont, aducând începutul zilei.

Dimineața

– Perioada de după răsărit, când soarele începe să urce pe cer, iar activitățile sunt în plină desfășurare.

Prânzul mic

– Intervalul de mijloc al dimineții, înainte de amiază, când se poate lua o gustare ușoară.

7. Amiaza/Miezul zilei

– Momentul în care soarele e sus pe cer, în jurul orei 12. Activitățile se opresc pentru odihnă, iar „zăduful” e considerat periculos.

Prânzul mare

– După-amiaza, când munca poate fi reluată după pauza de la amiază. Acest moment e asociat și cu masa de prânz.

Vecernia

– Târziul după-amiezii, când soarele începe să coboare și activitățile sunt aproape de final.

Chindia

– Apropierea apusului, când lumina devine mai blândă, iar soarele e aproape de orizont.

Apusul

– Momentul în care soarele dispare sub orizont, anunțând încheierea zilei.

Amurgul

– Perioada dintre zi și noapte, când lumina se estompează treptat.

Seara

– Momentul în care întunericul s-a așezat, iar oamenii se retrag spre case.

Începutul nopții

– Primul interval al nopții, când liniștea se așterne.

Miezul nopții

– Ora 00:00, un prag între două zile, marcat de liniște deplină.

La cântători

– În jurul orei 3-4 dimineața, când cocoșii încep să cânte, prevestind zorii unei noi zile.

Expresia „se crapă de ziuă” este folosită poetic pentru a descrie prima lumină care străpunge întunericul, fiind astfel un simbol al trezirii naturii și începutului unei noi zile.

text participant la Cronopediada - Maratonul Panorama Literară