Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.) nu a pierdut nici o bătălie în 11 ani de confruntări cu forţe superioare numeric. Fiind primul comandant al unei armate care a încercat să cucerească lumea cunoscută la acea dată, Alexandru a reuşit să combine acţiunile infanteriei, cavaleriei şi trupelor de geniu într-o manieră care nu mai fusese văzută sau experimentată până atunci. Prin eforturile sale de a uni Estul cu Vestul a schimbat lumea, introducând practicile politice, militare şi economice greceşti în toate teritoriile cucerite de el.
Alexandru Macedon
Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr. în Macedonia, ca fiu al regelui Filip al II-lea şi al reginei Olympia. A primit în copilărie o educaţie completă, inclusiv prin prelegerile filosofului Aristotel. Tatal său l-a iniţiat în arta militară şi Alexandru şi-a condus prima dată trupele în luptă la vârsta de 16 ani. Doi ani mai târziu, în 338 î. Hr., a comandat o mare parte a armatei tatălui său care a câştigat bătălia de la Cheroneea, prin care Macedonia şi-a impus hegemonia asupra Greciei.
Regele Filip a fost omorât de o gardă de corp care-i purta pică, în timp ce plănuia o invazie în Asia Mică, având ca scop cucerirea Imperiului Persan. La 20 de ani, Alexandru a preluat tronul tatălui său şi imediat l-a executat pe asasin şi pe cei care i s-au opus.
Odată cu tronul, Alexandru a moştenit o armată de veterani foarte bine antrenaţi şi disciplinaţi, organizaţi în unităţi de lăncieri, înarmaţi cu “sarisse”, arme de două ori mai lungi decât lăncile obişnuite. Aceste unităţi erau sprijnite de infanteria uşoară şi de trupele de cavalerie ce loveau flancurile sau exploatau breşele create în apărarea inamicului de către falangă. Formaţiunile de genişti, capabile să asambleze rapid catapulte şi alte maşini de război, sprijineau forţele principale.
La puţin timp după moartea lui Filip, Alexandru a mobilizat o armată alcătuită din 30.000 de lăncieri, infanterişti şi genişti şi 5000 de călăreţi pentru a pune în aplicare planul tatălui său de a cuceri Asia Mică. Singurul obstacol consta în superioritatea navală a perşilor; ca urmare, macedoneanul a neutralizat rapid superioritatea inamicului, atacându-i dinspre uscat porturile şi distrugându-i bazele flotei.
Pe măsură ce înainta de-a lungul litoralului Mării Mediterane, Alexandru a întâmpinat o rezistenţă minimă până la râul Granicus, unde în 334 î.Hr. a înfruntat primele forţe persane mai numeroase. Având câteva mii de soldaţi mai puţin, Alexandru a traversat râul fără a fi descoperit şi a lansat prin surprindere un atac puternic, obţinând rapid victoria.
batalia de Issus
Armata macedoneană s-a îndreptat apoi spre sud, ajungând la Issus, aflat în nord-estul Siriei de astăzi. Acolo îl aştepta principala armată persană condusă de regele Darius al III-lea, cu efective de trei ori mai numeroase. Alexandru a ordonat din nou atacul. Falagele sale nu au reuşit la început să străpungă linia de front a persanilor, iar cavaleria a eşuat în încercarea de a lovi flancurile. Când soarta bătăliei era periclitată, Alexandru şi-a reunit trupele şi a condus un atac direct asupra sectorului în care se afla regele Darius. Apărarea persană a cedat sub lovitura şarjei puternice de cavalerie, forţându-l pe Darius să se retragă precipitat, urmat de ostaşii săi.
Părăsind câmpul de luptă în grabă, Darius şi soldaţii au lăsat în urmă mama, soţia şi copiii monarhului. Alexandru – care anterior trecuse prin sabie mai multe localităţi ce i-au rezistat – a recurs la un artificiu politic menit a-i câştiga pe foştii inamici. El a ordonat ca familia regelui Darius să fie tratată conform statutului acesteia, iar soldaţilor persani şi mercenarilor capturaţi le-a acordat şansa să se alăture armatei sale în loc de a fi executaţi.
În anul următor, Alexandru a asediat timp de şapte luni portul Tyr. Dupa victorie, s-a îndreptat spre sud pentru a cuceri Gaza şi apoi a ocupat Egiptul. La sfârşitul anului 332 î. Hr. a înfiinţat oraşul Alexandria, la vărsarea Nilului, oraş care curând a devenit centrul comercial, ştiinţific şi literar al lumii elene.
În 331 i. Hr., Alexandru a declanşat ofensiva şi a trecut peste fluviile Tigru şi Eufrat. La 1 octombrie 331 î. Hr. Alexandru a înfrânt din nou o armată persană mult mai numeroasă decât a sa. În scurt timp a cucerit Persepolis, capitala Imperiului Persan şi a capturat tezaurul regal. La sfârşitul anului 330 î. Hr., controla întreaga Asie Mică, Persia, Siria, Fenicia, Iudeea şi Egiptul.
În mai puţin de cinci ani Alexandru crease cel mai vast imperiu din istorie şi indeplinise toate obiectivele tatălui său, însă el nu era mulţumit. În următorii trei ani, cuceritorul macedonean a invadat Afganistanul, Asia Centrală şi nordul Indiei. În timpul campaniei, Alexandru nu a pierdut nici o bătălie, nici chiar pe cea împotriva regelui indian Porus, care, în confruntarea de la râul Hydaspes, a folosit mai mult de 200 de elefanţi de luptă.
Înainte de Alexandru, planificarea militară şi strategia erau aproape necunoscute. Tacticile pe câmpul de luptă erau doar, cel mult, într-o stare incipientă, victoria fiind de obicei de partea armatei mai numeroase şi mai bine echipate. El a introdus manevrele tactice de învăluire a inamicului şi coordonarea între infanterie şi cavalerie şi de asemenea, a integrat forţele navale planurilor sale strategice şi a început construirea unor vase mai performante, culminând cu marile galere care au dominat războaiele navale multe secole după aceea.
Alexandru a vrut să-şi continue înaintarea după ce l-a înfrânt pe Porus, dar oastea sa, extenuată de opt ani de lupte, a insistat să se întoarcă acasă. Tânărul rege a fost de acord în cele din urmă. El a lăsat teritoriile cucerite sub autoritatea oamenilor săi, dar şi a foştilor inamici, în care căpătase încredere. În armată au fost încadraţi militari persani, care au fost instruiţi în tactica macedoneană. Pentru ca unitatea dintre Est şi Vest să se cimenteze, Alexandru a căsătorit 10.000 de militari macedoneni cu femei persane. Chiar regele s-a însurat cu o persană!
moartea lui Alexandru cel Mare
Alexandru nu s-a mai întors niciodată în Macedonia. El s-a îmbolnăvit şi a murit la 33 de ani, în Babilon, în 323 î. Hr., de o boală ce se pare că ar fi fost malarie.
Poate datorită faptului că se credea nemuritor, Alexandru nu s-a îngrijit să lase, ori să numească vreun succesor la tron. Unicul său scop a fost acela de a lăsa imperiul în mâinile “celui mai puternic”. Din păcate, nimeni nu a fost la fel de puternic ca el. După un an, imperiul şi armata sa s-au separat în mai multe tabere războinice.
Alexandru a schimbat lumea graţie spiritului său organizatoric şi a aptitudinilor sale strategice, prin inovaţii tactice şi curaj personal. A reuşit să stabilească relaţii între Est şi Vest şi să răspândească civilizaţia greacă pe suprafeţele vaste pe care le-a cucerit, unde a fondat mai multe oraşe care au devenit curând centre culturale şi comerciale importante. Dezvoltarea de către Alexandru a tacticilor ofensive şi a artei asediului a reprezentat modele pentru anii ce au urmat, iar realizările sale au stabilit standardele pentru crearea viitoarelor mari imperii.
sursa: Michael Lee Lanning – 100 de personalităţi militare ale lumii
-->
Răspunsuri
În anul 340 î.Hr, regele Filip al II-lea al Macedoniei îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi-Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a raului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta a luat sfârşit în anul 339 î.Hr., prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.
Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.
Epopeea alexandrină
Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regâseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al lui Hercule, după mamă. În 334 i.Hr, după ce a trecut podul Heles, la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia la mormintele lui Ahile şi Patrocle.
Asia Mică
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 i.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul raului Granicos, în mai 334 i.Hr. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe persani, după o luptă crâncenă dintre cele 2 cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.
După această luptă, Alexandru cel Mare intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de nu da persanilor posibilitatea de a avea o bază de la care să încerce invadarea Greciei. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334 i.Hr.-333 î.Hr, Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. De aici, Alexandru cel Mare îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici, Alexandru cel Mare se îndreaptă spre est, spre muntii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.
Bătălia de la Issos
Pompei ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor.
Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria) au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.
Cucerirea Siriei şi a Egiptului
De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de 2 ori.
Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr.
Căderea Imperiului Persan
Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr.
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr.-328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitenţă, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.
Ultimii ani
Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.
Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. El a murit în timpul unei petreceri (probabil de friguri, ori fusese otrăvit); planificase o campanie de cucerire în Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.
Celui mai demn. În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul a fost împărţit în regiuni rivale conduse de diadohi său succesori care, după ce s-au sfâşiat peste 40 de ani (323 i.Hr.-281 i.Hr.), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său:
* Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obţinute de către Seleucizi, aceştia formând Imperiul Seleucid;
* Macedonia a fost obţinută de către Antigonizi;
* Egiptul a fost obţinut de către Ptolemei, astfel formându-se Egiptul Ptolemeic;
* Asia Mica a fost obţinută de către Attalizi.
* Posesiunile indiene au fost pierdute.
Astfel, profeţia biblică din Daniel 8 cu privire la Imperiul Macedonean s-a împlinit ad-litteram.
Prin traducere numele Alexandru înseamnă Alex (alexisferos) adică nepătruns, anndros (antras) adică bărbat. In traducere liberă barbat-nepatruns, bărbat care nu se poate lovi, răni. Marele vis a lui Alexandru cel Mare era sa unească Grecia şi să distrugă Imperiul Persan, care era cel mai mare pericol pentru oraşele-stat din Grecia.
Bibliografie (surse)
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Mare