Arhitectura bisericilor romanice

[Lenuş Lungu]

Secolul al XI-lea a fost relativ calm în Europa, urmând invaziei vikingilor, a arabilor musulmani şi a hunilor nomazi care, în final, s-au stabilit pe teritoriul actualei Ungarii. Vremurile liniştite au adus şi o perioadă de refacere economică, dar şi o creştere a interesului acordat arhitecturii. Principalele susţinătoare ale arhitecturii erau mănăstirile care, în acea perioadă, depăşeau numărul de 2000. Familiile înstărite doreau şi ele să-şi etaleze poziţiile pe care le ocupau în societate, făcând numeroase donaţii locaşurilor sfinte. Astfel, încercau să le garanteze o carieră clericală fiilor lor. Unii considerau acest fapt şi ca pe o formă de asigurare spirituală, care le garanta răsplata în viaţa de apoi. Noile biserici erau mult mai mari. Mărturiile istorice existente nu-i amintesc pe zidarii care le-au construit ci doar pe cei care le-au comandat. Se ştie că au existat oameni care erau cunoscuţi ca pietrari. Ei pregăteau piatra şi încrustau motivele decorative elaborate. Între timp, constructorii ridicau clădirea propriu-zisă. Cunoştinţele matematice erau limitate la acea vreme, astfel că se recurgea adesea la experimentări (uneori eronate) pentru a determina cantitatea şi dimensiunea exactă a stâlpilor necesari susţinerii bolţilor. Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor semicirculare a fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; acesta lua forma bolţii tip tunel sau butoi (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bolţii în arcadă (ce consta din două bolţi în formă de tunel care se intersectau). Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi structurale până la descoperirea tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai ales bolţile cu nervuri) fiind utilizate chiar şi în perioada precedentă. Marele avânt pe care l-a cunoscut arhitectura romanică s-a datorat unor noi şi foarte puternice ordine monahale, cum ar fi cel al cluniacilor sau al cistercienilor. Printre cele mai impozante clădiri nou construite se numără abaţiile, capelele şi bisericile de pelerinaj situate pe drumul către biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Iacob, în Compostela, din Spania. Multe construcţii aveau o arcadă (un culoar construit în jurul bisericii) pentru pelerini. Arta romanică a fost adusă în Anglia de normanzi. Acest stil este cunoscut în Marea Britanie ca stil normandic. Monumentele de bază ale acestui stil sunt catedralele din Ely, Norwich, Peterborough şi Durham