Cap. I Povestile doamnei Caliope
partea a 2-a
- Luci, ce-i aia “cavitate virtuală”?
Lucian Georgescu era fiul bătrânului și respectatului dom’ doctor Georgescu, întâiul medic pe care l-a avut comuna Dumitrești de la înființarea spitalului, asta întâmplându-se înainte de nașterea lui Ernest. Două lucruri a învățat de la Luci: mai întâi, ce înseamnă cuvântul “virtual”, apoi ce înseamnă “eunuc”. Manualele școlare erau bine făcute pe atunci, în ele găseai informații complete, iar profesorii nu se aventurau prea mult în afara cărții. Dacă totuși rămânea ceva ce elevii n-au înțeles, iar elevii voiau cu orice chip să se lămurească, întrebau profesorul la oră iar profesorul le explica. De exemplu: la anatomie, la creier, se vorbea de niște cavități numite ventricule, despre care în manual spunea că sunt “cavități virtuale”. Domnul Dionisie Poenaru, profesorul de științele naturii, preda exact așa, ca în carte: „ventriculele creierului sunt cavități virtuale”. Bine, își zise elevul Ernest dintr-a noua, dar ce-i aia o “cavitate virtuală”?
Cu acest cuvânt „virtual” elevii se mai întâlniseră recent și la fizică, la lecția despre oglinzi. Oglinzile formează imagini, care pot fi reale sau virtuale. Imaginea virtuală, zicea manualul, se formează în spatele oglinzii. Deci dimineața când mă spăl pe fată la baie, mă uit la imaginea mea virtuală, își zise Ernest în sinea sa. Să zicem că înțeleg asta. Dar ce este o cavitate virtuală din creier? Tot nu m-am lămurit.
- Domnule profesor, ce este o cavitate virtuală?
- Cavitatea virtuală, zise profesorul Poenaru, voi știți foarte bine ce este, că ați învățat mai demult la cursul de fizică. Programa școlară e făcută cu cap și noțiunile se predau în mod gradat, de la simplu la complex. Deci mergeți la profesorul de fizică să vă explice el ce înseamnă cuvȃntul virtual.
Și cu asta lecția s-a încheiat. Dionisie Poenaru era un om sever, pe care nu l-a văzut niciodată zȃmbind. Ernest nu era deloc pasionat de gȃndacii lui Poenaru, ci dimpotrivă, ochii lui cătau numai în sus, spre bolta cerească. Își construise un fel de foișor în fundul curții unde-n nopțile de vară își așternea un preș, și astfel, culcat pe spate, cu o lunetă la ochi, uita de sine. Îndată ce-și lipea sprȃnceana de ocularul lunetei, cortina era ridicată și un spectacol mut, doar pentru sine juca pe cer. Comete, stele, constelații, planete, galaxii, meteoriți și supernove dansau o horă cosmică precisă și exactă în imensitatea ei. Noapte de noapte citea pe cer ca într-o carte ce transformări și evoluții s-au perindat pe scena înstelată. Cum Jupiter sau Marte sunt în conjuncție cu steaua Regulus, sau Alpha Leo, cum i se mai spune, sau cum își schimbă magnitudinea o supernovă din Pegassus. Lucian era plăcut surprins de cunoștințele uimitoare de astronomie ale lui Ernest, care, ca orice aptitudine pentru un domeniu atȃt de spectaculos și dificil, provocau admirație si respect printre copii.
Toată lumea știa că Luci se pregătea încă de pe acum pentru admitere la Medicină, în tradiția familiei sale.
- Cavitatea virtuală este ca gura, zise Luci. Când o ții închisă nu are spațiu gol înăuntru, dar când vorbești și când mănânci, apare un gol. Ai înțeles?
- Acum am înțeles.
Casa doctorului era lângă spital, tot complexul spitalicesc fusese construit la marginea satului, pe o luncă a râului Râmnic. De câte ori intra în casa lui Lucian, pe Ernest îl cuprindea uimirea la vederea pendulei din perete, care bătea un gong la fiecare oră exacta. Ca să nu rămână dator, și Ernest l-a învățat ceva pe Luci:
- Hai să te învăț un joc de cărți englezesc, zise Ernest. Știi bridge?
- Nu, ce-i asta? Nu știu.
- E cel mai tare joc de cărți care există. E ca șahul. Îl joacă numai lorzii. Se bazează pe gândire și logică, nu pe noroc ca pokerul. L-am învățat anul trecut in tabără la Năvodari. Fii atent: se joacă în patru, cei care stau față în față sunt parteneri.
- Păi dacă se joacă în patru noi cum putem să jucăm?
- Se poate, că jucăm și mâinile celorlalți doi. Iar unul dintre jucători întotdeauna moare. Practic numai trei joacă.
- Adică cine pierde moare? Nasoool momentul, râse Luci. N-aș vrea să fiu în locul lui! Stai puțin: o știi p-aia cu fișa postului? Cică într-o dimineață Gheorghe l-a văzut pe Vasile săpând gropi pe câmp, și Ion le astupa.
- Tu de ce sapi gropile astea, Vasile?
- Așa scrie în fișa postului meu, să sap gropi.
- Dar tu Ioane de ce astupi gropile astea? întreabă Gheorghe. Tu nu vezi că Vasile s-a chinuit să le sape?
- Dar așa scrie în fisa postului meu… să astup gropile, a răspuns Ion.
- Măi, dar nu vedeți că nu are nici un sens ceea ce faceți?
- Noi facem ceea ce scrie în fisa postului!!! E adevărat însă că de obicei suntem trei în echipa… Astăzi lipsește Petrică.
- Si el ce-are în fisa postului?
- El punea pomii în gropi… E tare, nu? Asta ca apropos la bridge, știi, că ziceai că unul lipsește.
- Luci, fii atent ce am aflat: undeva la munte, am citit eu ce a scris un explorator, există o comoară ascunsă de Decebal. Mergi cu mine să o dezgropăm?
- Unde ai citit tu asta?
- Într-un caiet secret, acasă la doamna Caliope. Tatăl ei a fost explorator. A găsit comoara, de fapt locul unde este ascunsă.
- Păi și de ce n-a dezgropat-o el?
- N-a putut, că nu era el cel sortit ca s-o dezgroape. Cine îngroapă o comoară face și un blestem pe ea, ca să n-o dezgroape decȃt cel care e sortit, pentru care s-a ascuns. Și dacă îndrăznește altcineva să dezgroape comoara, va suferi mari necazuri.
- Serios? Adică nu oricine o găsește poate să o dezgroape?
- Nu, bă, Luci, fii atent: există niște semne secrete care nu se arată la oricine, cum ar fi flăcări care ies din pămȃnt odată pe an, sau niște semne scrise pe pietre, dar numai cel pentru care s-a ascuns comoara poate să le vadă. Aici sunt și flăcări și semne pe pietre, unde zice exploratorul că este comoara dacilor.
- Păi și spune unde se găsește? Ca să știm unde să căutăm.
- Locul exact nu îl spune, dar sunt semne clare, ți-am spus. Spune însă că se află în zona Podul Trestiei.
- Podul Trestiei? Nu știu unde e asta. Dar o să-l întreb pe tata, el are pacienți din toată Valea Rȃmnicului.
- Nu cred că e bine să facem valuri. Să păstrăm asta secret. Întreabă numai așa, zi că ai pe cineva din satul acela coleg și vrei să-i faci o vizită.
- Ok, așa facem. Și cȃnd să mergem? Trebuie să ne luăm ceva mȃncare la noi, zic eu. Și ceva scule de săpat. Numai noi doi mergem? Părerea mea e că ne trebuie și o călăuză.
- Obligat. M-am gȃndit la Poenaru, el cunoaște bine rezervația, că toată vara umblă după fluturi și bălării prin toate rȃpele. Îl luăm și pe Remus, bine?
- Bine, bătrȃne. Mai am o întrebare: dacă zici că nu oricine e destinat să găsească comoara, ce te face să crezi că tocmai tu ești alesul?
- Am eu un indiciu. Am descoperit ceva ascuns acasă la doamna Caliope, despre care nimeni nu știa că există, nici chiar doamna Caliope însăși. În legătură cu locul comorii. Și asta e un indiciu clar că pe comoară e scris numele meu.
*
- Și cum v-a venit ideea asta, doamnă Caliope, să vă transformați casa în club de noapte pentru profesorii stagiari? Tânărul Grigore Bologa, de curând titularul catedrei de matematică a Liceului de cultură generală din Dumitrești, ieșise pe terasa casei cu o țigară în gură. Doamna Caliope Dumitrescu - Buruiană, o femeie trecută de șaptezeci de ani, cu părul vopsit indigo, luă loc alături de Bologa la măsuța din ratan ținând în mână ceașca de cafea.
- Eu provin dintr-o familie cu veche tradiție culturală. Tatăl meu a fost renumitul pictor și etnograf Alexander - Orpheus Buruiană, cel care a scris prima culegere de dansuri și balade populare de pe Valea Râmnicului. M-am învățat de mică să am lume multă și veselă în apropierea mea.
- Tatăl dumneavoastră a pictat cele două tablouri de pe hol? Mi se par foarte vechi și valoroase, nu-i așa?
- Întocmai. Sunt două autoportrete datând din jurul anului 1930, unul îl reprezintă pe tata călărind, el parcurgea lungile sale trasee cu trăsura cu cai. Tușa și culorile amintesc de Școala de la Barbizon și de post-impresioniști. Cele două tablouri au, cred, o valoare inestimabilă, dar prevăd că vor zace în uitare prin cine știe ce pod peste vreo douăzeci de ani. Nu, nu, noile generații se depărtează pe zi ce trece de tradiție. Își uită prea repede trecutul și înaintașii. Ce va ajunge poporul acesta al nostru, Doamne…
- Noroc că încă mai beneficiem de prezența unor spirite luminate ca al dumneavoastră. Mai țineți cai? Bologa își turnă un deget de coniac în paharul pe care și-l ținea adăpostit în căușul palmei. Roti de câteva ori paharul, privi prin transparență lichidul de culoarea chihlimbarului, mirosi, și apoi sorbi cu eleganță și nedisimulată plăcere, închizând ochii.
- Deci să înțeleg că mă primiți cu chirie în camera din față; voi putea să primesc din când în când câțiva elevi la meditații?
- Sigur că da, dragă Gore! Să te simți ca la tine acasă!
- Și câteodată unu-doi colegi și prieteni, la o cafea?
- Nu numai unu-doi, ci câți poftești, dragă Gore. După cum ți-am spus, la masa de ping-pong din hol poți să joci și tu și toți prietenii tăi, că doar n-oi juca eu, babă bătrână! Pentru voi, tinerii, am pus-o acolo, să vă distrați. Mie îmi ajunge cât mă uit la voi, să mai schimb și eu o vorbă cu cineva.
- Și, la vreo aniversare sau vreo onomastică, să stăm și noi mai mult, la un pahar? Nu facem gălăgie, nu deranjăm. Cine locuiește în casa din față, de peste gard?
- Dragă Gore, nu e nici o problemă! Sunteți tineri, și la noi la Dumitrești alte distracții nu există, nici tu discotecă, nici tu club. Înțeleg perfect. În casa de alături stă domnul Artizan. Au un băiat în clasa a noua, cred că îl ai elev, e un băiat foarte cuminte și silitor, Ernest.
- Ernest, da? O să-l chem cât de curând să ne cunoaștem mai bine. Nu mi-ați spus dacă mai țineți cumva cai.
- Da, mai am o iapă.
*
-->
Răspunsuri
Citit cu drag!
Multumesc!