Cap. 1 Povestile doamnei Caliope (partea a treia)
În drum spre casă Ernest făcea întotdeauna un ocol și trecea pe lângă o casă părăsită, aflată pe un dâmb la marginea drumului.
- Îl strigăm pe Calamandrachi?
- Du-te, băăă… zise Remus, fără entuziasm.
Ernest nu se putea însă abține. De fiecare dată când trecea pe lângă casa cu geamlâc se asigura că nu-i nimeni acasă și începea să țipe ca o găină panicată:
- Calamandraaachiiii! Draaaachiiii!!
Casa lui Calamandrachi avea spre stradă o galerie acoperită de jos până sus sub ștreașină cu un grilaj de lemn, ca un caroiaj de tablă de șah, cu multe geamuri micuțe late cam de-o palmă sau două în fiecare din ochiurile grilajului. Adică așa avusese inițial, sticlă în fiecare ochi de grilaj, însă acum mai mult de jumătate din ochiuri erau sparte. Dacă Calamandrachi nu era acasă, băieții trăgeau la țintă cu pietre în ochiurile geamlâcului, făcând pariuri între ei:
- Pe doi lei că nimeresc al treilea ochi din stânga de pe rândul patru de jos?
- Măi băiete, zise Remus, stai cuminte, poate că-i acasă și mănânci o mamă de bătaie soră cu moartea.
În mijlocul curții lui Calamandrachi trona o movilă mare de bolovani de râu, adunați și stivuiți cu grijă de proprietarul casei. Nimeni nu știa la ce-i trebuiau bolovanii, dar fiindcă tot ii plăcea să adune pietre, băieții socoteau nimerit să-i dea o mână de ajutor și i le trimiteau cu praștia direct în casă. O piatră aruncată cu praștia prindea suficientă viteză și precizie încât producea o gaură perfect rotundă, ca o monedă de cincizeci de bani.
- Uite, vezi gaura aia din dreapta, sus? Eu am făcut-o anul trecut, se laudă Ernest.
Calamandrachi lipsea în majoritatea timpului de acasă. Circula un zvon, cum că ar sta singur în vârf de munte într-o peșteră, ca un pustnic, și vine în sat numai de Rusalii. Adevăr sau minciună, nu se putea ști, nimeni nu-i văzuse văgăuna. Era însă la fel de adevărat că, pe nepusă-mas㸠pe la începutul verii, își făcea apariția în sat și era văzut din nou pe prundul gârlei cu un sac în spinare, adunând bolovani.
Ernest se aplecă și căută cu privirea o piatră potrivită ca mărime. Deodată simți o strânsoare ca de menghină în jurul gâtului. Vru să se elibereze, dar mâna care îl apucase îl țintuia fără de scăpare cu fața la pământ. Întoarse capul și privi cu coada ochiului: o pereche de ghete scâlciate prin care ieșeau în praful drumului două degete noduroase, cu unghii mari, îngălbenite. O pereche de pantaloni XXXXL, ca de clovn, cu turul imens, prinși cu niște bretele late. O cămașă de culoare incertă, descheiată, care lăsa pe afară smocuri de păr cărunt de pe piept. Două brațe descărnate care îl ridicară încet în sus. Două buze care atârnau fleșcăite, lăsând să se vadă trei-patru dinți galbeni și ciudat de lungi, printre care se prelingea din gură un fir de scuipat. Doi ochi aprigi cuprinși de vinișoare roșii, acoperiți de două sprâncene încărunțite, și o chelie lucioasă înconjurată de două smocuri de păr care se ridicau stufoase în sus, deasupra urechilor. Ernest simți că paralizează de spaimă.
- Nu mă mușca! Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Îl strig pe tata!
Strânsoarea slăbi dintr-o dată și Ernest o zbughi la goană către casă. După cincizeci de metri îl regăsi pe Remus tăvălindu-se pe jos de râs.
- Bă, cred c-ai făcut pe tine de frică, ești galben la față ca turta de ceară, zise Remus.
Ernest se uita întotdeauna cu admirație la Remus simțind că mai are foarte multe lucruri de învățat ca să se poată juca împreună cu el. Jocurile lui Remus erau interesante, complexe și necesitau lecturi la bibliotecă în afara programei școlare. Remus avea un răspuns potrivit pentru toate chestiunile de ordin experimental. Era un băiat înalt, bine legat, cu o privire înduioșător de sinceră și directă, potențată de o fire comunicativă și veselă. O serie de întâmplări ciudate i-au apropiat pe cei doi încă din clasa a șasea. Totul a pornit se pare de la numele de familie al lui Remus: Bălan. Bălan înseamnă alb, blond, cu toate că el era brunet. Era chiar cel mai negricios băiat din clasă. Obrazul lui era măsliniu, părul negru, tuns periuță, ochii sticleau ca tăciunele. A venit în clasa lui Ernest la începutul clasei a șasea, odată cu noua profesoară de matematică, Sanda Bălan. Pură coincidență de nume. Ambii au negat cu vehemență că ar fi neamuri.
Domnișoara Sanda Bălan avea dimpotrivă tenul alb ca laptele, sprâncenele groase și părul roșcat, aspru, strâns la spate intr-o coadă de cal. Ernest nu-și mai putea aduce aminte exact la ce lecție s-a îndrăgostit de ea, e posibil să fi fost la lecția în care s-a predat discriminantul ecuației de gradul doi, dar cel mai probabil s-a întâmplat după ce a văzut-o pe scena Căminului Cultural în rolul Monei, la reprezentația piesei Steaua fără Nume de Mihail Sebastian. Din ziua aceea a început să-i placă matematica, până atunci i se părea odioasă. La deschiderea stagiunii directorul școlii ținuse un scurt și mobilizator discurs în fața publicului, în dubla sa calitate de regizor artistic al teatrului de amatori dar și de șef de catedră de limba română. Lumina culturii, zicea el, va pătrunde în cele mai îndepărtate colțuri ale țării.
Piesa de teatru l-a marcat adȃnc. Mona, întruchipată pe scenă de domnișoara Sanda, i-a arătat întâia dată că oamenii pot avea aspirații, își doresc să ajungă mai sus, nu știa exact unde. Bine, nu chiar pe cer ca stelele, desigur. Mona a rămas pentru Ernest de atunci simbolul unor speranțe mărețe, iar domnișoara Sanda, care umplea tabla cu polinoame de gradul “n” scrise mărunt și ordonat, promisiunea că la acele orizonturi va ajunge cândva în viitor. De dragul ei a început de atunci să scoată toate rădăcinile pătrate și să rezolve toate ecuațiile de gradul doi din manual, care s-a tocit de tot din cauza uzurii încât după puțină vreme a fost nevoit să-și procure culegeri de probleme și să se aboneze la Gazeta Matematică.
Transferul afectiv care s-a petrecut după aceea în sinea sa de la persoana Sandei către Remus Bălan poate fi pus pe seama coincidenței de nume. Domnișoara Sanda avea un prieten, profesor de limba română la o altă școală, Dorel pe nume, care o vizita aproape în fiecare zi după ore. O vedea cum se luminează la față și aleargă în întâmpinarea lui Dorel pe holul întunecos al școlii generale și simțea în sine un sentiment de ciudă. Și ca o reacție de compensare, a căutat să capteze atenția și prietenia celuilalt Bălan pe care îl cunoștea, a lui Remus Bălan. Ernest reținea foarte exact momentul împrietenirii lor: într-o încăierare cu mai mulți băieți în recreația mare l-a lovit din greșeală destul de tare, nu mai știa unde, într-un loc moale, poate în plex sau peste gură, cert e că Remus s-a încovoiat de durere. L-a luat atunci peste umeri și i-a zis: iartă-mă. Remus a fost extrem de surprins ca l-a rugat să-l ierte, l-a apucat de mână și l-a privit în ochi, o privire din aceea umedă, cu ochii mari și rotunzi cum vezi în desenele animate manga, cu o lacrimă tremurând în colțul ochiului și i-a răspuns că n-are nimic, i-a trecut.
Remus locuia la internatul școlii și avea un program destul de auster, aveau un instructor care îi păzea ziua și noaptea, ca să nu facă tot felul de prostii, fiind băieți mulți la un loc. Își făcuse însă obiceiul să vină la Ernest acasă în special duminicile, mai comentau diverse ipoteze stiințifico-fantastice, cum ar fi dacă există viață pe Marte, dar cel mai adesea făceau experiențe în laboratorul improvizat al lui Ernest, din garajul dărăpănat al tatălui său. Au făcut atunci electroliza apei și au verificat că așa este, cum spune în cartea de chimie: apa are un atom de oxigen și doi de hidrogen. Cam toate experiențele lui Remus necesitau electricitate. Ernest cu greu își stăpȃnea repulsia fată de sȃrme și curenți electrici, dar Remus avea un soi de dexteritate și siguranță în mȃnuirea lor, care îl uimeau. Cum facem proba că în borcanele răsturnate cu gura în jos din cuvă avem oxigen și hidrogen? Păi e simplu, dai foc și daca arde exploziv, avem oxigen și hidrogen. De la acea experiență datează spărtura în zidul garajului, prin care intră periodic motanul Diogene ca să cerceteze dacă nu cumva au venit șoarecii între timp la sacul cu făină.
- Hai să facem un solenoid, zise Remus. Ne trebuie niște sârmă de covrigi, cuie, un bec de lanternă și o scândură.
- Ce-i aia solenoid? Trebuie neapărat sȃrmă? Covrigii înșirați pe sfoară nu-s buni? Remusică, bă, ți-am povestit de comoara dacilor? Am vorbit și cu Luci, să facem o expeditie ca să o dezgropăm. Mergi și tu?
- Merg, dar știi unde trebuie să mergem? Știi locul?
- La Podul Trestiei. Vorbim cu Poenaru să-l întrebăm dacă ne ia și pe noi în excursie, cȃnd pleacă el după bulbuci. Numai să ne arate drumul, că în rest ne descurcăm și singuri.
Bulbucii sunt niște flori mari, globulare, seamănă cu niște bujori, doar că sunt galbeni, și constituie o raritate. Numai în Rezervație se găsesc. Profesorul Poenaru făcea demersuri pe lȃngă Academie pentru a fi trecuți în rȃndul plantelor protejate și se ducea în fiecare an în sezonul înfloririi lor, la începutul lunii iunie, ca să îi inventarieze și să ii fotografieze. Cei doi băieți se despărțiră cu o strȃngere de mȃnă și plecară în direcții diferite: Ernest către casă, Remus către cămin. După cȃțiva pași, Ernest se trezi față în față cu Leo, ieșit parcă din pămȃnt, stȃnd provocator în fața lui. Încercă fără succes să-l ocolească.
- Bună, Leo.
Leo nu schiță nici un gest. Stătea nemișcat.
- Leo, mă grăbesc, că mă așteaptă mama acasă. Vrei să-mi spui ceva?
- Stăteam la poartă și am auzit fără să vreau o discuție. Fără să vreau, subliniez.
- Ah, da, vorbeam cu Calamandrachi. Nimic important.
- Nu, cu Remus.
- Cu Remus? Chestii de-ale noastre. Zicea să facem un…. ăsta… cum îi zice…
- Solenoid.
- Așa, da. Solenoid.
- Și mai departe?
- Nu înțeleg ce vrei, asta-i tot.
- Care parte n-o înțelegi: aia cu comoara lui Decebal, sau aia cu bulbucii lui Poenaru de le Podul Trestiei?
- Leo, doar nu crezi că suntem nebuni să credem în basme. Ziceam și noi așa, ca să ne distrăm. Acum hai, lasă-mă că mă așteaptă mama acasă.
Leo Pȃndar se dădu încet la o parte din fața lui Ernest, nu înainte de a strecura printre dinți:
- Habar n-ai ce mult îmi place mie să culeg bulbuci. O să-l conving pe Poenaru să mă ia și pe mine la munte.
*
-->
Răspunsuri
Felicitări!
Multumesc! Ma bucur ca va plac aventurile prietenillor mei din copilarie. Ce e mai interesant abia de acum urmeaza.