Banchetul in mitologie

[Lenuş Lungu]

În religia greacă, iar mai apoi în cea romană, banchetul reprezintă un moment important în sărbători şi rituri. Mai toate sărbătorile aveau un moment dedicat banchetului comun. Sacrificiile se încheiau cu banchetul ritualic, în care păr­ţile victimelor ce nu erau consumate în sacrificiu şi nu fuseseră oferite zeilor erau consumate uneori numai de preoţi, însă adesea şi de credincioşi, chiar în interiorul sanctuarului unde se desfăşurase ceremo­nia religioasă. Cu acest prilej se înălţa un soi de colibă şi se pregăteau scaune din crengi.

La banchet erau invitaţi zeii, cărora le erau rezervate locurile de onoare şi por­ţii de mîncare. Oaspeţii divini cel mai des invitaţi erau, în Grecia, la Atena, Zeus Philios, pentru care se pregătea o kline specială (un divan pentru bachet), ca şi Dioscurii Castor şi Pollux, veneraţi mai cu seamă în zona doriana, cărora şi la Atena li se oferea o masă specială în Pritaneu. La Delfi, zeii, în primul rînd Apollo şi Dionysos, erau invitaţi la banchetul oferit pen­tru marea sărbătoare numită Teoxenia, care dădea şi numele unei luni din calen­dar (martie-aprilie) şi despre care vorbesc Pindar şi Herodot. La Agrigent li se ofereau banchete Elenei şi Dioscurilor. Referi­rea frecventă la Dioscuri în cazul acestui tip de ritual ne face să ne gîndim la o tradiţie de origine indo-europeană, ates­tată de frecventele trimiteri la invitarea zeilor la banchet din textele vedice.

În lumea greacă, invitarea zeilor la ban­chet provenea dintr-un obicei privat, care făcea din banchet momentul relevant al multor evenimente ale vieţii individuale, de la naştere la moarte. Banchetul marca punctul culminant al sărbătorilor nupţiale; banchetul funebru constituia un moment deosebit de semnificativ al ritualului fune­rar. Pe lîngă zei, în anu­mite ocazii exista obiceiul ca la banchet să fie invitaţi morţii sau eroii, pentru care se pregătea o masă şi se rezerva o kline.

În viaţa privată greacă, banchetul era un moment social însemnat, cînd prietenii şi cetăţenii se întîlneau, se ospătau împreună, iar după masa de seară se dedicau libaţii­lor în „simpozioane”. Inclusiv în ocaziile private, banchetul şi simpozionul urmau un ritual destul de riguros definit. Cu toate că în poemele homerice nu apare o distinc­ţie rigidă între momentul banchetului şi cel al simpozionului, din epoca arhaică simpozionul se caracterizează printr-o desfăşurare riguros reglementată, care îl transformă într-un eveniment de natură religioasă. În fapt, el era precedat de o libaţie închinată zeilor şi de cîntarea unui pean şi se caracteriza prin folosirea cunu­nilor, închinările cu vin, amestecat cu apă şi servit de paharnici invitaţilor, alternau cu cîntece, poezii şi conversaţii. La banchete şi simpozioane de acest gen se credea că participă şi zeii din Olimp, care îl aveau ca paharnic pe Ganimede sau, înaintea lui, pe Hebe.

Adesea, banchetele, atît cele ale zeilor şi eroilor, cît şi cele ale oamenilor, dege­nerau în certuri. Mitologia greacă abundă în episoade de acest gen. În timpul unui banchet au fost răpite Leucipidele; în cursul banchetului de nuntă al lui Piritoos, centaurii beţi au declanşat o încăierare memorabilă. Cel mai înfricoşător banchet a fost, fără îndoială, acela pregătit de Atreu, care i-a ucis pe fiii lui Tiest, le-a gătit carnea şi i-a servit-o tatălui lor. O soartă asemănătoare a avut Pelops, a cărui carne a fost gătită de tatăl său Tantal în cinstea zeilor.

În lumea romană erau frecvente ceremo­niile de intercesiune (obţinerea favorurilor zeilor), al căror moment culminant îl repre­zenta banchetul. Probabil că din tradiţia delfică a Teoxeniei provine aşa-numitul lectisternium din lumea romană (de la lectus şi sternere, în traducere „a face, a întinde patul”), care consta în oferirea unui banchet sacru zeilor. Aceştia erau reprezentaţi în efigie, prin intermediul unor simulacre ce erau aşezate pe patul ce li se pregătea pentru a lua masa. În timpul jocu­rilor (ludi) romane, la Idele lui septem­brie, se pregătea un banchet în cinstea lui Iupiter, la care mai erau invitate Iunona şi Minerva; banchetul se numea epulum Iovis. Un alt banchet asemănător i se oferea lui Iupiter cu prilejul jocurilor plebeene, la Idele lui noiembrie. Celebrate cu mare pompă, aceste banchete se puteau întinde pe durata mai multor zile. Sîntem infor­maţi despre lectisternia desfăşurate mai ales în secolele al III-lea şi al IV-lea î.Hr., ultimul pe care îl cunoaştem datînd din anul 217 î.Hr., după înfrîngerea de la lacul Trasimen. Despre banchete de acest gen din perioadele următoare nu există decît informaţii foarte nesigure.

Şi la Roma, pe lângă banchetele oficiale cu caracter religios, foarte răspîndite erau ospeţele de tip privat, caracterizate printr-un lux deosebit, mai ales în epoca imperială. Dar, deşi sînt extrem de inte­resante, acestea ies din cadrul mitologiei şi al religiei.

► Prezenţe în literatura antică. Banchetele sînt amintite frecvent în literatura clasică. Iliada descrie cîteva mese ale eroilor greci; Odiseea îl prezintă pe Ulise la masa mai multor gazde. Dintre poemele epice nu lip­sesc nici evocările unor banchete ale zeilor. Indirect, multe poezii lirice arhaice ilus­trează obiceiurile din banchetul grecesc, din moment ce ele erau destinate tocmai recitării în cursul unor banchete şi simpo­zioane. Desfăşurarea banchetului la atenienii cultivaţi este ilustrată în Banchetul lui Platon, de unde se desprinde imaginea unor ospeţe care, la plăcerile mîncării şi vinului, ale bunei tovărăşii şi distracţiei, adăugau căutarea unor satisfacţii spirituale mai sofisticate, oferind spiritelor alese prilejul de a discuta şi de a schimba idei pe cele mai felurite subiecte. Ca atare, ban­chetul constituia un moment important în viaţa culturală şi socială a Atenei şi a Greciei clasice în general.

După Banchetul plato­nician se orientează şi opera lui Athenaios intitulată Ospăţul sofiştilor (Deipnoso-phistai), ce evocă un banchet care a durat mai multe zile, la masa bogatului şi cultivatului pontifex maximus Publius Livius Larentius, în cursul căruia sînt abordate diferite subiecte culte şi erudite, însă mai ales se oferă o panoramă articulată şi com­plexă a banchetului grecesc, a obiectelor, mâncărurilor, obiceiurilor şi distracţiilor care îl însoţesc.

O parodie genială a banchetului oferă Petroniu în celebra cină a lui Trimalchio, fragmentul cel mai amplu care s-a păstrat din Satyricon. Din el şi din alte izvoare ne-au parvenit infor­maţii interesante, ciudate şi savuroase despre felurile de mîncare cele mai în vogă din bucătăria romană.

► Iconografie. Banchetul este unul dintre subiectele care apar cel mai frecvent în decoraţiile de pe ceramica grecească, mai ales de pe cea atică cu figuri negre şi roşii, însă şi de pe cea corintică şi italiotă. Sînt reprezentate fie scene generice de banchet sau de simpozion, legate de întrebuinţarea vaselor respective, fie banchete asociate cu anumite episoade mitologice. În picturile tombale şi pe Mormîntul Scufundătorului de la Paestum sînt reprezentate scene de banchete funebre, care au scopul de a evoca o continuare a plăcerilor vieţii după moarte şi de a reproduce banchetul funebru cu care se încheiau riturile funerare. Prin­tre altele, zeii reuniţi într-un banchet sînt reprezentaţi pe ceramică, dar şi în friza Tezaurului sifnienilor de la Delfi şi în friza lui Fidias din Partenonul atenian.

Creştinismul va reinterpreta tema banche­tului în lumina mesajului din Noul Testa­ment, reprezentînd fie momentul istoric al Cinei celei de Taină, fie imaginea simbo­lică a agapei creştine şi a ospăţului ceresc al sufletelor fericiţilor. În acest sens, tema apare încă din pictura paleocreştină a catacombelor.

 

sursa: Anna Ferrari – Dicţionar de mitologie greacă şi romană