Cronologia este ştiinţa auxiliară a istoriei care are drept obiect de studiu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora, fixarea exactă a datei documentelor, datarea corectă a izvoarelor istorice. Dicţionarul ştiinţelor speciale ale istoriei defineşte astfel această disciplină: ,,Ştiinţa specială a istoriei care are ca obiect stabilirea datelor evenimentelor istorice şi succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor, traducerea diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportându-l la sistemul contemporan“. Numele provine de la cuvintele greceşti kronos = timp şi logos = vorbire.Cunoaşterea principiilor sistemului de datare în cadrul fiecărei formaţiuni istorice anterioare şi raportarea apoi a datelor la modul actual de măsurare a timpului este una din muncile fundamentale ale oricărui cercetător al societăţii omeneşti în genere. Relaţiile dintre evenimente şi fapte, din toate domeniile vieţii sociale constituie coloana vertebrală a evoluţiei noastre istorice.După cum stabilirea datei unui manuscris, incumabul sau carte tipărită are o importanţă deosebită nu numai pentru datarea lor ca izvor istoric dar mai ales pentru integrarea piesei respective în contextul epocii.Din antichitate s-a constatat pentru fixarea în timp a faptelor relatate, datele cronologice fiind reţinute după sistemele cronologice contemporane acelei perioade. Evul Mediu, din secolul al XV-lea, s-au ivit şi primele preocupări de calcul cronologic, de realizare a tabelelor cronologice.
În constituirea cronologiei ca ştiinţă un rol important l-au jucat: Gilles Buchier prin lucrarea sa: De doctrina temporum (Anvers, 1633); Denis Perau cu De doctrina temporum (Verona, 1734 - 1736) şi L’Art verifier les dates (Paris, 1750).
În secolul al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării astronomiei, a perfecţionării calculelor astronomice şi a celor privind calcularea timpului, cronologia a înregistrat progrese remarcabile. Stau mărturie în acest sens tabelele alcătuite de Grotefend, lucrarea practică a lui H. Lietzman: Zeitrechnung der römischen Kaiserzeit des Mittelalters und der Neuzeit für die Jahre 1 - 2000 nach Christus (Berlin - Leipzig, 1934).În perioada interbelică a apărut lucrarea lui Eugene Cavaignac, Chronologie et l’histoire mondiale (Paris, 1925), iar după al doilea război mondial aceea a lui Paul Conderc, Le Calendrier (Paris, 1946). În cronologia românească s-au remarcat: Nicolae Docan cu studii referitoare la elementele cronologice din documentele româneşti (1910), dr. V. Gheorghiu cu cercetări din domeniul cronologiei calendaristice şi a calculului pascal (1936), Ion Ionaşcu cu amplul şi documentatul studiu: Cronologia documentelor din Moldova şi Ţara Românească (1956) completat de Francisc Pall cu Cronologia documentelor privind Transilvania (sec. XI - XV) - (1956).
Cronologia este alcătuită din două domenii distincte: a) cronologia astronomică (matematică) şi b) cronologia istorică (tehnică).
Cronologia astronomică are drept obiect de studiu fenomenele astronomice care se repetă logic şi stabileşte pe bază de calcul exact momentele fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire a timpului.
Cronologia istorică se ocupă de transcrierea în sistemul actual de socotire a timpului a datelor exprimate în diferite sisteme calendaristice; realizează cronologiile istorice naţionale, a diverselor instituţii şi a conducătorilor acestora.
Societatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului prin succesiunea unor fenomene naturale: răsăritul şi apusul soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor. Ulterior, în antichitate, pe baza unor calcule matematice şi a măsurătorilor astronomice s-a ajuns la două sisteme de ţinere a evidenţei timpului: astronomic şi civil. În ambele situaţii s-au avut în vedere mişcările de revoluţie ale Pământului, Lunii şi Soarelui (Pământul se roteşte în jurul axei sale, Luna în jurul Pământului şi apoi amândouă astrele în jurul Soarelui).După o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii au reuşit să alcătuiască diferite sisteme de măsurare a timpului şi de împărţire a lui în ani, săptămâni, zile, ore[6]. Anul, luna şi ziua constituie elementele cronologice principale. Celelalte elemente care le însoţesc pe acestea dar nu pot ele singure să contribuie la datare, constituie elementele cronologice secundare. Ziua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri de soare. A fost împărţit în antichitate (egipteni, babilonieni, chinezi) în unităţi de timp şi mai scurte. S-a avut în vedere partea luminoasă a zilei care a fost împărţită în şase părţi egale. Romanii au împărţit acest interval în 24 de părţi egale, pe care le-au numit: horae (ore).În timp, măsurătorile au devenit tot mai precise, permiţând în 1884 împărţirea ecuatorului în 24 de zone egale, prin 24 de meridiane care brăzdează pământul de la polul Nord la polul Sud la o distanţă de 15°. Aceste zone constituie fusuri orare. Fusul 0 numit şi fus de origine este considerat meridianul care trece prin localitatea Greenwich (lângă Londra) unde există un vechi observator astronomic.
Fiecare fus orar delimitează o zonă în care ora este aceeaşi. Timpul creşte spre Răsărit de fusul orar 0 şi scade spre Vest de acesta.Ziua - reprezintă ,,intervalul de timp format dintr-o zi lumină şi noapte, având 24 ore…. Aceasta constituie ,,ziua civilă… timpul în care Pământul face o rotire completă în jurul axei sale.În antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii, o anumită perioadă de timp au considerat începutul zilei la miezul nopţii; babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul soarelui; arabii, evreii şi grecii considerau că ziua începe la apusul soareluiDe-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la altul, lucru care a ridicat mari probleme în datarea izvoarelor istorice. În 1925 s-a convenit ca ziua astronomică să înceapă ca şi ziua civilă, la miezul nopţii, după ora 24, notându-se acest moment cu zero.De-a lungul timpului s-a mai observat că ziua lumină nu este egală cu noaptea decât în anumite momente şi că diferenţa dintre ele creşte şi descreşte după reguli precise.Aceste diferenţe sunt datorate mişcărilor de rotaţie ale pământului în jurul axei sale, corelată cu mişcarea Pământului în jurul Soarelui, revenirea în aceeaşi poziţie se realizează după 365 de zile, perioadă care a fost denumită an.
Vizualizări: 5
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Măsurarea timpului s-a realizat în forme diferite la popoarele Orientului Antic sau la cele din Europa. Sistemul de numaratoare a anilor pornind de la o data mai importanta poarta denumirea de era. La multe popoare numaratoarea anilor incepea de la data presupusei creari a universului, pornind de la vechi date religioase.
Erele universale
Acestea sunt asa numitele ere universale. Istoria consemneaza aproximativ 100 de astfel de sisteme de datare. Era alexandrina socotea crearea lumii la 5500 I.C., Era evreiasca alesese anul 3371 I.C. ca fiind inceputul. Era bizantina folosita in datarea documentelor medievale romanesti incepea la data de 1 septembrie anul 5509 I.C. Era bizantina mai apare si sub alte denumiri: era constantinopolitana, era ecleziastica sau era de la facerea lumii. Anul din era de la facerea lumii apare in documente sub denumirea de valeat( adica va + leat – in anul).
Erele social politice
La alte popoare numaratoarea anilor este legata de diverse evenimente social politice. Era fondarii Romei sau Ab urbe condita se situa in jurul anilor 754-753 I.C. Grecii foloseau Era jocurilor olimpice sau era olimpiadelor. Numaratoarea incepea din anul 776 I.C., jocurile se tineau din patru in patru ani, iar anii se numarau in cadrul olimpiadelor.
cum se masura timpul.
Erele religioase
Erele religioase incepeau numaratoarea anilor pornind de la un eveniment religios.. Hegira reprezinta data fugii lui Mahomed de la Mecca la Medina si era vineri 16 iulie 622. Odata cu acest eveniment incepe intreaga cronologie musulmana.
25 decembrie 754 sau 753 I.C. este nu numai data la care s-a nascut Cristos dar si inceputul Erei crestine. Era crestina incepe sa se impuna in documente in jurul anului 1000. Cel care a propus Anno Domini (anul nasterii lui Cristos) ca punct de pornire al numerotarii anilor a fost un calugar dobrogean din Tomis, Dionisie Exiguus sau Dionisie cel Mic. El a calculat anul nasterii Domnului cu o oarecare aproximare. sursa:hetel.ro
-->
Răspunsuri
Erele universale
Acestea sunt asa numitele ere universale. Istoria consemneaza aproximativ 100 de astfel de sisteme de datare. Era alexandrina socotea crearea lumii la 5500 I.C., Era evreiasca alesese anul 3371 I.C. ca fiind inceputul. Era bizantina folosita in datarea documentelor medievale romanesti incepea la data de 1 septembrie anul 5509 I.C. Era bizantina mai apare si sub alte denumiri: era constantinopolitana, era ecleziastica sau era de la facerea lumii. Anul din era de la facerea lumii apare in documente sub denumirea de valeat( adica va + leat – in anul).
Erele social politice
La alte popoare numaratoarea anilor este legata de diverse evenimente social politice. Era fondarii Romei sau Ab urbe condita se situa in jurul anilor 754-753 I.C. Grecii foloseau Era jocurilor olimpice sau era olimpiadelor. Numaratoarea incepea din anul 776 I.C., jocurile se tineau din patru in patru ani, iar anii se numarau in cadrul olimpiadelor.
cum se masura timpul.
Erele religioase
Erele religioase incepeau numaratoarea anilor pornind de la un eveniment religios.. Hegira reprezinta data fugii lui Mahomed de la Mecca la Medina si era vineri 16 iulie 622. Odata cu acest eveniment incepe intreaga cronologie musulmana.
25 decembrie 754 sau 753 I.C. este nu numai data la care s-a nascut Cristos dar si inceputul Erei crestine. Era crestina incepe sa se impuna in documente in jurul anului 1000. Cel care a propus Anno Domini (anul nasterii lui Cristos) ca punct de pornire al numerotarii anilor a fost un calugar dobrogean din Tomis, Dionisie Exiguus sau Dionisie cel Mic. El a calculat anul nasterii Domnului cu o oarecare aproximare. sursa:hetel.ro