Într-o vreme în care moartea domnea peste toată Europa, iar zorii zilei luminau oraşe fantomatice, în care grămezi formate din corpuri neînsufleţite zăceau pe străzi, o întreagă lume ajunsese să se călăuzească după o veche zicătoare latină: „Memento mori!”
Secolul al XIV-lea s-a caracterizat printr-o criză la nivel european, o perioadă în care aşteptările şi încrederea în instituţii erau în scădere, iar sentimentul de neajutorare depăşea orice limite.
Dezastrele din acea perioadă s-au ţinut lanţ. Mica Era Glaciară (o perioadă de răcire accentuată a climei), aşa cum apare menţionată în diverse scrieri, se pare că s-a manifestat mai intens în două perioade apropiate : 1200-1600 şi 1700-1800. Pe parcursul primei perioade, Marea Neagră a îngheţat, un eveniment nemaisemnalat până atunci, ce a făcut ca navigarea să nu mai fie posibilă. Multe provincii din Europa s-au aflat în imposibilitatea de a cultiva cereale şi legume esenţiale, fapt ce a dus la foamete, epidemii şi chiar canibalism.
Dacă Mica Eră Glaciară a slăbit productivitatea agricolă a Europei şi a făcut viaţa inconfortabilă, ciuma bubonică a adus disperare, frică şi moarte.
Din octombrie 1347 când a pătruns pe continent, şi până la sfârşitul anilor 1400, "moartea neagră" a înjumătăţit populaţia Europei.
Şi, ca şi cum dezastrele naturale nu ar fi fost de ajuns, societatea europeană era agitată de şi dispute teritoriale, pretenţii dinastice şi competiţie economică, dând naştere unor conflicte precum Războiul de 100 de Ani. Deşi nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi de pace, acest război dintre Franţa şi Anglia a lăsat în urmă multe victime.
Dacă la începutul secolului panica şi frica au pus stăpânire pe populaţie, timpul şi-a pus repede amprenta, făcând ca toate atrocităţile acelei perioade să ajungă să facă parte din cotidian. Oamenii au devenit apatici, delăsători şi indolenţi, aluziile la moarte fiind un fel de laitmotiv al acelor vremuri.
Evoluţia atitudinii în faţa morţii a fost modelată, mai apoi, sub presiunea exercitată de discursul religios, cu tentă escatologică. Călugării din ordinele dominicanilor şi al franciscanilor vorbeau adesea, în predicile lor, despre patimile lui Hristos, sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi.
În acest context, creat, parcă, special pentru o lume macabră, oamenii au descoperit, totuşi, o modalitate de a se împăca cu ideea morţii şi chiar mai mult, de a o ironiza.
Mormintele oamenilor înstăriţi au început să înfăţişeze gisanţi (replici, în mărime naturala, ale defuncţilor, sculptate pe lespezi) sau transi-uri (reprezentări care evocă un corp în descompunere).
Au apărut legende precum cea a Celor 3 Morţi şi a Celor 3 Vii, care vorbeşte despre trei cavaleri tineri plecaţi la vânătoare şi care se întâlnescu trei morţi; aceştia din urmă le povestesc celor tineri despre cât de fragilă este viaţa în comparaţie cu moartea atotputernică.
Moarte începe să fie reprezentată sub forma de schelet, la fel ca în perioada antică, şi etalată mai peste tot, chiar şi pe cărţile de tarot.
Toate aceste teme macabre, generate de numărul foarte ridicat al deceselor, au dus la apariţia unei forme particulare de artă, expresie a acelor vremuri şi a acelei atitudini în faţa morţii: reprezentările cunoscute azi sub numele de dansuri macabre.
Acestea reprezintă o înşiruire ierarhizată de personaje, în care fiecare om viu este înlănţuit sau ţinut de mână de către Moarte, înfăţişată sub forma unui schelet sau a unui ecorşeu (reprezentare a unui corp omenesc jupuit de piele).
Numărul personajelor din compoziţie varia, cu o alternanţa între cele laice şi cele religiose, organizate, mereu, sub forma unui cortegiu. Adeseori, imaginile sunt însoţite de texte în care moartea se adresează victimelor sale. Cuvintele ei sunt dure şi ameninţătoare, iar uneori se poate identifica o tentă cinică sau ironică.
Argumentele omului sunt mereu pline de disperare şi regrete, implorând îndurare. Personajele care aparţin clerului îşi mărturisesc, la nivel textual, regretul pierderii onorurilor, în timp ce nobilii deplâng pierderea averii. Dar moartea nu iartă pe nimeni şi, însoţită de câţiva morţi muzicanţi, sau cântând chiar ea la un instrument, îşi invită victimele să intre în dansul ei.
În majoritatea dansurilor macabre, cei care deschid şi închid cortegiul sunt împăratul şi ţăranul - exponenţii celei mai suspuse şi, respectiv, a celei mai de jos clase, în organizarea socială a acelor timpuri. Există şi cazuri în care reprezentările afişează, ca ultim personaj, un prunc. Nimeni nu scapă de moarte, indiferent de vârstă sau de starea socială - spun aceste simboluri.
Cea mai veche atestare a acestor reprezentări apare într-o carte a lui Guyot Marchant, publicată în 1424. Ilustrată cu xilogravuri, cartea are un text ce îl reproduce pe cel de la Cimitirul Inocenţilor din Paris.
Ulterior s-au găsit reprezentări şi în Elveţia, la cimitirul din Bâle; în frescele de la Londra (circa 1430), din Basel (1440 şi 1480), La Chaise-Dieu (circa 1460-1470) şi Lübeck (1463).
În secolele ce urmează, dansurile macabre se răspândesc în aproape toată Europa: Germania, Franţa, Elveţia, Austria, Anglia, Suedia, Danemarca, Serbia, Croaţia.
În România, ele au apărut mult mai târziu, aproape de secolul XIX, existând şi astăzi rudimente de dansuri macabre în pictura câtorva biserici din judeţul Argeş.
Unele dintre acestea acestea au fost pictate de artişti faimoşi, precum Hans Holbein cel Tânăr, Daniel Nikolaus Chodowiecki sau Johann Elias Ridinger.
Pentru a atrage cât mai mult atenţia, reprezentările erau şocante şi foarte accesibile, pictate pe şi în biserici, în cimitire sau chiar pe unii pereţi ai caselor. Pentru un efect mai puternic, majoritatea înfăţişau persoane din satul sau oraşul respectiv.
Dansurile Macabre sunt o oglindă a societăţii din acel timp. Ele au stabilizat funcţii în lumea medievală care era împărţită pe clase sociale, arătându-le oamenilor că moartea face dreptate. Erau mai mult decât o modalitate de îndemnare la meditaţie asupra caracterului transcendent al vieţii. Deveniseră un mod de profundă critică şi satiră socială, evidenţiind fragilitatea omului, indiferent de religie, ocupaţie, sex, statut social sau vârstă.
În Evul Mediu, dansurile morţii au fost gândite ca un avertisment pentru omul înstărit şi ca o consolare pentru cei săraci. Alt scop esenţial a fost acela de a convinge populaţia să ducă o viaţă creştină, arătându-i cele două alternative pe care le au în viaţa de apoi: iadul sau raiul. În lumea plină de groază şi suferinţă a omului medieval, ele încercau să-l îndrume spre o viaţă virtuoasă, ca mijloc de a alina spaimele legate de moarte şi de Judecata de Apoi.
sursa:descopera.ro
-->
Răspunsuri
Bernt Notke: Surmatants(Totentanz) in St. Nicholas' Church, Tallinn.