Având în vedere faptul că, în legătură cu evenimentele petrecute în anul 514 î. Hr., literatura istorică vehiculează trei noţiuni distincte, respectiv: campanie militară, expediţie sau demonstraţie de forţă, suntem datori să ne expunem punctul de vedere.
Astfel, termenul de campanie militară este definit ca: “parte a războiului care cuprinde mai multe operaţii strategice executate într-o perioadă de timp determinată, pe un anumit teritoriu şi după o concepţie unică urmărind realizarea unui scop strategic”.
Darius I
Din punct de vedere strategic, trecând Hellespontul pe podul de vase construit de arhitectul Mandrocles din Samos, Darius I a urmărit tranşarea în favoarea Persiei a conflictului cu cetățile greceşti din Peninsula Balcanică prin anihilarea totală a tracilor, macedonenilor şi îndeosebi “a forţei scitice ce se afla într-un continuu balans între cele două continente”. Astfel, în acest context, făcând apel la singura sursă istoriografică de până acum, amintită mai sus, putem împărţi campania lui Darius I în cinci etape, astfel:
1. Demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, urmărind din punct de vedere strategic să anihileze total orice încercare de împotrivire pe uscat din partea neamurilor trace şi, eventual, macedonene şi greceşti, folosind pentru aceasta trupele de uscat al căror număr “cu călăreţi cu tot, dar fără cei de pe corăbii /…/ se ridica la 700 000″ de luptători.
2. Demonstraţie de forţă în sectorul litoral de vest al Pontului Euxin, executată cu flota compusă din 600 de corăbii, cu scopul de a paraliza total coloniile greceşti: Apollonia, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis şi Histria, blocându-le corăbiile în rada porturilor şi, nu în ultimul rând, de a asigura deplasarea în ordine a coloanei trupelor de uscat de la ieşirea din zona împădurită a Munţilor Haemus până la Istru.
3. Marş demonstrativ în zona Dunării de Jos, executat de către trupele terestre, de la ieşirea din defileul Aitos-Provadija până la podul de vase de peste Istru ridicat de către “ionienii, eolienii şi hellespontinii care erau în fruntea corăbiilor / … / la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului / … / cale de două zile” de la ţărmul mării.
4. Urmărirea sciţilor care locuiau în stepele nord-pontice în scopul de a-i înfrânge într-o bătălie decisivă pentru ca aceştia să nu poată interveni în eventualitatea unei confruntări ulterioare cu cetăţile greceşti. Având în vedere că, după trecerea Istrului, Darius I a avut intenţia de a strica podul de vase şi să poruncească ionienilor “să vină după el pe uscat, ei şi oştirea de pe corăbii”, se poate aprecia că, din acest moment, ar fi fost posibilă intenţia acestuia de a-i urmări pe sciţi într-o fâşie de teren paralelă cu ţărmul Mării Negre, neexcluzând transformarea acesteia într-un “lac persan”.
5. Retragerea precipitată prin culoarul dobrogean, traversarea Traciei şi întoarcerea în Asia Mică.
Această variantă de etapizare ar merita poate, o analiză de detaliu însă ne vom opri numai asupra aspectelor care au o legătură directă sau indirectă cu rezultatul campaniei. Astfel, după relatarea lui Herodot, forţele terestre şi navale din subordinea lui Darius I se deplasează pe itinerare paralele, unul pe uscat şi celălalt pe mare, dar nu concomitent, ajungând să facă joncţiunea la podul de peste Istru, acţiune care dovedeşte faptul că suveranul ahemenid cunoştea foarte bine teritoriul pe care îl avea de străbătut.
Forţele terestre, compuse, în principiu, din pedestrime, călăreţi şi, în mod cert de formaţiuni de logistică, dar despre care nu aflăm mai nimic de la Herodot, dar fără de care o campanie de asemenea anvergură nu s-ar fi putut executa, se deplasează mai lent. Darius a făcut un popas de trei zile la râul Tearos (Simerdere), ce izvorăşte din muntele Balcanul Mic, aproape de satul Bunar-Hissar, apoi a ajuns la râul Artescos (neidentificat) care udă ţinutul odrysilor care locuiau, probabil, în regiunea Edirne de astăzi, fără să întâmpine nici un fel de rezistenţă “Înainte de a junge la Istru (Darius) îi supuse mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesembria – numiţi skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a-i înfrunta), au fost robiţi pe dată măcar că sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.
Acesta este capitolul prin care Herodot îi scoate la lumina istoriei pe geţi, şi nu oricum, ci printr-o acţiune îndrăzneaţă executată împotriva unei trupe numeroase, ceea ce dovedeşte că la sfârşitul secolului al VI – lea a. Chr. aceştia erau într-un stadiu avansat de dezvoltare economico – socială şi de organizare politico – militară.
Se pun însă două probleme. Unde a avut loc confruntarea (sau confruntările) şi ce forme au îmbrăcat acestea? Probabil că ciocnirea a avut loc, fie la ieşirea armatei persane din defileul Aitos – Provadija (deci la un punct de trecere obligatorie, care nu ar fi permis agresorului să-şi desfăşoare forţele), fie oriunde altundeva în teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră – unde, arheologic, se constată prezenţa grupului cultural Dobrina – Ravna – înrudit prin ceramică şi inventar cu grupul getic de la nord de Dunăre, Ferigile – Bîrseşti, fie în zona Histriei, până în apropiere de gurile Dunării, unde s-a identificat aspectul cultural getic de tip Tariverde – Beidaud. Având în vedere efectivele angrenate în conflict, este de presupus că formele de luptă folosite au fost hărţuirea, prin atacuri executate cu rapiditate, prin surprindere, de arcaşi călări şi ambuscadele.
Ajungând la culoarul dobrogean, Darius I are trei variante posibile de deplasare pe uscat:
1. să urmeze spre nord linia Dunării;
2. să urmeze linia ţărmului Mării Negre;
3. să urmeze drumul de interior, dintre cele două.
Probabil că s-a deplasat pe varianta nr. 2, în coloană de marş în linie de pempade (5), hexade (6), decade (10) sau dodecade (12). În aceste cazuri, coloanele de marş, dacă luăm în calcul o distanţă şi un interval de cel puţin un metru, luptător de luptător, ar fi avut următoarele lungimi: până la 140 km, 115 km, 70 km, respectiv 60 km, ceea ca face ca viteza de deplasare să fie foarte mică.
De asemenea, este posibil ca, înaintând deja într-un teritoriu ostil, Darius să fi luat măsuri pentru siguranţa marşului, folosind subunităţi specializate acestui scop, de genul avangardă, ariergardă şi flancgardă, constituite din elemente mobile (călărime) care ar fi asigurat protecţia coloanei principale formată din pedestrime şi formaţiunile de logistică şi nu ar fi exclus să adopte un asemenea dispozitiv şi în etapa a 4-a, când a trecut la urmărirea sciţilor.
În legătură cu locul unde a fost realizat podul de peste Dunăre, trebuie făcută o precizare în sensul că istoricii şi cercetătorii români sunt de acord, în unanimitate, că acesta a fost realizat între oraşele Tulcea şi Isaccea de astăzi, existând însă, în literatura de specialitate şi părerea că trecerea peste fluviu s-ar fi executat pe la Cernavodă.
Având în vedere acţiunile întreprinse, atât de componenta terestră, cât şi de componenta navală a armatei lui Darius I, fapt ce denotă o foarte bună coordonare în timp şi spaţiu pentru realizarea joncţiunii, putem aprecia, că până în acest moment, iniţiativa desfăşurării ostilităţilor a aparţinut suveranul ahemenid. Această iniţiativă îi aparţine şi la începutul etapei a 4 – a când este pe cale să concedieze componenta navală. Din momentul trecerii la urmărirea sciţilor, suveranul ahemenid a pierdut iniţiativa în câmpul tactic şi, implicit, îşi compromite realizarea scopului strategic, diminuându-şi simţitor şansele în reuşita acestuia.
Etapa a 4-a, trecerea la urmărirea sciţilor, de altfel, cea mai lungă etapă şi care, după Herodot, ar fi durat 60 de zile, iar după Ctesias, alt autor antic, doar două săptămâni, timp în care trupele persane au fost supuse unei permanente uzuri fizice şi morale pe un întins teritoriu unde au trebuit să suporte tot felul de privaţiuni din partea a două grupări scitice, una comandată de Idanthyrsos şi Taxakis la care s-au alăturat gelonii şi budinii, şi cea de-a doua, comandată de Scopas, care i-a avut ca aliaţi pe sauromaţi.
În ceea ce priveşte retragerea lui Darius şi rezultatul campaniei sale împotriva sciţilor, în literatura de specialitate se foloseşte foarte frecvent termenul de eşec. Mai întâlnim, de asemenea, şi alţi termeni ca: înfrângere, dezastru sau catastrofă. Ultimii doi termeni fiind oarecum sinonimi, reprezentând “un eveniment tragic de mari proporţii, nenorocire mare, tragedie”, rămâne să-i clarificăm pe ceilalţi doi. Astfel, sintagma “a înfrânge pe cineva” înseamnă a învinge, a birui, a bate (în luptă), iar termenul de eşec reperezintă: înfrângere, inucces, neizbândă, nereuşită într-o acţiune. Având în vedere că între perşi şi sciţi disputa nu s-a tranşat printr-o bătălie, luptă sau confruntare cu rezultate palpabile şi definitive, termenul de eşec ni se pare mai îndreptăţit a fi folosit însă, această campanie, tocmai prin sfârşitul său, are un aspect particular.
Sub presiunea sciţilor (probabil şi a geţilor), la sfârşitul celor 60 de zile, în noaptea dinaintea confruntării directe dintre adversari, Darius “părăsi chiar pe locul taberei pe oamenii sleiţi de puteri şi pe cei de care-i păsa mai puţin dacă vor pieri, precum şi toţi măgarii priponiţi”. Fiind noapte a ajuns cu foarte mare greutate la podul de peste Dunăre, pe care ionienii începuseră să-l strice la unul din capete, instigaţi de către Milthiades – viitorul erou de la Marathon – şi după ce podul a fost refăcut de către Histiaios din Milet, a reuşit să scape de presiunea scitică.
Despre itinerarul de întoarcere al lui Darius I, Herodot ne dă puţine elemente. Nu pomeneşte nimic despre deplasarea prin culoarul dobrogean, ci spune doar atât: “Darius străbătând Tracia a ajuns la Sestos în Chersones. De aici, el trecu cu corăbiile în Asia, iar în Europa lăsă în fruntea oştilor pe Megabazos” şi puţin mai jos, la sfârşitul capitolului, spune şi care era efectivul acestora – 80 000 de oameni.
Dacă informaţiile istoriografice, relative la retragerea lui Darius prin acest culoar, lipsesc aproape cu desăvârşire, în această perioadă este posibil să se fi produs şi marile distrugeri de la Histria, atestate arheologic, “când aşezarea civilă, zidul ei de apărare şi templele acropolei au fost arse şi pustiite”.
Este de remarcat faptul că această cifră, reprezentând numărul de luptători ai detaşamentului comandat de Megabazos, nu este pomenită în lucrările de sinteză care tratează această perioadă şi, în mod special, nici în tratatul de Istorie militară a poporului român, vol. I/1984, care rezervă un capitol întreg campaniei lui Darius împotriva sciţilor.
Având în vedere părăsirea în grabă, pe timpul nopţii, a răniţilor, animalelor de povară şi mai ales a bagajelor, măsuri care, din punct de vedere militar, se adoptă numai în cazuri extreme, înseamnă că Darius I a trecut printr-o primejdie reală. Dacă la aceasta mai adăugăm şi trecerea precipitată a Istrului pe podul de vase, s-ar putea afirma că detaşamentul lui Megabazos a fost constituit şi a acţionat ca o veritabilă ariergardă, cu misiunea de sacrificiu de a asigura fuga regelui, imediat ce forţele principale persane s-au aflat pe malul drept al fluviului, fiind de fapt un tampon puternic între rege şi urmăritorii sciţi şi geţi.
Ca efect imediat, campania nu a avut succesul scontat de Marele Rege, transformându-se, în opinia noastră, în urma ciocnirilor repetate cu geţii şi sciţii, într-un adevărat dezastru pentru armata persană. Se mai impune o precizare în ceea ce priveşte efectivele pomenite de către Herodot şi apreciate în istoriografia mai veche sau mai nouă că ar fi exagerate. Nu contestăm acest fapt, însă, dacă admitem că exagerarea este valabilă, atât pentru efectivul trupelor de uscat (700.000), cât şi pentru efectivul detaşamentului comandat de Megabazos (80.000), putem găsi o cale de atenuare, poate chiar de eliminare a ei.
Raportând cele două cifre, rezultă că detaşamentul de ariergardă, investit de rege cu misiunea de a-i asigura retragerea precipitată, ar reprezenta aproape 12 % din efectivul armatei persane. Într-un caz similar, petrecut mai târziu (după confruntarea navală de la Salamina), detaşamentul lăsat de către regele Xerxes în Grecia sub comanda lui Mardonios (400.000 de luptători), reprezenta doar 8 % din efectivul total al armatei persane (cca. 5.000.000).
Aşadar, se poate spune că ariergarda lui Darius a fost cea mai numeroasă din vremea respectivă, oferindu-ne încă un argument pentru a susţine că, presiunea scitică, era foarte mare şi s-a declanşat cu repeziciune asupra efectivelor persane, ceea ce l-a obligat pe Darius să-şi ia singura măsură de siguranţă posibilă în acel moment şi anume de a interpune acest detaşament de sacrificiu între el şi sciţi, pentru a asigura totuşi, o defluire, cât de cât organizată a forţelor principale. Având în vedere această presiune scitică deosebit de puternică, declanşată prin surprindere, în opinia noastră, detaşamentul de ariergardă comandat de Megabazos, este posibil să se fi constituit imediat ce efectivele persane au trecut podul de vase. De asemenea, este posibil ca această ariergardă să fi încercat să-i întârzie pe sciţi, ducând acţiuni de apărare pe aliniamente succesive de teren şi, probabil că unul dintre aceste aliniamente să fi avut flancul drept în zona cetăţii Histria. În acest context s-a produs probabil, prima distrugere a Histriei confirmată de cercetările arheologice. În legătură cu acest aspect, se cuvine să remarcăm faptul că distrugerile zidului de incintă, precum şi cele din zona sacră a cetăţii au fost produse cu certitudine de către sciţi şi nu de armata persană. Nu exista nici un temei ca Darius I să distrugă cetatea; aceasta nu se arătase ostilă în nici un fel, iar pe deasupra, în acel moment, Histria nu avea nici un interes să adopte o altfel de politică decât cea adoptată de metropola ei, Miletul, al cărui conducător, Histiaios, se afla în slujba regelui persan. Ca argument aducem însăşi logica desfăşurării acţiunilor militare, în sensul că, evenimentele precipitându-se, detaşamentul lui Megabazos era preocupat mai mult de a pune stavilă presiunii scitice, fiind în contact direct cu aceştia, asigurând astfel retragerea regelui.
În relatarea lui Herodot, avem câteva elemente despre retragerea forţelor terestre ale lui Darius I, însă nici o informaţie despre componenta navală a armatei sale. Nu putem şti ce s-a întâmplat cu cele 600 de corăbii. Nu rezultă nicăieri că acestea au fost capturate de către sciţi, dar având în vedere că rolul lor se încheiase, odată cu defluirea trupelor persane la sud de Istros, probabil că au făcut cale întoarsă, urmând acelaşi itinerar de-a lungul coastei Pontului Euxin, dar în sens invers, fiind posibilă, de asemenea, şi o eventuală încercare nereuşită de a ambarca o parte din trupele persane aflate în derută.
De asemenea, nu ştim dacă Herodot se referă sau nu la acestea, atunci când afirmă că Darius a trecut în Asia Mică pe corăbii, îmbarcându-se la Sestos. Această localitate se afla în Chersonesul tracic, unde tiran era Miltiades ceea ce demonstrează, cel puţin două lucruri. În primul rând, pune în altă lumină activitatea acestuia la podul de la Dunăre, în sensul că Darius, nu ar mai fi acceptat să fie menţinut “în funcţie” ca tiran al Chersonesului dacă i-ar fi instigat pe ionieni să strice podul. La consfătuirea la care au luat parte şi tiranii din Hellespont, mai precis cei din oraşele Abydos, Lampsacos, Parion, Proconnesos, Cyzicos şi Byzantion, Histiaios a subliniat faptul că ei toţi au ajuns tirani ai acestor oraşe numai mulţumită ajutorului dat de Darius şi “dacă împărăţia lui Darius se prăbuşeşte, nici el nu se va mai putea menţine în Milet şi în celelalte centre ionice, deoarece fiecare oraş va prefera democraţia în locul tiraniei”. Spre deosebire de aceşti tirani din Tracia şi din Strâmtori, tirania lui Milthiades era oarecum diferită, deoarece acesta nu îşi datora puterea nici regelui persan, nici satrapilor lui.
În cel de-al doilea rând, de ce nu a făcut Darius cale întoarsă prin acelaşi loc prin care a trecut în Europa, ci a trebuit să se deplaseze spre sud, ocolind ţărmul european al Propondidei? Deoarece podul construit de Mandrocles din Samos, nu mai exista, fiind distrus de furtună sau chiar de către locuitorii din zona Byzantionului care aflaseră deja despre defecţiunea campaniei sale.
Ceea ce este interesant şi cu iz de anecdotă având însă o anumită importanţă în contextul faptelor care s-au petrecut în acel an, este împroprietărirea cămilei lui Darius. Această anecdotă, relativă la evenimentul la care ne raportăm, este consemnată în cu totul alt context, atât de Plutarh, cât şi de Strabon. Astfel, referindu-se la bătălia de la Gaugamela (331 a. Chr.), prin care Alexandru Macedon îl învingea definitiv pe Darius al III-lea Codommanos, Plutarh arată următoarele: “Şi se spune că Gaugamela în limba persană înseamnă <<Casa Cămilei>> fiindcă în vechime, un rege persan, scăpând de duşmani pe o cămilă dromaderă, a stabilit-o acolo întemeind câteva sate şi drumuri pentru îngrijirea ei”. Având în vedere că autorul antic nu ne dă şi alte lămuriri suplimentare, în mod firesc se pune întrebarea: despre ce rege persan este vorba? Şi o altă întrebare: această insolită danie reprezintă sau nu un obicei persan?
Răspunsul la prima întrebare îl găsim la Strabon care, descriind Asia Mică, referindu-se la Gaugamela, completează informaţia semnalată la Plutarh, spunând că: “În Atruria se află satul Gaugamela, în care s-a întâmplat să fie biruit Darius şi astfel să-şi piardă domnia. Acesta este deci, un loc şi un nume vestit. Tălmăcit, înseamnă <<Casa Cămilei>>. Aşa l-a numit Darius al lui Hystaspes când a dăruit această posesiune cămilei care, în mod deosebit, s-a ostenit cu el parcurgând drumul prin pusta Sciţiei şi purtând bagajele în care se aflau îi alimentele regelui”. Dania respectivă reprezintă fără doar şi poate o extravaganţă regală, fiindcă nici o altă sursă antică pe care o cunoaştem şi care se referă la Imperiul Ahemenid, nu mai prezintă vreun caz similar, ceea ce dovedeşte clar, fără echivoc, faptul că în timpul campaniei, Darius I a trecut printr-o primejdie de moarte, mai ales pe timpul retragerii.
Aceste informaţii indirecte, semnalate la Plutarh şi la Strabon, coroborate cu informaţiile despre geţi existente la Herodot, aruncă o nouă lumină asupra întregii campanii militare. Având în vedere scopul strategic urmărit de Darius prin campania pe care a întreprins-o împotriva sciţilor, prilej cu care a atins Dunărea de Jos, forţele şi mijloacele pe care le-a avut la dispoziţie, precum şi modul cum au fost folosite acestea în realizarea scopului propus, din punct de vedere politic, mai trebuie făcută o observaţie. Detaşamentul lui Megabazos a avut misiunea de a-i pacifica şi readuce sub influenţa persană pe hellespontini şi pe traci, aceeaşi misiune de pacificare având-o şi detaşamentul lui Othanes, alt general persan, care acţiona în zona asiatică a Hellespontului.
Chiar dacă, pe moment, această campanie s-a încheiat printr-un dezastru pentru Darius I, prin acţiunile combinate ale celor doi satrapi, Megabazos şi Othanes, în final, se va transforma într-un mare avantaj strategic. Aceste acţiuni i-au adus lui Darius I un control absolut asupra srâmtorilor, mai mult chiar, în timp, dezastrul de la început, s-a transformat într-un uriaş avantaj pentru Marele Rege, deoarece s-au creat condiţiile externe favorabile închegării statului tracilor odrysi, un stat tampon la Dunărea de Jos, între sciţi şi imperiul persan, izolând astfel Grecia pe continent, în eventualitatea unui conflict direct dintre cele două mari puteri ale antichităţii.
Războaiele medice la rândul lor au slăbit şi ulterior au contribuit la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, ceea ce a favorizat în mare măsură constituirea statului odrys, mai ales după anul 480 a. Chr.. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes, precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450 – 431 a. Chr.) şi mai ales, Sitalkes (431 – 424 a. Chr.), regatul odrys s-a extins considerabil, înglobând triburi trace, precum şi teritoriul dintre Balcani şi Dunăre locuit de geți. Referitor la întinderea acestui regat, Thucydides relatează: “În ceea ce priveşte întinderea, stăpânirea odrysilor era de la cetatea Abdera, spre pontul Euxin, până la fluviul Istru. Această ţară poate fi înconjurată, pe apă, în cel mai scurt timp, dacă vântul suflă mereu la pupă, cu o corabie comercială, în patru zile şi patru nopţi, iar pe jos, un bărbat bine încins ajunge de la Abdera la Istru în unsprezece zile. Atât de mult se întindea stăpânirea lor pe mare, iar înspre uscat, ca să ajungă de la Byzantion până la Lalai şi până la Strymon – căci pe aici era calea cea mai lungă de la mare în sus – unui om bine încins îi trebuiau treisprezece zile”.
Prin statul odrys, geţii dintre Balcani şi Dunăre au fost angajaţi în acţiunile militare desfăşurate cu preponderenţă în zonele în care aceştia erau interesaţi să-şi extindă dominaţia. Rezultă astfel că în perioada cuprinsă între secolele al V – lea şi al IV-lea a. Chr., teritoriul aflat la limita de vest a zonei geografice a Dunării de Jos, după anihilarea prezenţei persane, a constituit un obiect de dispută între două forţe; forţa scitică ce acţiona dinspre nord spre sud şi forţa odrysă care acţiona de la sud spre nord, ambele tinzând să înlocuiască vidul de autoritate creat prin retragerea forţei persane. Între cele două forţe reprezentate de sciţi şi odrysi se ajunge la un conflict deschis în vremea lui Sitalkes, din cauza imixtiunilor de natură dinastică dintre cei doi adversari, odrysii trimiţându-şi, la un moment dat, oştile în zona maritimă pentru o confruntare cu scitul Octamasades, urmaşul lui Ariapeithes. Se pare că acest conflict a fost rezolvat pe cale diplomatică, astfel că teritoriul a rămas sub influenţa tracilor odrysi. Urmaşii lui Sitalkes, Seuthes I; Medokos, Seuthes al II – lea, Hebryzelmos, Cotys I şi fiul acestuia, Kersobleptes, reuşesc să-şi menţină influenţa în zonă pînă în anul 342/341 a. Chr., cînd o altă mare putere, cea macedoneană, a bulversat situaţia politico-militară în zona balcanică, mai ales cînd tronul acesteia a fost ocupat de regele Filip al II – lea, care a devenit, încet dar sigur, stăpînul de necontestat al zonei.
Valentin MARIN
-->
Răspunsuri
Vorbind despre marea expeditie a lui Darius împotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune cã regele persilor, înainte de a ajunge la Istru, “birui mai întâi pe geti”. Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Pentru aceeasi perioadã se mai întâlnesc unei stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumãtate a sec.IV î.e.n.. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducãtor al getilor de la Dunãrea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, dupã cum ne povesteste istoricul grec Adrian (Expeditia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunãre, întâmpinã rezistenta getilor din stânga fluviului. O puternicã fortã geticã avea sã distrugã armata macedoneanã si pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunãrii, la întoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe getii din câmpia munteanã uniti într-o mare si puternicã uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istoricã, XXI, 11,12), relateazã cã getii condusi de regele Dromichete reusesc sã înfrângã cele douã expeditii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunãre si sã facã prizonieri, mai âi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însusi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, resedinta cãpeteniei gete, situatã undeva în câmpia Dunãrii. Plin de întelepciune si mãrinimie, Dromichete crutã viata lui Lysimach, dupã ce mai înainte l-a încãrcat de daruri pe fiul acestuia, si-l elibereazã din captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia de sotie.
Pentru a doua jumãtate a sec.III si începutul sec.II î.e.n., douã documente epigrafice descoperite la Histria, atestã prezenta la Dunãrea de Jos, mai precis prin pãrtile de sud ale Moldovei si nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine geticã, pe nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, dupã cum spune Trogus Popmpius (la Iustin , Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stãpânea prin pãrtile Moldovei, poate si în estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii sãi, pentru motivul cã nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelasi scriitor antic mai aflãm cã puterea dacilor creste pe vremea regului Rubobostes.
Secolele I î.e.n. înseamnã, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Aceastã perioadã este dominatã de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscriptie greceascã din Dionysopolis (Balcic) “cel dintâi si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodatã peste Tracia”.
Din informatiile scriitorilor antici (Strabon--Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - si Jordanes (Getica) rezultã cã Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.e.n., el distruge puterea celtilor boii, pânã în Slovacia, apoi cucereste orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Mãrii Negre, de la Apollonia si pânã la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reusesete sã întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest si nord-vest pânã la Dunãrea de Mijloc si Morava spre nord pânã la Carpatii Pãdurosi si spre est pânã la Nistru si Marea Neagrã, iar spre sud, peste Dobrogra pânã la Balcani. Stãpân pe o Dacie mare si puternicã, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatãrile lui Strabon: ”Ajungând în fruntea neamului sãu, getul Burebista l-a înãltat atât de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fatã de porunci încât în câtiva ani a fãcut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, încã a ajuns sã fie temut si de romani”. Dupã disparitia de pe arena politicã a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al saselea deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare mentioneazã o serie de regi geto-daci, printre care se remarcã Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus si, în Dobrogra, Roles, Dapyx si Zyraxes.
O altã figurã proeminentã a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romanã, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale rãzbiului, iscusit la faptã, mester în a întinde curse si viteaz în luptã. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcã în mod deosebit prin rãzboaiele purtate împotriva romanilor, primele confruntãri având loc în timpul împãratului Domitian. Rãzboaiele daco-romane din anii 101-102 si 105-106, soldate cu înfrângerea si supunerea geto-dacilor, au însemnat si sfârsitul lui Decebal, tara fiind transformatã în provincie romanã. În toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul întregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare conducãtor, priceput si abil în arta rãzbiului si în politicã, rãmânând un exemplu mãret de dãruire totalã pentru binele si libertatea neamului sãu.
O imagine mai completã a ceea ce a însemnat istoria si civilizatia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezultã din cercetãrile arheologice. Gratie acestor investigatii se cunosc acum numeroase asezãri si cetãti geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai multe asezãri apar ca centre întãrite, prevãzute cu santuri si valuri de apãrare si cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întãrite cu ziduri de piatrã (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne si vãlãturi de chirpici ars (Popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mãrgăritesti si Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate si unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Rãcãtãu si Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia), Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat).sursa:enciclpedia-dacica
--------------------------------------------------------------------------------
Cauzele conflictului declanşat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului.
Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor.
O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi de el, a forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei.
În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 î.e.n. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un "lac" persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord.
Podul fusese întins "cale de două zile" în susul fluviului, de la mare, acolo "unde se răsfiră gurile Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea).
Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice.
Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire" (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.
Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre.
Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă.
Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală.
Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?" (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică.
Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre.
Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.
sursa:universulromanesc.com