Ceea ce vă povestesc eu a început să se întâmple în mod gradat... . Intram de pildă într-o cameră și spuneam ceva și nu mă băga nimeni în seamă. Spuneam de exemplu...
– Stinge te rog televizorul... dar nimeni nu făcea nici o mișcare. Așa că zbieram mai tare...
– Stinge televizorul te rog... dar până la urmă trebuia să mă duc să-l închid eu dacă voiam să fie treaba făcută. Apoi am început să observ fenomenul ăsta și în alte situații...
Eram cu soțul meu la vreo petrecere de 2-3 ore ... și... eu ... eram deja gata de plecare – că mi-era de ajuns. Soțul meu era la o parte cu ceva prieteni și m-am dus la el să-i spun că vreau să plecăm, dar... nimic nu se întâmpla și el continua să vorbească mai departe... Nici măcar nu s-a întors să se uite la mine. De fapt în momentul ăla am început să înțeleg că de fapt eu sunt... invizibilă. Sunt cu adevarat invizibilă... Treaba era serioasă și asta am început să realizez că se întâmplă din ce în ce mai mult... Mi-am dus de pildă băiatul la clasa de studii Biblice și învățătoarea l-a întrebat ...
– Jack... cine este persoana care este cu tine? Și Jack al meu i-a răspuns imediat..
– Nimeni. Acuma să înțelegeți... el are numai 5 ani, dar și el a realizat că era cu... nimeni. Cu nimeni?
Intr-o seară eram într-un grup de prieteni care sărbătoream întoarcerea uneia dintre prietenele noastre din Anglia. Janes venise din călătoria asta fabuloasă și povestea într-una despre locurile pe care le-a văzut... și stăteam și mă uitam și eu cu celelalte persoane în jurul mesei... Îmi pusesem fardul pe față, în mașină, în drum spre întâlnire... aveam pe mine o rochie veche – dar era singura rochiță curată, și eram cu părul cam nespălat și ridicat sus într-o agrafă în formă de banană și mă simțeam patetică... când Janes s-a întors către mine și mi-a zis... ți-am adus asta...
Era o carte mare cu cele mai mari catedrale din Europa. N-am înțeles ce voia cu asta... Apoi am citit inscripția pusă pe prima pagină. Ea scria... „Cu admiratie pentru grandoarea pe care tu o construiești când nu vede nimeni.“
Am răsfoit cartea... Nu poți să spui cine a construit aceste mari catedrale. Din nou si din nou m-am uitat la aceste catedrale uriașe și am parcurs toataă informația ca să găsesc un nume... și undeva la sfârșit iti spune că nu se știe care este numele acelora care au construit aceste catedrale. Necunoscuți... anonimi... Au sfârșit aceste lucrari uriase fără să știe dacă cineva va ști că ei au construit sau vor ramâne pentru totdeauna niște anonimi.
Este o poveste chiar despre un lucrător de la catedrală, care sculpta o pasăre mică pe una din bârnele care eventual ajungea să fie acoperită de tavan. Cineva a venit și l-a întrebat de ce cheltuie așa de mult timp lucrând la ceva pe care nimeni n-o să vadă... Și se spune că acest meseriaș a răspuns... „pentrucă Dumnezeu vede“.
Acesti oameni au știut că Dumnezeu vede totul. Și-au dăruit întreaga viață pentru aceste lucrări... uriașe, lucrări... pe care nici ei înșiși nu le-au văzut terminate. S-au prezentat la lucru... zi dupa zi... Unele dintre aceste catedrale au fost construite în mai bine de 100 de ani fiecare... mai mult decât timpul în care un om putea să muncească... Și au făcut sacrificii personale fără să li se dea nici un credit. S-au prezentat zi de zi pentru un lucru pe care știau că n-au să-l vadă sfârșit și construind o clădire pe care nu va fi pus și numele lor. Iar un scriitor a scris chiar că în viitor nu se va mai construi nici o catedrală pentru că nu mai sunt oameni care vor să se sacrifice atât de mult.
Am închis cartea si m-am simțit ca și când l-aș fi auzit pe Dumnezeu spunându-mi... Eu te văd... tu nu ești invizibilă pentru Mine. Nici un sacrificiu pe care-l faci tu nu este prea mic ca să nu-L observ. Eu văd orice prăjiturică pe care o faci și orice cusătură mică și zâmbesc la orice lucru mărunt pe care-l faci tu. Și văd fiecare lacrimă de nemultumire când lucrurile nu merg asa cum ai dori sa meargă... dar adu-ți aminte... tu construiești o catedrală. N-o să fie terminată în timpul vieții tale... și trist... dar tu n-ai să locuiești acolo... dar dacă o construiești bine... Eu am să locuiesc înăuntrul ei.
Au fost momente când starea mea invizibilă mi s-a părut ca o plagă... dar asta nu este o boală care îmi afectează viața, ci este medicamentul care să vindece egoismul si egocentrismul meu. Este antidotul pentru propria mea mândrie. Este ok dacă nu vede si nu stie nimeni. Nu mă interesează de fapt că fiul meu o să vină acasă de la facultate si n-o să le spună prietenilor lui... „n-o sa va vină să credeti, dar mama mea se scoală la 4 și jumătate să facă praăjituri si să calce rufele“. Nu mă interesează să le spună treburile astea. Ce vreau este ca el sa spună prietenilor pe care-i aduce acasă... „o sa vedeti că o să vă placă acasă la mine“.
Este ok dacă ai noștri nu văd ce facem pentru ei. Noi nu lucrăm pentru ei... noi lucrăm pentru El. Ne sacrificăm pentru El. N-o să vadă cei pentru care muncim nici când facem mult și nici când facem bine, dar să ne rugam ca munca pe care o facem să stea ca un monument ridicat minunatului nostru Dumnezeu.
Sursa:http://www.peginduri.com/2013/02/femeia-invizibila.html#links
-->
Răspunsuri