Originile unui spectacol controversat
Există şi astăzi numeroase dispute în rândul istoricilor în ceea ce priveşte apariţia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. În fapt, controversele sunt atât de vechi încât nici chiar romanii nu reuşiseră să cadă de acord asupra lor.
Cea mai veche menţiune cunoscută a unor asemenea întreceri apare, surprinzător, nu la Roma ci în Grecia, atunci cand Homer aminteşte de luptele ritualice organizate de către eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, în timpul Războiului Troian. Diferenţa, însă, dintre clasicele încleştări din amfiteatrele romane şi evenimentul pomenit de poetul antic este aceea că moartea războinicilor eleni fusese doar una simbolică. Totuşi, puţinele dovezi arheologice scoase la lumină până în prezent, par să demonstreze că primele lupte pe viaţă şi pe moarte între mai mulţi competitori erau organizate în Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult înainte ca obiceiul să ajungă în Peninsula Italică.
Este posibil ca primii colonişti eleni ajunşi pe ţărmul Italiei să fi adus odată cu ei şi străvechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius menţionează o astfel de practică la populaţia etruscă din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samniţilor, organizează în anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute în istorie. De altfel, afirmaţiile învăţatului roman sunt susţinute şi de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, în care apar perechi de războinici ce se întrec în lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.
În schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt susţinute în anul 246 i.e.n. la iniţiativa fraţilor Marcus şi Decimus Brutus, cei care, pentru a-şi comemora tatăl – Junius Brutus – căzut în Primul Război Punic, finanţează o serie de lupte până la moarte între trei perechi de sclavi. Chiar dacă evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse şi organizarea sa avusese loc în Forum Boarium (Piaţa de Vite), succesul pe care l-a avut la mulţime a fost unul răsunător. De aici şi până la fastuoasele întreceri din arenele romane nu mai era decât un pas.
Gladiatorii
În general, primii gladiatori folosiţi în cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de război sau condamnaţi la moarte care, odată cumpăraţi de către „ianista”(proprietarii şcolilor de gladiatori) erau antrenaţi pentru a satisface dorinţele mulţimii avide de astfel de întreceri.
Odată însă cu transformarea jocurilor funerare în evenimente la scară largă, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor înstăriţi care, de cele mai multe ori, încercau atragerea simpatiei publice în scopul ascensiunii politice. Cu cât numărul celor care luptau în arenă era mai mare şi cu cât diversitatea jocurilor încânta mai mult, cu atât mai generos şi atent la nevoile plebei părea cel care le organiza.
În ciuda concepţiilor preconcepute, existente astăzi, numarul războinicilor care mureau în timpul luptelor era extrem de scăzut. În fapt, doar 10% dintre gladiatori îşi găseau sfârşitul în arenă. Şi asta pentru că, de obicei, preţul plătit pentru a vedea o luptă pe viaţă şi pe moarte era de cel puţin 100 de ori mai mare decât cel al unei competiţii în care ambii combatanţi scăpau cu viaţă. Faptul că, uneori, amfitrionul întrecerilor ceda voinţei mulţimii şi încuviinţa ca un gladiator să fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozităţii sale.
În realitate, gladiatorii erau antrenaţi să nu îşi aplice lovituri fatale deşi, o parte importantă a procesului de pregătire o reprezenta aceea în care ei erau învăţaţi să îşi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemulţumea mai mult spectatorii decât imaginea unui gladiator laş, iar repercusiunile unei reprezentaţii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii şcolilor de antrenament.
Chiar dacă spectrul morţii plana permanent asupra lor iar umilinţele îndurate în timpul pregătirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, mulţi dintre gladiatori duceau o viaţă cu mult peste standardele plebei romane. Aceştia se bucurau de asistenţă medicală, haine curate şi trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite să le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor şi luptelor dar şi să îi ajute la dobândirea straturilor suplimentare de grăsime care împiedicau pătrunderea armelor către organele vitale. În plus, imaginea gladiatorului era asociată în lumea romană cu cea a bărbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenţă plăteau sume exorbitante pentru a petrece o noapte în compania războinicului preferat. Nu puţine sunt menţiunile istorice în care soţii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor îşi părăseau soţii pentru a întreţine relaţii sexuale cu gladiatori, şi asta în ciuda interdicţiilor din legea romană prin care se stipula imperativ că nici o femeie de origine latină nu are dreptul de a avea relaţii intime cu un sclav.
Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai mulţi cetăţeni romani renunţau de bună voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, aşa numiţii auctoratii. În fapt, în perioada de sfârşit a Republicii, peste jumătate din numărul gladiatorilor era format din foşti oameni liberi. Aceştia proveneau din toate păturile sociale, atraşi probabil de mirajul luptelor şi de premiile consistente pe care le primeau în cazul victoriilor. Nu odată s-a întâmplat ca şi împăraţii Romei să coboare în arenă pentru a lupta alături de sclavii războinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar câţiva dintre cei care au şocat audienţa înfruntând adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranţă însă, că niciun alt împărat nu a depăşit obsesia lui Commodus în ceea ce priveşte luptele de gladiatori. Acesta nu numai că a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar şi-a falsificat şi biografia astfel încât să pară că tatăl său (împăratul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese până acolo încât se credea reîntruparea eroului Hercule şi chiar i-a scandalizat pe senatori îmbrăcând în timpul şedinţelor publice costumul de luptător în arenă.
Pe de altă parte, împăraţi precum Cezar sau Traian preferau să uimească audienţa prin extravaganţa spectacolelor oferite. Astfel, în anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorând 20 de ani de la moartea tatălui său, avea să organizeze o luptă nemaivăzută până atunci la Roma, în care au luptat nu mai puţin de 320 de perechi de gladiatori îmbracăţi în armuri de argint. Iar dacă evenimentul va rămâne în istorie pentru grandoarea sa, Cezar îşi va depăşi propriul record aducând în arenă, odată cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanţi cărora le-a opus 300 de luptatori. Mulţimea va dezaproba, însă, gestul acestuia, protestând făţiş faţă de cruzimea spectacolului. Plebea, pur şi simplu, nu putuse suporta uciderea atâtor elefanţi.
Nici Traian nu a fost mai prejos, organizând, după cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neîntrerupte. Atât de mare fusese numărul prizonierilor de război, încât numele de gladiator devenise, în acea perioadă, sinonim cu cel de dac.
Tipuri de gladiatori şi momente speciale ale jocurilor
Dacă iniţial gladiatorii luptau cu armele cu care fuseseră obişnuiţi de-a lungul vieţii, în lupte surde şi, eventual, puţin spectaculoase, evenimentele din amfiteatrele romane deveneau, cu timpul, din ce în ce mai rafinate. Jocurile reprezentau bătălii celebre sau reproduceau scene importante din mitologie. Astfel, aveau să apară categoriile renumite de gladiatori care vor rămâne în istorie datorită costumelor, armelor şi tacticilor folosite.
Murmillo/Myrmillo – Aceştia erau poate cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi gladiatori. În general, foştii cetăţeni romani care renunţaseră la libertate, avea dreptul de a fi un astfel de războinic. Simbolizând luptătorul gal, Murmillo era dotat cu un coif împodobit cu imaginea unui peşte, cu un scut asemănător cu cele folosite de legionari, o sabie scurtă (gladius), precum şi cu apărători de lână sau metal ale mâinilor (manica) şi ale picioarelor. Principalii lor oponenţi erau tracii (Thraces) sau samniţii (Hoplomachi).
Retiarii – Imagine clasică a gladiatorului, Retiarius folosea în luptă tridentul, un pumnal şi o plasă cu care încerca să îşi imobilizeze oponentul. Acesta nu beneficia de armură, excepţie făcând o apărătoare ce îi acoperea tot braţul stâng, o centură lată şi, ocazional, un scut special creat pentru a proteja umărul şi faţa luptătorului.
Thraces – Reprezentând temuţii luptători traci, gladiatorii cu acest nume se deosebeau de ceilalţi prin coiful larg împodobit cu un grifon, scutul mic şi rotund, precum şi celebrul cuţit dacic, înconvoiat (sica) pe care era antrenat să îl folosească pentru a lovi pe deasupra scuturilor uriaşe ale altor oponenţi.
Secutores – Clasă relativ târzie de luptător, o aparentă combinaţie înte Murmillo şi Retiarius, Secutores era dotat cu aceeaşi armura ca şi Murmillo, mai puţin coiful care era perfect rotund, proiectat astfel pentru a evita atacurile cu plasă a Retiariilor. Coiful îi acoperea întreaga faţă, lăsând doar doua deschizături în dreptul ochilor, protejându-l de loviturile de trident în zona feţei.
Bestiarii – Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime de supravieţuire. Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă salbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori. Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor.
Dimachaerus – Termenul desemna un gen de gladiator ce folosea un stil de luptă dificil dar foarte apreciat de public, aşa numitul stil cipriot. Acesta era protejat de un coif şi de o”manica” şi avea dreptul să folosească două săbii, câte una în fiecare mână.
Andabatae – Puţine se ştiu despre gladiatorii numiţi Andabatae. Din puţinele informaţii care au supravieţuit timpului, aceştia luptau călare, purtând însă coifuri care le acopereau în totalitate faţa. Incapabili să îşi vadă adversarii, Andabatii se ghidau numai după strigătele mulţimii sau după zgomotele produse de adversar.
Pe lângă aceştia, puteau fi văzuţi în amfiteatrele romane: Laquerarii – gladiatori asemănători Retiariilor, care foloseau un lasou în locul plasei, Sagittarii – arcaşi călare, asemănători sciţilor din nordul Mării Negre, Scissores – luptători înarmaţi cu o sabie cu două lame, asemănătoare cu o foarfecă, Essedari – războinici ce conduceau care de luptă, inspiraţi probabil din războaiele pe care Roma le purtase cu celţii din Britania, sau Rudiarii – gladiatori ce îşi câştigaseră libertatea dar aleseseră să lupte în continuare.
Una dintre atracţiile jocurilor de gladiatori o reprezenta lupta dintre femei războinice. Istoricul roman Suetonius pomeneşte în „Vieţile celor douăsprezece Cezari” de impresia plăcută pe care o lăsaseră asemenea competitoare asupra împăratului Domiţian. Conform acestuia, luptătoarele nu erau protejate de armuri şi, în general, erau obligate să lupte cu pieptul dezvelit, indiferent de tipul gladiatorului pe care îl reprezentau.
Un moment mai puţin gustat de către publicul roman se pare că era acela în care erau executaţi condamnaţii la moarte. Aceştia erau aruncaţi în arenă fără arme sau armuri şi erau siliţi să înfrunte unul sau două animale sălbatice. În rarele cazuri în care victima reuşea să îşi doboare oponenţii, alte sălbăticiuni erau asmuţite asupra sa până în momentul în care sentinţa era îndeplinită. Astfel de „inserţii” în programul evenimentelor aveau loc, în special, la mijlocul zilei, atunci când spectatorii alegeau să meargă la masă, înainte de jocurile nocturne. Exista, pe atunci, concepţia că vizionarea scenelor de execuţie poate strica pofta de mâncare. Un împătimit al acestor imagini şocante era împăratul Claudius, cel care şi-a atras reproşurile vehemente ale mulţimii datorită pasiunii sale.
Şi pentru că orice spectacol trebuia să aibă şi părţile lui amuzante, o nouă categorie de gladiatori, Retiarius Tunicatus, a fost introdusă în programe. Aceştia mai erau numiţi şi effeminate şi, erau reprezentaţi de luptători homosexuali, echipaţi la fel ca Retiarii, cu excepţia faptului că purtau o tunică distinctă. Un mare scandal a cuprins Roma atunci când Cassius Grachus, un aristocrat din nobila familiei a Grachilor a ales să lupte voluntar ca Retiarus Tunicatus. Acesta nu numai că se căsătorise cu un alt gladiator, dar a şi participat la lupte purtând un coif conic, împodobit cu dantele şi panglici multicolore.
Curiozităţi
•Imaginea gladiatorului în timpurile moderne s-a dovedit de multe ori una departe de realitatea istorică. Imaginaţi de către istorici drept nişte războinici impunători, asemănători atleţilor antici, gladiatorii erau, în fapt, nişte bărbaţi corpolenţi, cu un strat adipos destul de dezvoltat, pe care îl menţineau prin dieta bogată în grăsimi şi cereale. Stratul abundent de grăsime avea rolul de a atenua efectul loviturilor ce se puteau dovedi letale.
•Una dintre atracţiile Colloseumului o reprezenta spectacolul numit Naumachia. Impozanta clădire era inundată, permiţând desfăşurarea unor veritabile bătălii navale. Printre corăbii erau eliberaţi şi crocodili, astfel încât, gladiatorii să nu fie tentaţi să se arunce în apă pentru a evita luptele.
•Deşi concepţia generală este că gladiatorii erau ucişi în faţa mulţimii, dovezile arheologice contrazic această credinţă. Se pare că, în realitate, luptătorii răniţi grav sau cei care agonizau, erau purtaţi într-o încăpere specială unde erau executaţi de către un barbat ce îl întruchipa pe Pluto, zeul Infernului. În concepţia romanilor, o metodă „umană” de a ucide un gladiator era aceea de a-l lovi puternic în tâmplă cu un ciocan. Moartea era aproape instantanee, iar organizatorii şi spectatorii evitau momentul neplăcut al agoniei victimei.
•O altă idee preconcepută despre gladiatori este aceea că trupurile celor decedaţi erau folosite ca hrană pentru animalele sălbatice ce urmau să intre în arenă. De fapt, în toată istoria Romei nu a existat decât o singură menţiune despre o asemenea întâmplare. Conform istoricului Suetonius, împăratul Caligula, înfuriat din cauza slabei reprezentaţii a unor competitori a ordonat ca toate cadavrele să fie aruncate sălbăticiunilor.sursa:
-->
Răspunsuri