Titlu original: Manuscrido encontrado em Accra, pentru ediția română, traducere din portugheză de Micaela Ghițescu; Ed. Humanitas, București, 2012
În 1099, la capătul primei cruciade, Ierusalimul cade fără ca apărătorii să aibă vreo șansă. Înfometați, extenuați și mânați de lăcomie, cruciații cuceresc orașul și distrug tot. Distrug fără discernământ monumente vechi și documente prețioase, ucid evrei, musulmani și creștini. „Omorâți-i pe toți, Dumnezeu știe să și-i aleagă pe ai lui!”, rămâne celebru îndemnul unui preot de frunte. Paulo Coelho vorbește, în Manuscrisul găsit la Accra, despre ultima seară dinaintea asaltului final, când asediații știu că rezistența s-a terminat.
Motivul manuscrisului ori al scrisorii găsite e vechi, chiar dacă mai rar utilizat în literatura ultimilor ani. Nu e nimic rău aici, un autor „vrednic” s-ar fi putut foarte bine folosi de pretextul manuscrisului pentru a crea cadrul unui roman valabil. Problema e că Paulo Coelho e genul acela de autor care scoate o carte, iar apoi, pe măsură ce îmbătrânește, nu face decât să o rescrie, evident, tot mai prost. Singura carte adevărată a domniei sale, și o spun cu răspunderea cuiva care le-a citit aproape pe toate, a fost Alchimistul. Acel roman i-a adus nu doar faimă (binemeritată) și silozuri de bani (binemeritate), ci și mulțumire. Nimic nu e mai catastrofal pentru cariera unui autor decât sentimentul de mulțumire. Senzația aceea de împlinire, de rotund, pe care o ai la capătul unei vieți și cariere reușite. Paulo Coelho are doar 65 de ani, nu 80 sau mai mult, și se complace în rotunjimea mulțumirii de mai bine de 10.
Manuscrisul găsit la Accra nu e decât aceeași supă lungă de la Manualul războinicului luminii încoace: are un singur motiv de luat în seamă (când vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră să-ți împlinească dorința), și câteva teme recurente (destinul e incognoscibil și ireparabil; trebuie să ne apărăm împotriva greutăților vieții prin credință etc). E exact genul acela de literatură de noptieră destinată adolescenților fără discernământ, de sub 15 ani, care n-au trăit încă nimic, și care marșează cu gura căscată la idei ca „să fie bine, ca să nu fie rău”, „bate fierul cât e cald”, „niciodată n-a fost să nu fie cumva”, „iubește ca să fii iubit” și șirul poate continua la infinit. E fix tipul de carte pe care o poate scrie orice gospodină, cu o mână pe tastatură și cu alta pe lingura de lemn de învârtit în ciorbă. Vinde bine, e adevărat. Problema cu Coelho e că are conturile mai burdușite decât cele ale milionarilor autohtoni. De ce să scrii dacă nu ai nimic de spus? E jignitor pentru orice intelect cu IQ de peste 80 de unități.
Să trecem la pseudo-subiect. Cel numit Coptul e un grec de origine incertă (probabil egipteană, dacă măcar acest aspect mai are vreo fărâmă de logică) care vorbește din piața publică tuturor celor care sunt dispuși să asculte, în ajunul asaltului. Marea majoritate a celor care își rup din timp să-l asculte va sfârși ucisă cu bestialitate, violată și torturată a doua zi. Dar Coptul vorbește despre chestiuni adânci, cu un limbaj simplu, de Acasă Tv. În fond, trebuie să vorbești simplu, dacă vrei ca prostimea să te priceapă. Probabil. Dar atunci du-te şi scrie discursurile politicienilor, nu tăia hectare de pădure ca să te mai vezi o dată (din nefericire, greu de crezut că ultima dată) pe rafturi. Câteva exemple de sferto-doctism populare printre hipsterașii cu două cărți citite: „nu există nici victorie, nici înfrângere în ciclul naturii: există doar mișcare.” O banalitate sinistră, care nu ne arată decât că acel Copt l-a citit pe Lavoisier înainte ca acesta din urmă să se fi născut. Un alt exemplu revoltător de stupid: „ei nu înțeleg că religia a fost creată pentru ca să împărtășească misterele și adorația, niciodată ca să-i asuprească și să-i convertească pe ceilalți.” Probabil că o asemenea afirmație e firească astăzi, dar, zisă la 1099, în plin ev religios, în care toate marile biserici (și toate aveau „filiale” sau chiar „sediul central” la Ierusalim) se luptau pentru supremație, cel care îndrăznea să deschidă gura sfârșea mort în chinuri. Dacă tot alegem un cadru istoric, măcar să-l adecvăm. Cât de puțin, cât să nu fie strigător la cer.
Continui cu exemplele pentru că, pur și simplu, altceva nu e de scris despre volumul de față. Risipa de cuvinte așternute în pagină anulează orice încercare de sistematizare, un demers asemănător găsirii unui sens în delirul unui psihopat. Astfel, dincolo de jumătatea volumului, tronează o frază care nu doar că n-are nevoie de comentarii, ci poate foarte bine sta ca subtitlu. Și nu doar la acest roman, ci la toate celelalte scrise de Coelho de la Alchimistul încoace: „Zăpada e frumoasă pentru că are o singură culoare.” În sfârșit, și promit că de această dată mă chiar opresc, revolta maximă mi-a fost stârnită de paragraful: „Ele (miracolele n.n.) înconjoară sorii cu planete, ca să nu se simtă singuri în Univers, și împiedică planetele să se apropie prea mult, ca să nu fie înghițite de sori.” O asemenea cunoaștere a sistemului heliocentric e lăudabilă înainte de Copernic, dar mă simt nevoit să repet până când hârtia se va însângera și ecranul va lăcrima: suntem în anul 1099, când un potop de pietre s-ar fi abătut spre dantura Coptului pentru rostirea unor asemenea „blasfemii”.
De regulă, în ultimul paragraf al recenziilor notez câteva aspecte pozitive sau deranjante, după caz, pentru a echilibra textul, a-l face mai nuanțat, mai corect. De data aceasta, nu pot spune nimic bun, oricât m-aș strădui. Un asemenea volum nu merită nici cumpărarea, nici parcurgerea, și, dacă ați fost sufficient de inspirați să-l împrumutați de la cineva, la recomandarea acestuia, credeți-mă pe cuvânt: nu mai vorbiți cu el niciodată. Veți scăpa de o influență nocivă.
Cristi Ardelean
-->
Răspunsuri