In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.
Tudor Vladimirescu,
conducătorul Revoluţiei Române de la 1821
Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.
Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.
Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848
În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.
Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania
Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.
Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite
Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).
Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.
Carol I, primul rege al României
Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.
Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).
Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)
Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.
Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).
Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.
In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.
Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.
In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.
Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial
Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.
Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.
Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)
Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.
Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).
Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.
In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).
Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.
Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa
Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.
Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.
Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.
Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40
Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.
Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.
Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata
Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.
România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxa, erau folosite pentru a consolida propria pozitie a lui Ceauşescu, ca sa preia intreaga putere în cadrul partidului şi a statului.
Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitarista din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială şi morala, izolarea ţării în cadrul comunitatii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, nascocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scaderea dramatica a nivelului de trai al populaţiei şi la adancirea crizei regimului.
In aceste conditii, izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost rasturnata, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.
Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piata şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.sursa:istoria romaniei si wikipedia (combinatie).
-->
Răspunsuri
Istoria Romaniei
Granitele României de astazi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia. Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunarii de Jos sunt semnalati getii, iar în tinuturile Banat si Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpatii Padurosi, în sud - muntii Haemus (Balcani), în vest - confluenta râului Morava cu Dunarea mijlocie, în est - râul Bug.
Dupa moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrama în patru apoi în cinci formatiuni politice. Nucleul statal se mentine în zona muntilor Sureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus si Coryllus.
Unitatea statului dac este refacuta de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea resedinta la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însa era mai bine organizat. Domnia sa reprezinta perioada de apogeu a civilizatiei geto-dacilor, aflata în a doua etapa a epocii fierului (La Tene). Datorita agravarii pericolului roman, care ajunsese la Dunarea de Jos, Decebal poarta doua razboaie cu romanii condusi de împaratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor razboaie, Dacia este cucerita si transformata în provincie romana. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.
Romanizarea reprezinta un proces istoric complex prin care civilizatia romana patrunde în toate compartimentele vietii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populatiei supuse cu limba latina. Factorii romanizarii au fost administratia, armata, veteranii, colonistii, urbanizarea, religia, dreptul si învatamântul în limba latina. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod constient, a civilizatiei romane. În anul 271, împaratul Aurelianus retrage administratia si armata din Dacia. Cea mai mare parte a populatiei romanizate ramâne la nord de Dunare. Avem dovezi ale continuitatii populatiei daco-romane la nord de Dunare. Asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neîntrerupta. Vechi centre urbane sunt : Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însa o parte a locuitorilor vechilor orase se retrag spre tinuturile rurale din cauza migratorilor si întemeiaza noi asezari. Dupa retragerea aureliana este refacuta unitatea dacica din stânga Dunarii de Jos. Desfiintarea frontierei romane de pe linia Carpatilor a permis circulatia nestingherita pe ambele versante: dacii liberi - patrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la E. si S. de Carpati. Refacerea unitatii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntrerupta a unor activitati specifice unei vieti sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, mestesugurile, exploatarea minereurilor si comertul.
Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viata, concluzioneaza în Istoria românilor, publicata în parte postum, ca poporul român s-a format "între Carpatii beskizi si Pelopones si de la Marea Adriatica la Marea Neagra." Aceasta constatare este facuta si de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir si altii, cu formula etnografica românii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati. Parintele Dumitru Staniloaie observa ca romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin Crestinarea traco-ilirilor, proces care determina si romanizarea si deschidea calea catre o latinizare adevarata si pentru cei din apropierea comunitatilor crestine. Asadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul si la sudul Dunarii, înglobând fostele provincii romane Dacia si Moesia. Prima sinteza a fost aceea dintre daci si romani si sta la baza formarii poporului român. Dupa retragerea aureliana în fosta provincie Dacia ramâne o populatie romanizata, latinofona. A doua sinteza se produce la nordul si la sudul Dunarii, în decursul mai multor secole între populatia daco-romana si populatiile slave venite în sec. VII. Consecintele asezarii slavilor la sud de Dunare sunt importante. Are loc separarea latinitatii din Pen. Balcanica de cea nord-dunareana. La sud de Dunare - majoritatea populatiei romanice este asimilata de slavi. La nord de Dunare, populatia romanica mai numeroasa asimileaza elementele slave. Rezultatul celor doua sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârsitul secolului VIII. Tot de la sfârsitul secolului VIII putem vorbi de aparitia limbii române, fiind o limba romanica sau neolatina.
În acea perioada numele Dacia a continuat sa se foloseasca pentru doua provincii romane sud-dunarene (din Serbia si Bulgaria de astazi), dar si pentru teritoriul de la nord de Dunare. În acelasi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatica, Marea Neagra, Marea Marmara si Marea Egee se încetatenea termenul de "Romania", de la care vine si numele actual de România.
Invazia slava din secolul al VII-lea va avea si efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor sa includa teritoriile de peste Dunare în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atesta ca Imperiul Roman de Rasarit, cu capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de catre barbari). Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul de Haemus (Muntii Balcani), de cei din nord. Separarea va cunoaste o serie de întreruperi si miscari de "unificare", ca cea a Asanestilor* (sec. XII-XIII), care împreuna cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgara, ortodoxa, pe vector nord si nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tatare, aparitia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizarii Transilvaniei si ocupatia otoman.
Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova si Muntenia (sau Tarii Rumânesti), în anul 1859, odata cu alegerea concomitenta ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat sa abdice în anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantata decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depasit de introducerea unei case domnitoare straine, de Hohenzollern din ramura catolica: din 1881, regi. România a devenit independenta în urma participarii la razboiul ruso-turc din 1877 - 1878, odata cu Serbia. Tara îsi va mari teritoriul ca urmare a celui de-al doilea razboi balcanic, când în urma Pacii de la Bucuresti (1913) se obtine Cadrilaterul si a Primului Razboi Mondial, când Transilvania, Bucovina si Basarabia sunt obtinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii "autodeterminarii natiunilor" (principiile wilsoniene, cu initiative locale si plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919). Basarabia, Bucovina de nord si Tinutul Herta au fost încorporate Uniunii Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 si apoi din nou încorporate în Uniunea Sovietica în anul 1944, iar astazi se afla în componenta Republicii Moldova si a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.
Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, România va deveni o tara comunista sub influenta Uniunii Sovietice - contracarata, dupa cca. 1965, de o varianta autohtona de regim comunist, ocazional, în probleme de politica externa, în opozitie cu URSS. Regimul a ramas îndepartat de orice alta tentativa de reforma interna, întorcându-se la abordari dogmatice autoritare, cu manifestari represive, pe masura ce era confruntat cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989, la capatul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prabusit. Numele tarii a fost Republica Populara Romîna (cu î din i, din 1953 pâna în 1964, scris prescurtat RPR, 1947-1965) si Republica Socialista România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, dateaza din 1862. Regimul comunist din România, duce la alterarea vietii politice, economice, sociale si morale, a învatamântului, stiintei, culturii. Regimul dictatorial este înlaturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvarii Nationale , care a preluat puterea în decembrie 1989, proclama renuntarea la comunism, schimbarea numelui tarii (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piata, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului.
Dupa încheierea Razboiului rece în 1989, România si-a îmbunatatit relatiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 si a aderat la Uniunea Europeana. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câstigate de Coalitia PSD+PUR. Dar PUR paraseste alianta si îsi schimba numele în Partidul Conservator. Alegerile prezidentiale sunt câstigate de candidatul Aliantei Dreptate si Adevar: Traian Basescu. Calin Popescu Tariceanu formeaza un guvern de coalitie format din: Alianta Dreptate si Adevar+Uniunea Democrata a Maghiarilor din România+Partidul Conservator. Tratatul de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana a fost semnat de reprezentantii statelor membre si cei ai tarilor aderente în Luxemburg, la Abatia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 si a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, dupa ratificarea sa de catre cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republica parlamentara . Tot în 2007 presedintele Traian Basescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva saptamâni mai târziu Alianta Dreptate si Adevar se destrama.
sursa:infoghidromania.com
Marea Schismă religioasă din 1054 a însemnat negarea drepturilor românilor ortodocşi din Transilvania de a practica religios ortodoxia. Ca atare, românii au fost consideraţi doar o naţiune tolerată, deşi au costituit întotdeauna populaţia majoritară a Transilvaniei. Pentru a fi recunoscuţi ca cetăţeni, românii trebuiau să se convertească la catolicism. Johan Hunniad este un exemplu tipic în acest sens. În unele oraşe transilvănene precum Braşov (pe atunci cetatea săsească Kronstadt), românilor nu li s-a permis nici măcar să locuiască între zidurile cetăţii.
Imperiul Otoman a început din secolul al XVII-lea să desemneze domni fanarioţi (adică creştini aflaţi sub control otoman şi originari din cartierul Fanar al Istanbulului) atât în Moldova cât şi în Valahia. Motivul esenţial al acestei decizii politice externe a Porţii Otomane era asigurarea că episoade precum politicile independente şi pro-europene duse de Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu nu se vor mai repeta. În esenţă, această intervenţie în treburile interne ale Valahiei şi Moldovei însemna o accentuare a controlului asupra Ţărilor române. Totuşi, demn de remarcat, primul sistem şcolar organizat de stat ia fiinţă sub domnii fanarioţi.
Romantismul a adus în prim plan problema naţională în Imperiile Europene şi totodată a propagat ideea Statului Naţional. Imperii, ca cel Habsburgic cuprindeau o multitudine de nationalităţi, aşa cum ar fi: români, cehi, slovaci, sârbi, sloveni, italieni, unguri, polonezi, etc.
Precum în majoritatea ţărilor europene, Revoluţia de la 1848 a cuprins şi Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, fiind clar precedată de mişcarea pandurilor lui Tudor Vladimirescu în 1821. Scopurile revoluţionarilor români - independenţa completă pentru primele două ţări române şi emanciparea naţională în cea de a treia - au rămas neîndeplinite, dar au constituit baza unor evoluţii următoare.
In 1859, adunările ad-hoc ale Moldovei şi Valahiei, profitând de o lacună a actelor redactate de Marile Puteri cu privire la ţarile române, au ales acelaşi domnitor - Alexandru Ioan Cuza, în ciuda opoziţiei acestor Mari Puteri. Prin această dublă alegere (la 5 ianuarie şi 24 ianuarie 1859) a fost creat Principatul România (mai corect: Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei). România da, dar o Românie fără Transilvania, care din 1867 a fost încorporată regatului ungar de catre Imperiul Habsburgic, transformat pentru 51 de ani (până în 1918) în Imperiul Austro-Ungar.
Emanciparea românilor în Transilvania a continuat însă. Românilor li s-a permis accesul în Universităţile Imperiale, cristalizandu-se astfel Şcoala Ardeleană şi impunându-se ca idee politică de anvergură ideea latinităţii românilor. În 1861, Asociaţia Transilvană pentru Literatură şi Cultură a poporului român (ASTRA) a fost fondată la Sibiu (pe atunci Hermannstadt), fiind protejată de guvernul local compus în majoritate din germani.
magazin istoric
In sec. XVIII si la inceputul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice si sociale, structurile feudale erau profund erodate, incepusera sa apara primele intreprinderi de tip capitalist si , in acelasi timp, produsele romanesti intrau, putin cite putin, in circuitul oriental. Ideea nationala, ca pretutindeni in Europa, avea sa devina visul inaltator al intelectualitatii si elementul de baza in planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg intre anii 1699-1701, a jucat un rol important in emanciparea romanilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca romanii detineau peste 60% din populatia principatului, ei erau inca considerati "tolerati" in propria lor tara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein si continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii romane si a poporului roman, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populatie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii si sasii. Revendicarile romanilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, intr-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care insa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii in Tara Romaneasca a fost exprimata in cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit in acelasi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.
Tudor Vladimirescu,
conducatorul Revolutiei Romane de la 1821
Cu toate ca trupele otomane si tariste au ocupat principatele dunarene in acelasi an, sacrificiile facute de romani au dus la abolirea regimului fanariot si domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova si Tara Romaneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la incheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus in final la razboiul de eliberare nationala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana si a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele romanesti au inceput sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate romanesti (1828-1834) a fost introdus un Regulament Organic in Tara Romaneasca (1831) si Mildova (1832). Pana in 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) si au contribuit la modernizarea si omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative si politice, care incepusera in decadele premergatoare. Prin urmare, in prima jumatate a sec. XIX, Principatele Romanesti au inceput sa se distanteze de lumea otomana orientala si sa isi spuna cuvantul in spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite in societatea romaneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti romanii apartin aceleiasi natiuni era generalizata si uniunea intr-un singur stat independent a devenit idealul tuturor romanilor.
Unirea si independenta Vantul revolutiei din 1848 a batut si asupra principatelor romanesti de asemenea. Ele au adus in mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu si altii. 41221fvt82cuj7q
Nicolae Balcescu,
unul din conducatorii Revolutiei din 1848
In Moldova tulburarile au fost inabusite rapid dar in Tara Romaneasca revolutionarii practic au condus tara din iunie pana in septembrie 1848. In Transilvania revolutia s-a prelungit pina aproape la sfarsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia in consideratie revendicarile romanilor si ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revolutionare romanesti si unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a incercat sa inabuse lupta romanilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a romanilor in Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.
Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 in Transilvania
Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste si habsburgice a fost incununata de succes in 1848-1849, valul de inoire in favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot in urmatoarea decada. vu221f1482cuuj
Rusia a fost infranta in Razboiul din Crimeea (1853-1856) si asta a pus sub semnul intrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce in ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia si Moldova ramaneau inca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia in 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucuresti si Iasi in baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat in unanimitate sa uneasca cele doua principate intr-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman si Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri in Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile romanilor au fost acceptate. Dar, romanii au ales in 5-17 ianuarie 1859, in Moldova, si in 24 ianuarie-5 februarie 1859, in Tara Romaneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.
referate.com