Există aspecte ale istoriei care, de multe ori şi de mult timp, trec aproape neobservate, fie din lipsa lor de importanţă în raport cu un imperativ major al scrierii istoriei, fie din cauza penuriei izvoarelor sau din indisponibilitatea unor cercetători de a se apleca asupra lor. Acesta este şi cazul însemnărilor pe cărţi. Abordări de genul acesta evident că au existat1 şi ele pot constitui baza unei cercetări amănunţite, din perspectiva istoriei reprezentărilor. Ce s-a făcut până acum a fost colectarea, în majoritatea cazurilor lipsită de un criteriu ordonator2, a însemnărilor descoperite pe manuscrise sau a tipăriturilor cercetate ca elemente ale unei teme mai mari. Un corpus al acestor însemnări nu s-a făcut însă, şi nici interpretarea lor, descoperirea a ceea ce este dincolo de simplul însemn mai mult sau mai puţin interesant ca fapt istoric, banal şi naiv uneori, înduioşător sau plictisitor alteori. Însemnările acestea, stereotipizate sau spontane în covârşitoarea lor majoritate, sunt de o deosebită importanţă în descifrarea sensibilităţii unei epoci. Pentru o istorie a mentalităţilor româneşti, însemnările pe carte se constituie în unul din cele mai semnificative izvoare-document. De aceea, voi încerca abordarea acestei probleme dintr-o altă perspectivă, aceea a sensibilităţii secolului al XVIII-lea aşa cum o relevă însemnările pe carte.
Opţiunea pentru o clasificare în însemnări de copist şi însemnări de cititor, deşi poate acoperi, la fel ca oricare altă clasificare, toată sfera de cuprindere a însemnărilor, se dovedeşte totuşi inegală. De aceea, principiul ordonator este cel al fragmentului de realitate receptat şi reflectat în însemnare: istorie politică internă şi externă, istorie economică şi socială, istorie militară, calamităţi naturale, starea vremii, însemnări de familie, trăiri personale, copierea de manuscrise, cumpărare şi dăruire de carte, preţul cărţii, impresii de lectură ş.a.m.d.
Asupra valorii notaţiilor de pe cărţi şi manuscrise atrăgea atenţia Nicolae Iorga, într-un studiu-semnal, care n-a avut, totuşi, ecoul aşteptat. Alături de "istoria oficială, solemnă, pe care o voiesc, o cer, o revăd adesea şi o schimbă, o aprobă pentru folosul faimei lor domnii întâi, puternicii de sub cârmuirea lor pe urmă " este şi o alta. Anume "istoria care nu e compusă, ci numai însăilată, notată incidental şi sporadic de cei modeşti şi puţin cărturari uneori, cari nu se gândesc nici la un patron, nici la un public ci pun pe hârtie ce ştiu, din simplul impuls instinctiv de a nu lăsa ca faptele să se piardă ori din nevoia de a face şi pe alţii, necunoscuţi, martori ai suferinţelor, isprăvilor şi întâmplătoarelor bucurii ale lor. E istoria ţării prin cei mici"3.
Ce sunt în fond însemnările pe carte? Majoritatea cărţilor care au fost citite în Ţările Române cuprind alături de textul propriu-zis sute de însemnări aşternute pe filele albe de la început sau de la sfârşit, care servesc la legatul cărţii, pe marginile paginilor sau, cel mai adesea, la sfârşitul textului - în fapt pe fiecare frântură de hârtie albă, nescrisă. Într-o perioadă în care hârtia şi condeiul sunt accesibile unui număr mic de iniţiaţi, fascinaţia foii albe, a unui semn oarecare, a unui gând salvat de la a se pierde prea uşor prin doar cuvântul rostit, e mare.
Cum se explică nevoia imperioasă ce-i determină pe "cei mici" să scrie, fapte mari şi fapte mărunte deopotrivă, spre aducere aminte? Pentru mulţi dintre aceşti oameni însemnul e doar încercare de condei: "Ispitii condeiul ca să văd cum scrie şi scrie foarte bine" (însemnare pe marginea Cazaniei lui Varlaam)4. Pentru alţii e simpla vanitate a ştiinţei scrisului, precum semnăturile care se repetă de câteva ori în fâşiile libere ale câte unui manuscris sau cuvinte izolate scrise de mai multe ori. Cele mai multe însemnări îşi au însă rostul lor "istoric": acela de a se constitui în punte între timpuri. Se scrie ca "să să ştie".
Însemnările pe carte nu sunt un fapt inedit în secolul al XVIII-lea; doar că numărul lor este acum mult mai mare, ilustrând fenomenul înmulţirii ştiutorilor de carte, sporirea numărului de tipărituri şi de copii manuscrise, dar nu doar atât sau, nu în primul rând această evoluţie. Ele sunt, întâi de toate, expresia sensibilităţii epocii şi din această perspectivă sunt interesante ca subiect de cercetare. Este secolul al XVIII-lea unul care să facă întemeiată afirmaţia unei sensibilizări mai vizibile a conştiinţelor? Este un veac aşezat sub semnul conflictelor armate. Răscoala antihabsburgică a curuţilor ţine Transilvania sub tensiune aproape un deceniu (1703-1711). În anul în care conflictul din Transilvania se încheia, Moldova cunoştea şi ea suferinţele războiului. În urma victoriei turcilor la Stănileşti, când ţarul Petru I e constrâns să semneze pacea, iar Dimitrie Cantemir să se refugieze în Rusia, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, impresionat şi el de starea jalnică a ţării, scria lui Hrisant Notara: "Am pus piciorul în Moldova cea zguduită de grele suspine, stropind cu lacrimi pământul ei [ ]; casele le-am văzut, pe unele lipsite de locuitori, pe altele nimicite prin foc şi prefăcute în cenuşă; sfintele lăcaşuri cele mai multe răsturnate şi ajunse prada turbării tătărăşti [ ]. Cum crezi că am fost atinşi, Prea Sfinte părinte, printr-o aşa de prea amară privire? Până în fundul inimii am fost sfâşiaţi şi deodată scăldaţi în lacrimi, de mâhnire am fost rupţi "5.
În acelaşi an pătrund în Moldova trupe răzleţe din armata lui Carol XII al Suediei, căutând adăpost şi jefuind totul în cale. La puţin timp războiul austro-turc (1716-1718) afectează din nou Principatele. În 1717 tătarii chemaţi de Mihai Racoviţă în ajutor împotriva unor încercări ale austriecilor de a-l lua prizonier, prădau din nou Moldova. În 1718 Banatul şi Oltenia trec pentru trei decenii în stăpânirea Imperiului habsburgic. Un război ruso-austro-turc (1735-1739) determina ocuparea pe rând a Principatelor de oştile ţărilor implicate în conflict. Trupele turco-tătare prădau Ţara Românească, inclusiv capitala. În 1758 tătarii din Bugeac devastează Moldova "arzând, prădând şi robind ce le-au eşit înainte, de-au prăpădit beata ţară, robind mulţime de suflete, făcând ţării mari stricăciuni"6. Între 1768 şi 1774, Principatele devin din nou teatrul războiului ruso-turc. Armatele ruseşti ajung până la Bucureşti, capturându-l pe domn şi instituind o administraţie în acord cu nevoile războiului. Lupte grele purtate pe teritoriul românesc provoacă distrugeri de localităţi şi uciderea a numeroşi locuitori. Anul 1775 înregistrează şi prima pierdere teritorială de trist răsunet în memoria tuturor românilor. Peste un deceniu, reizbucnea conflictul între puterile din zonă (1787-1792).
Războiul devine un fapt obişnuit în existenţa Principatelor. De aceea, însemnările pe carte referitoare la acest aspect al istoriei politico-militare au un specific oarecum surprinzător. Ceea ce se consemnează nu e nenorocirea pe care orice război o presupune, acceptată ca stare familiară, ci alternanţa principalilor actori: intrarea în ţară a străinilor, momentul încheierii păcii între părţile combatante şi al retragerii de pe teritoriul ţării noastre, eventual schimbările impuse în scaunul domniei. Să urmărim acum câteva din acest gen de însemnări: "La velet 1769 săptemvrie 20 zile au venit moscalii în Moldova. Şi glavnoi comandir a toată oaste, adică feldmarsal era graf Petru Alecsandrovici Romenţov. Şi făcându pace cu turcii s-au dus moscalii din Moldova, la velet 1775 ghenarie 1"7.
Pe un alt miscelaneu, copiat tot pe la jumătatea secolului, este prezentat doar momentul retragerii ruşilor din Moldova şi domnul înscăunat la acea dată: "Să să ştii de când s-au dus moscalii din ţara Moldovii, umbla velet atunci let 7283 (1775). Şi aici au rămas domn în ţara Moldovii măria sa Gligori Ghica voevod"8. Nu lipsesc inadvertenţele cronologice, care ţin fie de memorie, fie de o transcriere defectuoasă.
sursa:institutul xenopol
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri