De câteva decenii, o mână de lăutari din satul Clejani situat în judeţul Giurgiu, la 40 de kilometri de Bucureşti, au cucerit Occidentul cu muzica noastră tradiţională, fără ca în România să existe vreun interes aparte pentru această poveste.
Aceasta este o poveste aproape incredibilă, în care nişte muzicanţi neştiutori de carte, mulţi dintre ei bătrâni, rămaşi fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, şi-au luat instrumentele şi s-au urcat cu ele pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York.
Au apărut în filme, au fost subiect de documentar, le-au cântat actorilor de la Hollywood, au câştigat premii internaţionale şi au fost prezentaţi în publicaţiile occidentale ca nişte intrumentişti inegalabili. Toate acestea n-au fost de ajuns pentru ca România să înţeleagă ceea ce urmează să piardă.
Satul Clejani are o istorie de peste 500 de ani, fiind atestat inca din anul 1538. Pe moşia Clejaniului au fost aduşi sa munceasca ţigani care aveau ca ocupaţii munca la camp, caramidăria şi lăutaria, pe care au transmis-o din generatie în generaţie.
În anul 1949, in Clejani erau 78 de lautari ce cântau la vioara, la cobză, la ţambal, bas, acordeon si chitară.
Lautarii din Clejani
Pricepuţii lautari aveau un repertoriu vast de peste 500 de melodii, pentru că în acele vremuri nunţile tineau cate o săptămână iar ei trebuiau sa ştie cât mai multe cântece pentru a binedispune publicul.
Când bătrânii mureau cu viorile în mâini, copiii le apucau şi cântau mai departe, într-o succesiune cât se poate de firească.
În 1986, când etnomuzicologul elveţian Laurent Aubert, i-a întâlnit în România, fiind impresionat de virtuozitatea lor, a solicitat autorităţilor comuniste să-i lase pe lăutarii din Clejani să concerteze la Geneva, cu ocazia lansării unor discuri de muzică tradiţională românească.
Autorităţile au încercat să se pună de-a curmezişul, dar Laurent Aubert a fost extrem de ferm şi a zis «dacă nu vreţi să meargă aceşti muzicanţi, nu va mai merge nimeni». Iar interesul partidului pentru o bună reprezentare în Occident era mare, întrucât România avea o presă înfiorător de proastă în acel moment.
Aşa se face că în martie 1988, şase din cei mai buni lăutari ai Clejaniului aveau să aterizeze la Geneva: Ion Manole (zis „Boşorogu“), Dumitru Baicu („Cacurică“), Nicolae Neacşu („Culai“), Petrică Manole („Buzatu“), Gheorghe Anghel („Caliu“) şi Gheorghe Fălcaru („Fluierici“).
Ultimii doi, care erau şi cei mai tineri, sunt singurii care se mai află în viaţă.
Era prima dată când urcau pe o scenă, dar intuiţia lor a fost formidabilă. S-au purtat ca la nuntă, adică cu multă gesticulaţie, cu multă mişcare, în loc să vină aliniaţi în costume la fel, aşa cum vine un ansamblu folcloric, ei au intrat pe scenă chiuind şi cântând, dansând şi mişcându-se tot timpul, iar reacţia publicului a fost extraordinară.
Când a izbucnit Revoluţia din 1989, lăutarii din Clejani au compus o baladă în cinstea ei, un cântec în care despre ororile lui Ceauşescu, despre tinerii din Timişoara şi despre libertate.
Habar nu aveau că viaţa lor urma să se schimbe peste noapte.
În primele zile ale lui ianuarie 1990, doi impresari belgieni, Stephane Karo şi Michel Winter, au cutreierat prin satele din Câmpia Neajlovului până ce au ajuns la Clejani, cu gândul să-i găsească pe cei care concertaseră, în 1988, la Geneva şi la Paris.
Ţiganii s-au aliniat şi au început să cânte, lăsându-i pe străini cu gura căscată.
„Am rămas uluit. Sub impresia că mă aflu în faţa unei tradiţii foarte puternice şi că aceşti muzicanţi ar putea avea un succes formidabil în Occident, pentru că ei nu se limitau să cânte, se transformau în nişte personaje care trăiau acel cântec şi totul era atât de natural“, povesteşte Karo.
Karo şi Winter le-au propus lăutarilor să plece într-un turneu peste hotare. Aşa a apărut „Taraf de Haidouks“ („Taraful Haiducilor“), o trupă formată din cei mai buni 12 muzicanţi din Clejani şi din satele vecine.
În sfertul de veac care s-a scurs de atunci, ei au dat spectacole pe scenele din toată lumea, cântând aşa cum cântaseră întotdeauna, iar în urma lor rămâneau cronici elogioase publicate în ziare precum „The Times“, „Le Figaro“ sau „The Washington Post“, concerte memorabile înregistrate şi difuzate pe Mezzo, filme documentare, filme artistice, fotografii cu actori celebri şi premii cărora nimeni n-a avut chef să le ţină evidenţa.
Au concertat în Japonia, Brazilia, America 27 de state, Europa toată, Mexicul, Noua Zeelandă, Australia, Taipei, Singapore…
În 2002, cei din „Taraful Haiducilor“ au fost premiaţi la „BBC World Music Awards“, trofeul fiind înmânat chiar de Johnny Depp, autodeclarat un mare fan al lăutarilor din Clejani.
„Taraf de Haidouks“ devenea încet-încet într-un adevărat fenomen.
În 1999, lăutarii din Clejani au fost invitaţi să apară în filmul „Omul care plânge“, alături de actori precum Johnny Depp, Christina Ricci, John Turturro şi Cate Blanchett.
Au stat o lună şi jumătate pe platourile de filmare, timp în care Johnny Depp a devenit unul dintre cei mai mari admiratori ai tarafului.
Muzicanţii povestesc despre timpul petrecut la reşedinţa actorului din Los Angeles, cum se destindeau la piscină, încingând grătarul pe peluza casei acestuia şi, bineînţeles, cântându-le marilor actori de la Hollywood.
Johnny Depp îşi aminteşte cum i-a luat pe lăutari la el acasă, cum i-a chemat pe cei mai buni muzicieni pe care îi cunoştea şi cum aceştia au rămas cu gurile căscate: „Cine naiba sunt oamenii ăştia şi cum reuşesc să cânte aşa!?“.
Marele secret al tarafului din Clejani era combinaţia dintre energia celor tineri şi farmecul lăutarilor bătrâni. După o viaţă de cântat la nunţi, aceştia s-au trezit dintr-o dată pe scenă, în faţa unor săli arhipline.
Când au ajuns în Occident, oamenii cultivaţi le spuneau «maestre, maestre». Ei nu înţelegeau, întrebau mereu: «de ce ne spune lumea aşa?»“, povesteşte Stephane Karo, managerul tarafului.
Străinii au înţeles imediat că aveau în faţă ultimii supravieţuitori ai unei lumi care, nu peste mult timp, avea să dispară pentru totdeauna.
Şi ei simt cu toţii că lumea din care se trag este aproape să apună. Le e tare frică să nu se piardă muzica noastră. Copiii nu mai vor să înveţe, iar ăia care învaţă nu mai ţin cont de muzica tradiţională şi cântă manele.
Muzicanţii din Clejani sunt acum din ce în ce mai puţini şi mai bătrâni. În curând nu vor mai fi deloc, pentru că tinerii nu mai vor să înveţe meşteşugul lăutăriei, cu care ţiganii din aceste părţi şi-au câştigat pâinea vreme de sute de ani.
Odată cu ei dispare o lume şi un repertoriu inestimabil, care n-a fost transcris pe niciun portativ, ci a existat numai în mintea acestor lăutari, transmis din generaţie în generaţie.
Sunt melodii în care s-au concentrat toate bucuriile şi toate suferinţele ţăranului român, e muzica părinţilor şi a bunicilor noştri, cântată după ureche şi înnobilată de atingerea magică a improvizaţiei.
surse:
-->
Răspunsuri
La începutul acestui an, am publicat un volum de povestiri, și una dintre ele, este inspirată de povestea lor, și chiar i-am menționat în cartea mea. Apreciez mult aceste valori pe cale de dispariție, din păcate! Mulțumesc pentru oportunitatea de ai reasculta, prin postarea dv.!