Din toate colţurile lumii vin mituri şi legende despre lumea din adâncuri, un ţinut misterios şi întunecat dincolo de experienţa umană obişnuită. Lumea adâncurilor este tărâmul morţilor, destinaţia sufletelor oamenilor în viaţa de apoi. În unele tradiţii este de asemenea destinaţia fiinţelor non-umane, supranaturale sau a creaturilor din altă lume, cum ar fi zâne, demoni, giganţi şi monştrii. Deşi de obicei portretizat ca un loc terifiant, periculos sau imprevizbil, această lume apare ca o sursă a creşterii, vieţii şi a renaşterii în unele mituri. Multe din descrierile a acestei lumi includ elemente ale vieţii pământeşti, cum ar fi conducători puternici şi palate. Cea mai întâlnită imagine a lumii de dincolo este că aceasta se află sub lumea de zi cu zi. Trecerea din aceata lume la altă poate începe coborând într-o peşteră, puţ sau groapă. Cu toate acestea distanţa dintre două lumi este mai mult decât fizică şi călătoria spirituală deseori implica riscuri. Sufletele celor morţi sunt principalii călători dar uneori eroi în viaţă, mistici şi lideri religioşi fac această călătorie.
Unele dintre cele mai vechi descrieri ale lumii de dincolo apar în miturile din Mesopotamia antică. Unul dintre mituri spune cum zeiţa fertilităţii Ishtar a coboarat în împărăţia morţilor, condusă de sora ei Ereshkigal. Ishtar este ucisă încercând să o învingă pe Ereshkigal. Alţi zei o conving pe Ereshkigal să o elibereze pe Ishtar, dar Ishtar nu poate părăsi această lume fără a găsi pe cineva care să îi ia locul. Ea hotărăşte că soţul ei, Tammuz să o înlocuiască. Unii cercetători cred că acest mit este legat de moartea şi renaşterea anuală a vegetaţiei.
Vizitele lui Ishtar în lumea din adâncuri sunt aceleaşi cu cele descrise în Epopeea lui Ghilgameş, în care caracterul are o viziune a lui însuşi printre cei morţi. Lumea adâncului descrisă este un loc obscur, uscat şi sumbru numită Casa Întunericului în care nimeni care intră nu pleacă. Morţii locuiesc în întuneric mâncând praf şi argila. Deşi recunoscuţi ca indivizi, ei sunt umbre palide şi neputincioase ale eului lor.
Figură ce o reprezintă pe zeiţa Ishtar iar potrivit altor surse aceasta o înfăţişează pe sora sa, zeiţa Ereshkigal
Această imagine a lumii de dincolo apare de asemenea în mitologia evreiască timpurie. Această lume subterană a fost denumită Sheol care înseamnă groapă. Aici stau toţi morţii care au trăit vreodată. De-a lungul timpului, aşa cum ideea de judecată în viaţa de apoi a prins rădăcini la evrei şi apoi în credinţă creştină, conceptul timpuriu neutru al infernului s-a schimbat. Locuinţa morţilor a devenit un loc de pedeapsă şi chin pentru sufletele păcătoşilor.
Viziunea Greciei antice asupra acestei lumi a fost la început la fel ca cea din culturile semite timpurii. Toţi morţii mergeau în acelaşi loc, într-o lume neclară, tenebroasa populată de fantome sau nuanţe ale celor morţi. Acest tărâm este uneori numit Hades, după zeul care îl guverna. Treptat lumea de dincolo a grecilor şi apoi a mitologiei române a devenit mult mai elaborată. Împărăţia Hades se spune că s-ar întinde fie dincolo de ocean fie în adâncul pământului, separat de lumea celor vii prin cinci râuri: Acheron (care înseamnă durere), Styx (ura), Lethe (uitare), Cocytus ( jale) şi Phlegethon (foc). Cerber temutul câine care avea înfăţişarea unui monstru cu trei capete păzea intrarea Hadesului. Sufletele celor buni locuiau în Câmpiile Elizee în timp ce care îşi meritau pedeapsa mergeau într-o groapă adâncă numită Tartarus .
Hadesul în mitologia greacă
Pentru Maya din Mezoamerica – o regiune care cuprindea o mare zonă a ceea ce este acum America Centrală – lumea din adâncuri era un loc cumplit dar nu unul care se limita doar la păcătoşi. Numai oamenii care au murit violent mergeau la cer în viaţa de apoi. Orice altcineva intra în Xibalba, lumea subterană al cărui nume însemna Locul Fricii. Cei morţi nu se limitau la această lume pentru totdeauna. În cartea sacră mayasa Popol Vuh, eroii gemeni Hunahpú şi Xbalanqúe i-au păcălit pe regii acestui taram şi au părăsit ţinutul morţii. Sufletele regilor şi a nobililor puteau părăsi Xibalba dacă erau menţionate de către rudele în viaţă în timpul ceremoniei Viziunea Şarpelui. Aztecii din centrul Mexicului credeau că această lume subpământeană se constituia din opt straturi, fiecare cu pericolele lui proprii, cum ar fi înecul sau lame ascuţite. Sufletele coborau prin aceste straturi până ajungeau la Mictlan, partea de jos a acestei lumi.
Eroii gemeni Hunahpú şi Xbalanqúe ai mitului mayaş al creaţiei Popol Vuh
Lumea din adâncuri din mitologia japoneză a fost Yomi, ţinutul nopţii şi a tristeţii. A fost goală până când zeiţa creatoare Izanami a murit după ce a dat naştere zeului focului. Viermii care au apărut în trupul ei au crescut într-o oştire de demoni care populau Yomi şi chinuiau sufletele celor răi. Deşi se spune despre Yomi că ar fi o regiune întunecată de câmpii starpe şi tuneluri izolate, artiştii o descriau ca fiind un palat subteran aglomerat cu morţi şi demoni. Tot aici există şi Emma-Ô (versiunea japoneză al lui Yama, zeul budist al morţii), care judecă sufletele celor care ajungeau în Yomi. sursa:mitologie
-->
Răspunsuri