Acum 93 de ani la Alba-Iulia s-a produs evenimentul aşteptat timp de secole de către toată suflarea românească – Marea Unire.
Pentru prima dată au fost adunate într-un singur stat pămînturile care au făcut vre-odată parte din cele trei principate româneşti. România, cu unele excepţii regretabile la asfinţit, s-a încadrat în graniţele sale istorico-politice: Dunărea, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Nu putem, din păcate, să spunem că au fost unite toate pămînturile populate din străvechime pînă la acea dată de români.
În afara hotarelor Ţării au rămas românii din Bugo-Nistria, Pocuţia, Transcarpatia, Banatul sîrbesc şi din toată valea Timocului – Tribalia de altă dată (fără să mai vorbim de aromânii împrăştiaţi pe întreaga peninsulă Balcanică).
La drept vorbind, în anul 1918 s-a produs un miracol, căci România, angajîndu-se în Primul Război Mondial de partea Antantei, nici nu a sperat la un asemenea rezultat. În orice caz, cel puţin Basarabia care aparţinea Rusiei (una dintre membrii-fondatori ai acestui bloc militar-politic), era considerată ca şi pierdută.
În istoriografia română este trecut cu vederea faptul că anume Basarabia a fost prima provincie care s-a realipit la Ţară (pe data de 27 martie 1918), accentul punîndu-se îndeosebi doar pe actul unirii Transilvaniei.
Poate că aceasta are loc din cauza circumstanţelor nu prea frumoase în care a fost obţinut acordul Puterilor Centrale de a şi-o reîntoarce?
Istoria însă trebuie cunoscută în întregime şi nu numai clipele ei de triumf, altfel riscăm să repetăm momentele sale mai puţin plăcute.
Atunci, în ianuarie anul 1918, România a capitulat în faţa inamicului şi a semnat cu el un tratat de pace (prevederile sale le puteţi vedea în trimiterea de la subsol).
Drept recompensă pentru pierderea Dobrogei, guvernul pro-german al lui Marghiloman a obţinut acordul învingătorilor pentru realipirea Basarabiei.
Trebuie să menţionăm însă că această realipire a avut loc pe cale paşnică şi democratică şi nu forţat (precum pretind unii „istorici”), iniţiativa venind din partea basarabeană.
Condiţiile capitulării nu au fost îndeplinite pînă la capăt, deoarece coraportul de forţe s-a schimbat brusc în favoarea Antantei.
Pe frontul de vest au intrat în luptă împotriva nemţilor peste două milioane de soldaţi americani proaspeţi şi bine înarmaţi.
Puterile Centrale in acel moment erau istovite la maximum de războiul de poziţii care a durat aproape patru ani şi de blocada maritimă etanşă impusă de către „Royal Navy”.
Fronturile din Tesalonic şi Palestina s-au prăbuşit. Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au ieşit din război, iar în Germania s-au răsculat marinarii şi muncitorii din spatele frontului.
În asemenea circumstanţe, la începutul lui noiembrie 1918 România declară nule condiţiile tratatului de la Bucureşti (dar îşi păstrează Basarabia) şi reintră în război de partea Antantei cînd soarta Cvadruplei Alianţe era deja hotărîtă.
După semnarea armistiţiului de la Compiegne pe 11 noiembrie 1918, România se mai implică în înăbuşirea revoluţiei bolşevice din Ungaria şi, pentru a proteja de calvarul războiului civil din Rusia Sovietică populaţia românească de dincolo de hotarele sale, îşi introduce temporar forţele sale armate în zonele limitrofe ale Galiţiei (Pocuţia şi satele româneşti din Transcarpatia).
De menţionat însă că cea mai numeroasă diasporă românească – cea din interfluviul bugo-nistrean a fost lăsată în voia sorţii.
Astfel, din parte perdantă, absolut pe neaşteptate, România devine marele cîştigător în Europa de Sud-Est. Au fost întrecute cele mai optimiste aşteptări şi pronosticuri. Pe parcursul cîtorva luni, teritoriul şi populaţia statului românesc practic s-au dublat.
wikipedia,cer si pamânt ,îmbunătăţită
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos Camelia
Cu drag
De fapt, legitimitatea Marii Uniri constă tocmai în aceea că nu este rezultatul unor acţiuni militare, ci al exercitării dreptului la autodeterminare.
Marea Unire este, în primul rând, produsul voturilor structurilor reprezentative şi democratice de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, prin care s-a decis unirea Basarabiei, Bucovinei şi, respectiv, a Transilvaniei şi Banatului cu România. Armata română nu a făcut decât să asigure cadrul firesc de manifestare a voinţei liber exprimate a românilor din provinciile istorice şi să împiedice actele de dezordine, vandalism sau acţiunile concertate ale regimurilor bolşevice instalate în Ungaria, Ucraina şi Rusia.
Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română fiind un argument puternic în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii.
Ziua Naţională a României.
Carte poştală emisă cca. 1918–1919 pentru a sărbători Unirea.
În fine, al treilea nivel de analiză priveşte longevitatea actelor Unirii. De ce au durat atât de puţin? La nivelul elitei politice se instalase deja convingerea că destinul României se decide printr-o diplomaţie abilă, activă, şi nu neapărat printr-o consolidare a puterii armate. Unirea din 1859 fusese consecinţa celebrei politici a „faptului împlinit“ şi a unui context internaţional favorabil. Independenţa, deşi armata română se jertfise în luptele de la sud de Dunăre, nu se câştigase pe câmpul de luptă, ci la masa verde a păcii, iar Marea Unire din 1918 nu era rezultatul victoriilor militare decisive ale armatei române, ci consecinţa actelor de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi a eforturilor diplomatice la Conferinţa păcii şi în primii ani interbelici. Mai bine de 15 ani de la terminarea Primului Război Mondial, guvernele care s-au perindat la cârma ţării au contat aproape exclusiv pe diverse combinaţii diplomatice şi aranjamente economice externe, în cadrul sau în afara Ligii Naţiunilor, dar care, la momentul potrivit, deşi admirabile în litera lor, s-au dovedit a fi complet inaplicabile sau caduce. Nu au fost luate măsuri ferme pentru crearea unui potenţial industrial – în general, a unui potenţial economic – care să asigure înzestrarea armatei cu tehnica de luptă şi resursele economice corespunzătoare. Armata română n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilinţă şi ruşine, după ce ceruse, în repetate rânduri, să pună la punct măcar un plan de retragere din Basarabia, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiţii oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice din iunie 1940.
Cu toate reformele politice, economice şi sociale, România interbelică nu a reuşit să devină acea democraţie pe care şi-o imaginau şi o conturau, în Proclamaţia lor de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, liderii ardelenilor.
Apoi, asupra actului de unire de la Chişinău, la 27 martie 1918, şi asupra Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, a existat, în întreaga perioadă interbelică, dar şi după aceea, o diferenţă semnificativă de percepţie. În timp ce primul eveniment a fost privit ca un gest firesc, inevitabil, în condiţiile prăbuşirii Rusiei ţariste, al doilea a fost mereu socotit ca fiind actul fondator al României întregite, un adevărat finit coronat opus al luptei pentru unitate naţională. Privirile românilor au fost mereu îndreptate spre Alba Iulia, în timp ce Chişinăul a căzut în uitare, dispreţ şi desuetudine. În întreaga perioadă interbelică, elitele politice şi culturale, ca şi întreaga societate au valorizat diferit cele două acte de unire. Pentru toţi românii, adevărata „Mecca” a fost mereu Alba Iulia, în vreme ce Chişinăul era considerat capitala unei provincii marginale, unde, pentru un funcţionar public al administraţiei centrale, orice numire în post reprezenta un exil şi o aspră pedeapsă. În condiţiile instaurării regimului comunist şi proclamării prieteniei „de nezdruncinat” cu popoarele Uniunii Sovietice, Basarabia avea să dispară din preocupările societăţii româneşti, inclusiv ale istoricilor, care se vedeau acum siliţi să reia vechile teze ale propagandei sovietice cu privire la originea şi evoluţia distincte ale populaţiei şi a limbii locuitorilor dintre Prut şi Nistru. Basarabia rămânea doar o rană deschisă despre care nimeni nu va mai îndrăzni să vorbească limpede, în deplinul respect al adevărului istoric.
Va trebui să recunoaştem că ochii românilor au fost aţintiţi, în special după 1 Decembrie 1918, mai degrabă spre Transilvania decât spre Basarabia şi că, în scurtul interval de timp în care împlinirea idealului naţional s-a concretizat în existenţa României întregite, nu am ştiut să valorificăm resursele umane şi materiale, atâtea câte vor fi fost, ca şi întreaga noastră inteligenţă politică, pentru a putea păstra şi consolida un edificiu care se dorea a fi unul peren.
Însă lecţia majoră a românilor din provinciile istorice româneşti, în 1918, rămâne, astăzi, perfect valabilă. Uitaţi-vă la cel de lângă dumneavoastră şi spuneţi, cu mâna pe inimă, dacă, împreună, puteţi colabora pentru împlinirea binelui comun sau a unui ideal naţional, trecând peste ceea ce temporar şi meschin vă desparte. Trag nădejde că răspunsul pe care vi-l veţi da este asemănător cu acela pe care românii din 1918, spre cinstea lor, l-au dat.
Florin Şperlea
Observatorul Militar
Evocarea unui eveniment istoric – în cazul de faţă unirea tuturor românilor într-un singur stat, în 1918 – nu se poate reduce la simpla narare a admirabilei performanţe politice a românilor din provinciile istorice româneşti, capabili să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi decidă viitorul.
Ziua Naţională a României.
Prin voinţa liber exprimată a reprezentanţilor tuturor românilor a devenit posibilă, în condiţiile concrete generate de evenimentele interne şi internaţionale de la finele Primului Război Mondial, crearea României Întregite, care, din nefericire, avea să dureze pentru un timp prea scurt (numai 22 de ani!), prilej de reflecţie pentru noi, astăzi, în aceeaşi măsură în care evocăm entuziasmul şi reuşitele anului 1918. Era prea optimist Ion I. C. Brătianu, la 14 decembrie 1918, atunci când, în faţa delegaţiei transilvănene care prezentase regelui Ferdinand I Actul Unirii, spunea: „Vă aşteptăm de 1 000 de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată”.Aproape 20 de ani avea să dureze profeţia lui Brătianu. În 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţnutul Herţa erau ocupate de Uniunea Sovietică, cea mai mare parte a Transilvaniei de Ungaria horthystă, iar sudul Dobrogei de Bulgaria.
România Întregită în decembrie 1918 devenea istorie
Unul din marile adevăruri, mai puţin ştiute însă, este cel rostit de Benedetto Croce, după care fiecare istorie este contemporană, în sensul că în scrierea şi receptarea istoriei, atât istoricul, cât şi consumatorul de istorie sunt preocupaţi să găsească răspuns la întrebările/sfidările timpului lor. Care ar putea fi, aşadar, semnificaţiile zilei de 1 Decembrie pentru noi, astăzi? La un prim nivel, strict cronologic, 1 Decembrie 1918 are, de fapt, o dublă semnificaţie. Este, pe de o parte, ziua istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care proclamă unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, şi, pe de altă parte, ziua în care regele Ferdinand I, alături de Rgina Maria, intră în Bucureşti, după aproape doi ani de exil în inima Moldovei. Plecat la Iaşi, în 1916, în condiţii improprii, sub presiunea trupelor germane, rege al României mici, Ferdinand se întorcea iar la Bucureşti, în uralele mulţimii, chiar în ziua în care ardelenii cereau răspicat unirea cu ţara, pentru a deveni regele României Mari la a ărei temelie aşezase voinţa sa de a fi cu adevărat regele tuturor românilor.
Un al doilea nivel de analiză priveşte rolul armatei române în realizarea Marii Uniri de la 1918. A avut sau nu vreun rol armata română în actele Unirii din 1918? Să vedem, pe rând, situaţia provinciilor istorice româneşti în momentul deciziilor privind unirea aceastora cu România. În Basarabia, cum se ştie, armata română a intervenit, în ianuarie 1918, la cererea Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice oldoveneşti (care juca rolul Executivului în noua republică independentă) şi cu acordul Sfatului Ţării şi al aliaţilor, pentru a face faţă valului pustiitor de jafuri, pogromuri şi distrugerilor în masă a bunurilor private şi publice, provocate de demobilizarea rmatei ruse de pe frontul român (era vorba de aproape 600.000 de oameni!). Ordinea a fost instaurată în teritoriul românesc de dincolo de Prut până la sfârşitul lunii februarie 1918, cu preţul vieţii a trei ofiţeri şi 122 de soldaţi, 12 ofiţeri şi 309 ostaşi fiind răniţi în confruntările cu trupele ruse bolşevizate.
Istoriografia sovietică mai ales (dar şi unii istorici ruşi, astăzi, cum este cazul lui Mihail Meltiuhov) este cea care a atacat mereu decizia Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, din perspectiva corelaţiei făcute între necesitatea unui vot liber exprimat şi prezenţa trupelor româneşti în teritoriul dintre Prut şi Nistru (în favoarea Unirii s-au pronunţat 86 de deputaţi, 36 declarându-se împotrivă, în cel mai democratic mod cu putinţă!). Istoriografia sovietică inducea, astfel, ideea invalidităţii votului în Sfatul Ţării în circumstanţele menţionate.
Ziua Naţională a României. Lecţie de istorie reportaj
Ziua Nationala a Romaniei
Este limpede că prezenţa armatei române în Basarabia, la începutul anului 1918, a contribuit în mod semnificativ la salvarea fiinţei tinerei republici moldoveneşti. Plecarea armatei române din teritoriul dintre Prut şi Nistru ar fi însemnat invadarea imediată a acestui teritoriu de trupele ruse bolşevizate sau ucrainene naţionaliste şi, ca o consecinţă imediată, dizolvarea Republicii Moldoveneşti. Retragerea armatei române ar fi presupus, pe de o parte, abandonarea intereselor populaţiei româneşti majoritare în provincie şi sacrificarea intereselor naţionale româneşti în ansamblu, iar pe de altă parte, adâncirea insecurităţii regionale şi crearea unui focar de instabilitate la graniţa estică a Vechiului Regat român. Aşadar, prezenţa ostaşului român la frontiera de pe Nistru a prefigurat Actul Unirii, servind drept garanţie pentru soluţia Unirii şi consolidarea procesului de revenire a Basarabiei la statul român.
Divizia 8 Infanterie, condusă de generalul Iacob Zadik, intră în Bucovina la 10 zile după exprimarea liberei voinţe a românilor bucovineni de a se uni cu ţara, la 27 octombrie 1918, în vederea asigurării protecţiei populaţiei împotriva „bandelor bolşevice”.
La 11 noiembrie 1918, trupele generalului Zadik intră în Cernăuţi, Marele Cartier General comunicând a doua zi Ordinul 116, semnat de generalul Constantin Prezan, potrivit căruia Divizia a 8-a urma să-şi continue operaţiile în întreaga Bucovină în vederea asigurării „vieţii şi avutului populaţiei”. La 28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei (la care au luat parte minorităţile germană, polonă şi ucraineană) a votat în unanimitate unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu România.
Ziua Naţională a României. Lecţie de istorie reportajÎn Transilvania, în momentul istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, armata română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea, avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate. În colaboare cu Consiliile şi gărzile româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti. La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.
În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile istorice. În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice (generalul Stan Poetaş, comandantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie 1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsinduse în situaţia de fi prinsă între două regimuri bolşevice, unul la vest, altul la est, a căror acţiune conjugată putea pune în pericol existenţa noului stat român. Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe Nistru (în zona Tighinei).
Marea Unire nu a fost însă rezultatul participării României la război şi nici al contribuţiei armatei române. Nimeni nu-şi imagina, în momentul intrării României în prima conflagraţie mondială, că revoluţia bolşevică şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar vor permite României întregirea frontierelor sale atât la Est, cât şi la Vest. De aceea, liderul conservator P.P. Carp spunea, după încheierea păcii, că România are atâta noroc, încât nu mai are nevoie de oameni de stat.
autor Florin Şperlea
Marele merit al partidei lui Brătianu (care, de fapt, guverna ţara) a fost că a ştiut să folosească la maximum conjunctura politică internaţională favorabilă care s-a creat după război. La mijloc au fost cîteva circumstanţe care au permis ca marile puteri ale Antantei să accepte lărgirea teritorială a României, inclusiv pe seama fostului său aliat – Rusia.
1. – România a fost unica ţară din regiune care şi-a menţinut forţele sale armate într-o stare mai mult sau mai puţin bună.
2. – Ea era singura care putea să facă faţă înaintării dinspre Răsărit a tăvălugului bolşevic şi putea să îndeplinească funcţii poliţieneşti în regiune (fapt pe care l-a demonstrat în timpul înăbuşirii „Republicii Sovietice Ungare”).
3. – Bucureştiul urma să devină centrul de greutate al microblocurilor militar-politice regionale („Mica Antantă” şi „Înţelegerea Balcanică”) care au format renumitul „cordon sanitar” dintre Rusia Sovietică şi statele revanşarde (Germania, Ungaria şi Bulgaria).
4. – România era unicul stat din această parte a Europei care corespundea cît de cît standardelor democraţiei occidentale.
Oricum ar fi, în anul 1918 au fost îndeplinite dezideratele românilor din provinciile înstrăinate pe parcursul istoriei de către vecinii lor hrăpăreţi. Ca rezultat, timp de 22 de ani Basarabia a făcut parte din România Mare. Desigur că pe parcursul acestei perioade au fost şi episoade nu prea plăcute între Bucureşti şi periferia sa răsăriteană.
Aici am putea aminti despre abuzurile săvîrşite de către funcţionarii şi jandarmii regăţeni, dispreţul lor faţă de localnici (care în majoritatea lor nu cunoşteau alfabetul latin şi limba literară românească, toţi, în schimb, frecventaseră în mod obligatoriu cel puţin două clase ale şcolii parohiale de limbă rusă) ş. a. m. d.
Aceste fenomene regretabile au fost îndelung „rumegate” şi hiperbolizate pînă la grotesc de către istoriografia şi propaganda sovietică (ele şi astăzi sînt savurate de către unii „istorici” de genul lui V. Stati). Noi le pomenim, deoarece credem că nu trebuie să ne aruncăm nici în cealaltă extremă care suferă de „patrotardism” şi prea idealizează evenimentul, uitînd deviza istoricilor „Sine ira et studio” (principiul obiectivităţii).
ADEVĂRUL SE AFLĂ PRIN COMPARAŢIE
Problema mult discutată de mai bine de 80 de ani este dacă Unirea a fost un eveniment pozitiv sau negativ pentru destinele Basarabiei şi a locuitorilor săi.
Pentru a afla adevărul ar fi bine să comparăm soarta românilor dintre cele două interfluvii răsăritene ale Moldovei istorice: Pruto-Nistria (alias Basarabia) şi Bugo-Nistria (care a rămas în afara României Mari).
Practic, avem un caz rarisim în istorie cînd aceeaşi populaţie este pusă în condiţii diferite pe parcusrul a două generaţii (din 1918 pînă ,în 1940 adică pe o perioadă de numai 22 de ani).
Către anul 1917, cînd a fost răsturnat ţarismul şi porţile „închisorii popoarelor” (cum a fost numită Rusia de către V. I. Lenin) au fost larg deschise, românii basarabeni şi transnistreni erau pe cale de a repeta soarta pieilor roşii din America de Nord (aflîndu-se în pragul dispariţiei ca popor).
Politica dură de rusificare pe toate fronturile şi cea de colonizare a ţinutului cu elemente alolingve aplicată consecvent din a doua jumătate a secolului XIX de către guvernul ţarist s-a dovedit a fi foarte eficace.
Pentru a demonstra acest lucru este destul să aducem două cifre foarte grăitoare: dacă în anul 1812 (cînd Basarabia a fost anexată la Rusia) românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia regiunii, atunci către anul 1917 – doar cu puţin întreceau 50%.
Oraşele şi tîrgurile Basarabiei au devenit focare ale rusificării, iar în judeţele Hotin şi Cetatea Albă românii au ajuns în minoritate chiar şi în zonele rurale (care prin tradiţie au fost întotdeauna preponderent româneşti).
Situaţia din Bugo-Nistria era şi mai deplorabilă. În 1792, cînd acest pămînt străvechi românesc (sub aspect etnic, nu şi politic) a intrat în componenţa Imperiului Rus, românii (care se identificau ca moldoveni) constituiau circa 90% din populaţia ţinutului ca peste un secol şi ceva să devină a minoritate – circa 32%.
Majoritatea absolută a băştinaşilor nu ştiau alfabetul latin, căci învăţămîntul se făcea în limba rusă. Mai mult, o parte considerabilă nu ştia nici literele ruseşti, deoarece părinţii nu doreau să-şi trimită copiii la şcoala rusească.
Penuria de pămînt îi făcea pe ţăranii români să ia drumul pribegiei, în timp ce în ţinut erau invitaţi colonişti de toate neamurile cărora li s-au dat cîte 50 de desetine (aproximativ 60 de hectare) de pămînt pentru fiecare familie.
Să vedem ce a avut de cîştigat Basarabia în urma unirii cu Ţara (în afară de reîntregirea firească cu trunchiul neamului românesc):1. A fost curmată catastrofa demografică şi cota-parte a românilor în populaţia ţinutului a început să revină la firesc.
2. A fost înfăptuită reforma agrară, deşi în condiţii simţitor mai reduse, decît ceruseră autorităţile basarabene unioniste. Ţăranii au fost împroprietăriţi cu pămînt şi a încetat exodul lor din regiune.
3. A fost introdus învăţămîntul primar obligatoriu gratuit de patru clase, s-au deschis instituţii medii de specialitate şi filiale ale celor superioare din centrele universitare din vechiul regat.
4. Limba română a fost restabilită în drepturile sale fireşti şi astfel a fost oprită degradarea şi poluarea ei cu rusisme.
Principalul însă a fost faptul că românii basarabeni au fost salvaţi de genocidul fizic şi spiritual la care au fost supuse celelalte popoare ale fostului Imperiu Rus (inclusiv românii din Bugo-Nistria) în perioada interbelică de către regimul comunist sovietic. Este destul să amintim următoarele etape ale acestui calvar:
1. Războiul civil (aa. 1918-1920) din Rusia Sovietică împreună cu foametea şi epidemiile din anii care au urmat după el au produs colosale pierderi umane (circa 20 milioane de vieţi, inclusiv de moldoveni transnistreni) şi materiale.
2. Foametea organizată din anii treizeci care numai în Ucraina (din care făcea parte şi Bugo-Nistria populată de români) a pricinuit moartea a peste şapte milioane de oameni.
3. Colectivizarea forţată în timpul care (după unele date) a costat Uniunea Sovietică peste 11mln. de vieţi.
4. Represiunile staliniste din anii 1937-1938 (încă cîteva sute de mii de victime, inclusiv intelectualii şi fruntaşii moldoveni din Republica Autonomă Moldovenească).
5. „Revoluţia culturală” care a nimicit floarea intelectualităţii de şcoală veche şi a dus la „zombificarea” spirituală a populaţiei.
6. Distrugerea bisericilor şi nimicirea fizică a clerului ortodox.
7. Rusificarea popoarelor neruse prin intermediul aşa zisului „internaţionalism proletar” şi edificarea „noii comunităţi de oameni – poporul sovietic”.
Politica aceasta a dus la asimilarea completă a zeci de popoare şi etnii mici şi care inevitabil (în cazul în care regimul comunist avea să mai dăinuie vre-un secol) aveau să ducă la dispariţia şi a celorlalte popoare mai numeroase.
În perioada interbelică românii din interfluviul bugo-nistrean au fost supuşi unui adevărat genocid.
Pentru a demonstra acest lucru, sînt nevoit să apelez din nou la cifre: conform datelor furnizate de către Gr. I Kotovski în renumita scrisoare din anul 1924 a „grupului de iniţiativă” către CC al PC(b)U (cu privire la oportunitatea creării pe malul stîng al Nistrului a unei republici unionale moldoveneşti), în Bugo-Nistria locuiau între 800.000 şi 2 mln. de români moldoveni.
În prezent, în regiunea Odesa (cu tot cu enclava Ismailului răpită în anul 1940 de la RSS Moldovenească) au mai rămas doar circa 140 mii şi numărul lor este în continuă şi extrem de rapidă descreştere, ceea ce înseamnă că în Bugo-Nistria (Transnistria mare) actuală au mai rămas circa 90 de mii de moldoveni.
Cifrele reproduse mai sus sînt răscunoscute, însă, pseudo-istoricii „statişti” continuă să îndruge prostii despre palma jandarmului şi aroganţa funcţionarului regăţean, iar despre genocidul la care a fost supusă populaţia românească din stînga Nistrului pe timpul puterii sovietice, ei amintesc doar în treacăt ca despre un fenomen regretabil, dar insignifiant în comparaţie cu „înflorirea nemaivăzută a naţiunii moldoveneşti în familia de republici-surori”.
Basarabia în anii postbelici a fost lovită şi ea de un val crunt de represiuni, însă el a fost de o intensitate cu mult mai mică decît acel interbelic care i-a năpăstuit pe fraţii noştri de pe malul celălalt la Nistrului şi pînă la Bug.
Nu este greu să ne închipuim ce soartă am fi avut dacă în anul 1918 Basarabia nu s-ar fi unit cu Ţara. Unirea a salvat românii basarabeni de la moartea fizică şi spirituală.
Desigur, dacă facem excepţie de efemera uniune personală a celor trei principate înfăptuită de către Mihai Viteazul în cele 7 luni ale anului 1600.
Antanta (iniţial – Franţa, Anglia şi Rusia) şi Tripla Alianţă (Germania, Italia şi Austro-Ungaria) – cele două blocuri militar-politice care s-au angajat în Primul Război Mondial. Tripla Alianţă a fost părăsită de către Italia, însă la axa Berlin-Viena au aderat ulterior Turcia şi Bulgaria, de aceea mai ea se va numi Cvadrupla Alianţă sau Blocul Puterilor Centrale.
După lovitura de stat bolşevică din noiembrie anul 1917, armata rusă s-a dezintegrat totalmente şi Frontul Românesc a rămas cu nişte breşe uriaşe pe care mica armată română nu a fost în stare să le astupe.
De aceea guvernul român semnează mai întîi armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la Bucureşti care a însemnat pentru români tot cam aceeaşi ca şi cel de la Brest-Litovsk pentru Rusia Sovietică, adică o capitulare ruşinoasă în faţa duşmanului. România a fost nevoită să cedeze duşmanului Dobrogea şi teritorii la hotarul cu Austro-Ungaria.
Regele Ferdinand I urma să abdice, iar guvernul Brătianu să fie înlocuit de unul pro-german. România urma să plătească o uriaşă contribuţie de război şi să asigure puterile centrale cu produse agricole, petrol şi furaj. Pentru ca pilula să nu fie atît de amară, Puterile Centrale s-au declarat de acord cu introducerea trupelor române în Basarabia şi reunirea ei cu Ţara.
Royal Navy – Marina Regală, o altă denumire a flotei militare britanice care încă mai era „regină a mărilor” (titlu pe care îl va ceda după război flotei Statelor Unite). Cordon sanitar – în contextul dat, o fîşie de state mici în Răsăritul Europei care se întindea de la Marea Barenţ pînă la Marea Neagră şi care avea drept scop crearea unui tampon de securitate între marii perdanţi ai Primului Război Mondial – Rusia Sovietică şi Germania.
Aceste cifre au fost arătate chiar de către Stalin într-o convorbire avută cu W. Churchill în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cînd URSS şi Marea Britanie erau parteneri ai coaliţiei antihitleriste.
prof.Alexandru Savin,Chisinau