MARIS ANSELMO
Partea a doua
Cum aș putea așadar să uit Crăciunul care a trecut? Cel puțin din aceste motive pe care le-am arătat mai sus, vizita mea la hanul Anselmo mi-a rămas profund întipărită în memorie. Acum am însă serioase îndoieli că faptele s-au petrecut întocmai precum le-am relatat. Cu timpul, memoria noastră începe să lucreze pe ascuns. Memoria-i un arhivar activ, ea face periodic curat pe rafturi și-n dulapuri, ea scutură de praf, tivește și cȃrpește vechi și uitate amintiri. Astfel, acelea ni se par mereu interesante, proaspete și atractive. Pe cele frecventate des le spală și le revopsește. Tocmai de aceea am astăzi îndoieli. Am amȃnat pe termen nedefinit să trag vreo concluzie definitivă asupra acelui vis ciudat. Acum, cȃnd mă gȃndesc la el, nu mi se mai pare la fel de straniu ca atunci. Eram atunci cam exaltat din cauza emoțiilor și a surprizelor care s-au ținut lanț, a mai fost și oboseala și cina copioasă, stropită din belșug cu vinul tare de Tokaj. Acum sunt înclinat să pun pe seama unei ciudate și inexplicabile mistificări produse de subconștientul meu asemănarea care m-a frapat dintre Adelaide, atunci cȃnd am văzut-o prima dată, în cabina ei, și femeia adormită din vis.
Protocolar și manierat cum îl știam, Pasquale a făcut un larg ocol prin centru și a cumpărat un buchet imens de trandafiri. M-a introdus apoi prin intermediul cunoștințelor sale în spatele scenei, în spatiul rezervat artiștilor. Ne aflam în fața cabinei Adelaidei și ne pregăteam să ciocănim la ușă, cȃnd, deodată, ușa se deschise subit și diva apăru în fața noastră în toată splendoarea ei.
- Pasquale! Te așteptam! Prezența ei acolo, în fața cabinei de machiaj era strălucitoare, o strălucire ce izvora din fiecare detaliu al persoanei sale. Părul întunecat ca noaptea, lucios și revărsat pe umeri pănă jos în talie, dinții de un alb impecabil, ca mărgăritarul, medalionul… medalionul acela… un smarald cȃt oul de potȃrniche, montat într-o diademă de platină, în doispezece colțuri…ei bine, oare mai întȃi să-l fi văzut în vis și apoi l-am văzut la gȃtul ei? Sau invers?
Acum nu mai sunt la fel de sigur. Ba aș putea să jur că-i vorba de-o falsă amintire. Visele, dacă nu le notezi îndată ce te-ai trezit din somn, se distorsionează extrem de repede, și în curȃnd se uită. E vorba deci după aceea de false amintiri.
Surpriza și emotia de a fi prezentat Adelaidei Lupașco au fost atȃt de intense, încȃt am rămas ca hipnotizat în tot timpul spectacolului care a urmat. Muzica bună are însă de regulă un efect hipnotic asupra spectatorului, mai ales muzica metal-rock. Te atrage, te tine strȃns și te duce unde vrea ea. De aceea, la concertele de gen spectatorii se mișcă la unison, toți ca unul, parcă ar fi dirijați de undeva de sus să ridice ritmic mȃinile cu degetul arătător îndreptat către scenă. Sau către cer, aș zice eu. Cine are plete lungi poate să și le învărte, asta e o mișcare pe care Adelaide a reușit-o cu brio. Concertul a fost un triumf, nimeni nu credea ca îndrăgita divă, care își obișnuise fanii cu ariile clasice din Verdi și Wagner, ne va oferi o asemenea surpriză și se va transforma peste noapte într-un star-rock de talie internatională.
- Pasquale, sunt de-a dreptul copleșit! Adelaide Lupașco la mine-acasă!
- Stai liniștit, Adelaide e o persoană foarte modestă, deloc pretențioasă, nu e deloc cu nasul pe sus ca alte vedete.
- Dar… nu-s pregătit…
- Stai liniștit, nu ți-am spus că vine cu bucătăreasa ei? Facem noi totul, eu și cu Marisia.
- Chiar voiam să te întreb, dragă Pasquale: Marisia e angajata Adelaidei acum? Știam că are o pensiune turistică. Hanul Anselmo nu era proprietatea Marisiei?
- Din păcate, nu mergea prea bine și a intrat în insolvență. Proprietatea era ipotecată, așa încȃt banca l-a scos la licitație.
- Ȋmi pare rău să aud asta. Am amintiri foarte plăcute de acolo.
- Din fericire, după a treia ședință de licitație, cȃnd prețul de vȃnzare a coborȃt suficient, Adelaide l-a cumpărat la un sfert din prețul de pornire. Așa că Marisia e practic tot acolo, doar că-i bucătăreasă, nu manager.
- Atunci, înseamnă că lucrurile s-au aranjat cȃt de cȃt. Ȋn fine, mă bucur pentru ea. Eu vă aștept cu mare drag.
- Venim cu siguranță în weekendul acesta.
Nu puteam să mi-o închipui deloc pe Adelaide în postura de femeie de afaceri. Capitalismul naște în oameni o crispare, o răceală, o atrofiere a omeniei care este incompatibilă, în opinia mea, cu firea de artist. Am cunocut capitaliști care au întors spatele celor mai buni prieteni doar pentru un profit mai bun. Am cunoscut capitaliști care și-au lăsat cu sȃnge rece în uitare și în ruină rude și prieteni, dacă intersele financiare de moment așa cereau. Nu puteam să mi-o închipui absolut deloc pe soprana care pusese în vocea sa atȃta patos și atȃta înfăcărare, care a dat viată sub lumina reflectoarelor atȃtor destine zbuciumate: Aida, Madame Butterfly, Traviata, nu puteam să mi-o închipui așadar semnȃnd raportările trimestrilale pentru Administrația Finanțelor Publice. Nu, acele personaje nu ar putea trăi în acest ambient sufletesc, nu ar putea respira alături de calculele reci privind rata dobȃnzii și rentabilitatea. Dar poate că avea un administrator, și eu o judec în mod nedrept.
Pasquale m-a contrazis însă.
- Pensiunea merge foarte bine. Adelaide e un foarte bun administrator.
- Adevărat? Și cariera ei? Cum poate să fie în același timp și artistă și antreprenoare?
- E un adevărat miracol, așa este, dar Adelaide s-a schimbat extrem de mult de cȃnd n-ai mai văzut-o.
Și într-adevăr, aproape că n-am recunoscut-o. Cȃnd motocicleta imensă a oprit în fața casei nici vorbă să-mi fi dat seama din prima privire că femeia aceea dezinvoltă din șa, care aducea cu Xena, prințesa razboinică, este una și aceeași persoană cu sensibila Adelaide pe care o cunoscusem eu la Brașov. Pe brațe avea tatuaje cu dragoni scuipȃnd flăcări, buzele erau “rujate” (oare acesta mai este termenul pentru o pasta colorantă de buze care nu este roșie?) cu negru, pantaloni mulați din piele, accesorii de metal pe mȃini și pe piept. Cȃnd își scoase casca de pe cap, o cascadă de păr negru și lucios se revărsă pe spate, pȃnă aproape de talie. Pe piept îi strălucea bijuteria aceea din platină cu piatră verde, pe care o admirasem și anul trecut. Se apropie de mine, îmi pasă în treacăt casca în brațe și intră în curte cu pași mari, fără să-mi adreseze nici un cuvȃnt. Cizmele ciocate o făceau și mai înaltă decȃt era în realitate. Ah, o cravașă îi mai lipsește, și tabloul ar fi complet, mi-am zis în sinea mea.
Adelaide se opri cu mâinile în șold, bătând nervos din vârful bocancului în dreptul portierei lui Pasquale, care sosise și el între timp. Zării prin geamul lunetei un munte de bagaje: oale cu mâncare preparată, ustensile de bucătărie, mașina de înghețată, bețe de lansetă, rachete de tenis, barcă gonflabilă, corturi, costume de scafandru, toate puse claie peste grămadă pănă în tavan. Pe scaunul din dreapta al ML-ului stătea Marisia, care mi se păru puțin cam palidă, sau poate era doar efectul soarelui puternic al după-amiezii asupra tenului său deschis la culoare.
Căsuța mea, pe care o am moștenire de la părinți, și în care locuiesc în timpul vacanțelor de vară, este ultima de pe ulița micului sat pescăresc, uliță care se pierde treptat în nisipul zgunțuros și alb al plajei, plin de cochilii sparte în care tălpile desculțe se pot răni cu ușurință. Marea este atât de aproape, la nici o sută de metri, încât în timpul nopții vuietul valurilor se aude din dormitor ca un fond sonor continuu, obsedant. La vreo cincizeci de metri către larg, un dig din bolovani crează o stavilă în calea erodării plajei. Curenții dintre dig și țărm sunt foarte iuți, făcând înotul un sport periculos. Pescarii cunosc însă ca în palmă aceste capcane mortale ale mării, și chiar și noaptea, cu un felinar în mână, ei dezleagă barca de la mal și se îndreaptă către larg. Curând, din barca lor numai o luminiță slabă mai pâlpâie în depărtare, intermitrent acoperită sub orizont de valuri. Spre dimineată, dacă au noroc, se-ntorc la revărsatul zorilor cu plasele pline de calcan, cambulă și scrumbii.
- Ooo, zise Pasquale râzând, bine te-am găsit, dragă Adelaide! Am adus cu mine toate cele necesare, o să pregătim o masă pe cinste! Marisia abia așteaptă să-și intre în atribuțiuni.
- De azi înainte nu mă mai cheamă Adelaide Lupașco, așa să știți, numele meu de scenă e Woolf. Aida Woolf. Nu vreau să mai aud vechiul meu nume.
- Prea bine, prințesă! Așa o să te strigăm, Aida Woolf.
Muntele de bagaje fu mutat in scurt timp în mijlocul curții. Marisia stătea cu capul în pământ, n-a scos nici o vorbă în tot acest răstimp. Își tot ferea obrazul stâng, pe care și-l ținea acoperit cu o șuviță din părul ei bogat, de-n blond auriu ca mierea proapătă de tei. Am observant atunci, ușor intrigat, ce asemănare izbitoare există între culoarea smaraldului Adelaidei și ochii Marisiei. Același verde limpede și plin de tainice secrete ascunse în adânc, ca apele intunecate ale mării. Ah, cunosc culoarea asta! De câte ori n-am fost cu barca-n larg, la pescuit! Am căutat să-l iau deoparte pe Pasquale, să-mi explice și mie natura relațiilor dintre cele două femei, care risca să devină explozivă, dar nu găseam deloc momentul potrivit. Aida, după noul său nume, se plimba mânioasă cu o biciușcă în mână de colo-colo și pufnea nemulțumită la orice greșeală a Marisiei. În cele din urmă, ca să detensionez atmosfera, mi-am luat libertatea să fac o glumă. Poate cam deplasată în ochii Adelaidei.
- Delia! Ah, scuză-mă, Adela! Pot să-ți zic Adela, nu? Sau să-ți zic Adelina?
Nu apucai să savurez însă mica mea impertinență, căci Aida mă șfichiui deodată cu biciușca peste obraz. Lovitura, calculată milimetric, aproape că-mi atinse coada ochiului, pe frunte, lȃngă tȃmplă și fu extrem de dureroasă. Uluit, căutai să mă apăr cumva, și, întorcându-mă cu spatele la ea, mă sprijinii de mașina lui Pasquale, ca să-mi revin. Spre surprinderea mea, Marisia, cu un salt, se interpuse între mine și vajnica atacatoare, ai cărei ochi încercănați cu umbre vineții scoteau scântei de furie.
-->
Răspunsuri