Mașina de frumusețe
Zgomotul, sau mai bine zis harmalaia aceea dezorganizata, amestecul distonant de păcăneli și pârâituri creștea amenințător în intensitate pe măsură ce vehiculul se apropia de poarta mea. In curand, într-un imens nor de fum vinețiu și înnecăcios, o mașinărie infernală, ceva între motocicletă cu ataș și drezină, având toate roțile și curelele de transmisie ale motorului la vedere, cu doi bărbați în față și doi copii așezați pe bancheta din spate, intră în curte. Cel care se afla la volanul conceptului făcu o serie de manevre savant calculate și se postă cu pânza circularului în dreptul grămezii. Era tăietorul de lemne. Dintr-un salt toți cei patru ocupanți ai mobilului trecură pe poziții: șoferul se postă în fața gurii tăietoare, își introduse piciorul drept printr-o chingă cu care se bascula platforma circularului, celălalt bărbat se așeză în dreapta lui, unul din băieți - cel de vreo 14 ani - se repezi la stiva de lobde iar cel mic, care nu părea mai mare de 12 ani, se așeză în stânga tăietorului, la primire.
- Apă, multă apă, zise tăietorul. Mașina asta merge cu apă.
- Nu se poate, zic. Nu s-a inventat încă așa ceva, deși, uitându-mă la parascovenie, nu mai eram așa de sigur.
- Ba da, merge cu carbid. Năzbâtia aia avea într-adevăr pe undeva un recipient fără capac, în care se vedea apa bolborosind și scoțând aburi ca la locomotivă.
- Nu cred. Carbidul în contact cu apa degajă un gaz inflamabil, mi se pare acetilenă, care se folosește în sudură. Cum să… gaze inflamabile…? Nu se poate!
- Am glumit, zise. Apa e pentru răcire. Merge cu motorină, ca o motocicletă.
A scos de sub banchetă o căldare de fier de 10 litri și mi-a întins-o ca s-o umplu. Nu m-am încurcat să fac naveta până la robinet și înapoi, ci le-am dat direct furtunul cu care ud roșiile în grădină. Odată mașinăria răcorită, oamenii s-au pus pe treabă în mod organizat. Unul lua un lemn din stivă și-l ridica în picioare, al doilea îl primea în brațe și-l potrivea pe platformă, al treilea împingea din șold platforma cu lemnul către cuțit, al patrulea prindea capătul retezat și-l arunca mai departe. Ridică, așează, impinge, arunca… ridică, așează, impinge, aruncă… Buștean după buștean era înghițit de roata tăietoare și tăiat în trei sau patru capete.
- Asta e o mașină de făcut bani, zise tăietorul mucalit. Uite, așa cum o vezi, o am de la tata. Am 30 de ani de când lucrez cu ea.
Părea de nici 40 de ani.
- Eu de mic copil asta mi-a plăcut să fac. Mi-a plăcut să tai lemne. Știi, zice, nu se mai găsesc mașini de astea. Acu’ vreo 50 de ani, știi câte din astea erau în Balta Brăilei? Motoare, vreau să zic. Mii și zeci de mii.
- Pompe de irigații?
- Da, scoteau apa din Dunăre cu ele și stropeau pe câmp. Da’ nu mai sunt, au dispărut.
- Le-au furat, la fier vechi.
Făcu o pauză, cât timp au mâncat din plăcinta de mere pe care le-am dat-o pe o farfurioară, la umbră. Scoase o hârtie din buzunar și mi-o arătă. Un certificat de înmatriculare cu sigla Primăriei.
- Uite, de anul trecut ne-a obligat să ne înregistrăm la fisc. Am număr de circulație. Plătesc impozit. Au băgat lege de anul trecut.
- Da, Statul să nu câștige și el din orice face omul? Nu există să scape nici o firimitură. Statul nu pierde niciodată. Omul poate să piardă sau să câștige, dar Statul câștigă întotdeauna, că el face legile. Știi bancul cu statuia: statu’ ia tot. Copiii sunt ai tăi?
- Ăsta mai mare, ăl’lalt e nepot.
Celălalt bărbat, care părea mai tânăr cu vreo 10 ani și avea o chică de păr des și sârmos ca peria ce-i stătea drept în sus pe cap, bolborosi ceva incomprehensibil.
- Ce-ai zis?
- El e feciorul meu, zise tăietorul.
- Ah, sunteți frați?
- Nu, ăsta e fiu-meu cel mare.
Mă uit și nu mai înțeleg nimic. În fine, nu contează, sunt în familie oricum.
- Da, reluă tăietorul de lemne, mie asta mi-a plăcut dintotdeauna. Când eram mic, de zece ani, mi-am zis: eu asta vreau să fac în viată, să tai lemne. După revoluție a venit unul la mine, care cumpăra mobilă veche. Aveam acasă în vitrină o mașină din astea de tăiat lemne, uite-așa de mare, ca o jucărie, o țineai în mână, dar mergea perfect dacă îi puneai motorină. Avea totul în ea, dar mici: și curele de transmisie, și pistoane, și chiulasă, tot, tot. O țineam de frumusețe. Când a văzut-o, nu s-a lăsat până ce nu i-am vândut-o. Mi-a dat pe ea o grămadă de bani! Mamă, ce de bani am luat pe ea!
Zâmbesc. Îmi aduc și eu aminte de anii aceia, umblau comis-voiajorii prin toate satele și ocheau vechituri. Au venit și la maică-mea în sat, nu șțiu de unde aflaseră, avea în casă un set de mobilă antică din lemn de nuc, cu masă, patru scaune, băncuță, dulap de haine, dulap de bucătărie, taburete și alte piese mai mici, totul făcut de un meșter artizan manual acu’ vreo sută de ani. M-am opus din răsputeri la vânzarea mobilei, deși maică-mea era cât-pe-ce să încheie afacerea.
- E un ban bun, zice, și avem nevoie.
- Nu le vinde, că eu știu mobila asta de când eram mic, am o grămadă de amintiri cu ea. Uite, pe băncuța asta stăteam eu cu văru-miu Dorin la bunica în verandă, când venea el vara de la Constanța, în vacanță. Ce mai joacă și hârjoneală trăgeam cu el! În dulapul ăsta de bucătărie țineai pe raftul de sus, ca să nu ajung eu, borcanele cu dulceață de cireșe amare. Dar mă suiam pe un scăunel și tot ajungeam la ele. Să nu dai mobila, că e istorie și patrimoniu, și are valoare simbolică mai mare decât valoarea lemnului din ea.
Mobila de nuc a fost salvată. Timpul a trecut, și astăzi vechile piese sunt încă încă în picioare, la datorie. Băncuța e sub umbrar. Astăzi eu sunt cel care pune borcanele de dulceată pe raftul cel de sus.
Mă așez pe băncută, la umbră. Lemnul lăcuit are o textură caldă, satinată, un parfum molcom de lucru vechi, încărcat cu amintiri. N-ar fi avut niciodată același preț pentru un străin. Ar fi gâdilat orgoliul vreunui snob, probabil, dar nici vorbă să-i amintească de copilărie, de casa părintească.
Tăietorii de lemne sfârșiră după o vreme treaba. Am dat banii după cum ne-am înțeles, iar omul își îndesă banii în portofelul doldora. I-am urmărit din priviri cum se îndepărtează la fel de voioși cum au venit. Mașina de făcut bani și-a făcut încă odată datoria. Mașina de frumusețe, însă, nu se știe pe cine mai încântă azi.
-->
Răspunsuri
Citit cu drag!