Alexandru Florin PLATON
Profesor de istoria biomedicinei la Oxford Brookes University, membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, fondator al Institutului Cantemir la aceeași universitate, Marius Turda este unul dintre tinerii istorici români ale căror cercetări trebuie mereu avute în vedere. Deși locuiește și scrie de mulți ani în străinătate, el nu este un necunoscut în patria sa. O carte remarcabilă i-a fost tradusă, nu de mult (2014), la editura ieșeană Polirom (Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950), care ar fi meritat aici, acasă, un ecou mai mare, pe măsura valorii sale. Volumul pe care îl semnalez astăzi este, dacă nu mă înșel, al doilea care vede „lumina tiparului” la noi, tot în traducere (versiunea originală a apărut în engleză în 2004). Mă grăbesc să spun că este deosebit de interesant.
„Dacă este corect să propunem – scrie autorul – o nouă perspectivă asupra gîndirii naționaliste din această perioadă [1880-1918], atunci va trebui să luăm în considerare măsura în care gîndirea rasială și darwinismul social au influențat un fenomen istoric care, pînă acum, a fost explicat doar prin factori culturali, economici, sociali și politici” (p. 161). Am citat concluzia cărții, care ar putea fi, la fel de bine, și teza ei. La prima vedere, aceasta este mai mult decît curioasă. Într-adevăr, de ani buni – dar, ce spun eu? – de mai bine de șapte decenii, naționalismul a fost tratat ca una din expresiile definitorii ale modernității, ea însăși înțeleasă ca o ruptură radicală cu trecutul. Geneza națiunilor a fost concepută ca sinteza tuturor prefacerilor însoțitoare ale acestui fenomen, fie că este vorba de industrializare, transformarea capitalistă a agriculturii, ascensiunea claselor burgheze și a proletariatului, de etatism ș.a.m.d. Apariția „lumii noi” era privită prin lentila unui parcurs stadial al istoriei, în care fiecare etapă era superioară celei ce o precedase. Nu m-aș grăbi să acuz acest cadru conceptual de parțialitate și să spun că era așa din cauză că proiecta asupra duratei o perspectivă marxistă. Acesta a fost, de fapt, modul obișnuit de interpretare a trecutului, teleologia lui Marx nefiind decît una dintre manifestările istoricismului secolelor XIX și XX. Mai simplu spus, așa era gîndită, atunci, istoria. Au existat, firește, și nuanțe. Dar, tot ce se abătea de la această paradigmă evoluționistă era considerat o „specificitate”, care nu contrazicea modelul general, ci numai îl rafina. Celebră din acest punct de vedere rămîne controversa în jurul „drumului specific” (Sonderweg) al istoriei germane. Cum unii, poate, își mai amintesc, ea a izvorît din preocuparea de a lămuri „paradoxalul” interstițiu nazist, interpretat fie ca un accident istoric, fie, cu mai mult temei, ca urmare a unei dezvoltări specifice: structurile sociale ale „lumii vechi” (aristocrația funciară și militară) – cu spiritul lor etatist și conservator – s-ar fi situat în avangarda modernizării, jucînd, în Germania, rolul istoric avut în altă parte de elitele burgheze și clasele mijlocii. Această teorie nu punea în discuție modelul istoricist de interpretare. Meritul ei, însă, a fost de a fi atras atenția asupra unui aspect al modernizării – dialogul dintre înnoire și tradiție și capacitatea „adaptativă” a celei din urmă – care a devenit, treptat, în condițiile delegitimării marxismului ca ideologie a progresului, noua grilă de lectură a trecutului.
Acesta îmi pare a fi și cadrul epistemologic în care se înscrie cartea lui Marius Turda. Ea se ocupă de un aspect ignorat pînă acum al naționalismului modern – împletirea acestuia cu discursurile rasiale – care a contribuit substanțial – scrie autorul – la „construirea definițiilor națiunii maghiare și române” în secolul al XIX-lea (p. 12). S-ar putea spune că teoria raselor nu are nimic de a face cu tradițiile religioase și culturale încorporate de națiunile moderne, studiate de Anthony D. Smith, cel mai proeminent apărător al acestei interpretări, dintre specialiștii istoriei naționalismului. De fapt, lucrurile stau altfel. Înscrisă în prelungirea taxonomiei linné-ene a lumii naturale și a teoriei lamarckiene despre legătura dintre condițiile de mediu și evoluția speciilor, concepția despre rase se leagă de o veche tradiție în cultura europeană, care interpreta structurile și fenomenele vieții sociale ca expresii ale legilor naturii. Nu am loc să dezvolt aici aspectele acestei întortocheate și subterane filiații, dar ceea ce pot spune este că, timp de secole, principiile constitutive ale lumii vii – și, în primul rînd, organicitatea – au fost considerate ca aplicabile și formelor de organizare ale societății, grila de examinare a amîndurora fiind aceeași. Chiar și după ce explorarea vieții sociale s-a constituit într-o disciplină autonomă – sociologia –, influența perspectivei biologiste nu a dispărut. Ea a contaminat noua știință, inspirîndu-i teoriile. O dovedesc scrierile lui Ludwig Gumplowicz (1839-1909), unul dintre gînditorii-sursă ai teoreticienilor naționalismului maghiar, analizați de Marius Turda. Deși pe seama lui este pusă emanciparea sociologiei de științele naturale, în realitate, așa cum foarte convingător arată autorul, concepția lui Gumplowicz împrumută masiv din teoria darwinistă despre originea și evoluția speciilor, considerînd că funcționarea societăților umane este determinată de conflictul rasial (p. 48-49). Nu numai sociologia a suferit înrîurirea naturalismului în secolul al XIX-lea, ci și filosofia. Exemplul cel mai caracteristic în acest sens îl reprezintă Houston Stewart Chamberlain (1855-1927), a cărui operă – scrie Marius Turda – „a jucat un rol vital în diseminarea gîndirii rasiale, a darwinismului social și a naționalismului în Europa Centrală între 1880-1918” (p. 56). Aidoma lui Gumplowicz, Chamberlain a constituit, și el, un important izvor de inspirație pentru teoreticienii maghiari ai naționalismului, dar sursele biologiste ale gîndirii lor nu s-au limitat la aceștia. Ele au fost mai variate, iar prelucrarea lor a fost, la fel, extrem de diversă. În scrierile acestor autori, teoria raselor a dobîndit o pluralitate de expresii, fie că este vorba de teoriile evolutive și organiciste ale statului dezvoltate de Ágost Pulszky și Gyözö Concha, de antropo-etnografia lui Otto Herman și Antal Herrmann sau de antropologia lingvistică a lui Pál Hunfalvy și Ármin Vámbéry.
Gîndirea rasială și darwinismul social nu au impregnat însă numai științele (sociologie, drept, etnografie). Ele au pătruns și în critica literară, ca bază a „canonizării literare a caracterului național maghiar” (gîndită de Zsolt Beöthy), în teoria culturală despre superioritatea națiunii maghiare (elaborată de Ernö Baloghy) și în publicistica lui Gusztáv Beksics și Jenö Rákosi. Practic, naționalismul etnic maghiar s-a construit în secolul al XIX-lea aproape integral pe gîndirea rasială. Aceasta a acreditat ideea unei superiorități „naturale” a națiunii ungare, definită, în opoziție cu alte comunități de același fel, prin calități fizice aparte și prin unicitate istorică.
Astăzi, acest lucru sună extrem de prost. Puternic radicalizată (prin ideea purității rasiale) de către regimul nazist, ridicată, de același regim, la rangul unei politici de stat și aplicată cu efectele înfiorătoare care se știu, gîndirea rasială nu numai că a ieșit complet discreditată din al doilea război mondial, dar a și fost condamnată la uitare. Ea a fost, literalmente, ștearsă din tradiția culturală europeană, ca o „memorie damnată”. Așa se explică de ce urmele „rasialismului” au fost expurgate din mai toate comentariile la scrierile multor autori care au trăit și au scris în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a celui următor, ca și cum prezența lor ar fi fost condamnabilă. Cîți mai știu astăzi că Aurel C. Popovici (1863-1917), de pildă, „unul din cei mai complecși naționaliști ai Europei Centrale de la începutul secolului al XX-lea”, cum, pe drept cuvînt, îl consideră Marius Turda, și-a întemeiat concepția despre națiune pe rasă, în varianta lui Robert Knox și a lui Gobineau, împrumutînd, totodată, idei de la Gumplowicz? Iar el nu este singurul dintre românii care au gîndit așa. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă la al doilea război mondial, aceasta a fost paradigma despre etnicitate și națiuni în limitele căreia, cu multiple diferențe și nuanțe, s-a manifestat gîndirea europeană. Iar conceptul de rasă nu este, cum am spus, decît avatarul ultim al unei perspective naturaliste sau – cu un termen mai modern – biologizante asupra societății și politicului, care vine de foarte departe. Este meritul cărții lui Marius Turda de a ne fi atras atenția asupra acestei tradiții uitate, la care nu ne putem raporta decît critic, desigur, dar care trebuie avută în vedere dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum au gîndit înaintașii noștri și au acționat în funcție de această gîndire.
_______
Marius Turda, Ideea de superioritate națională în Imperiul Austro-Ungar (1880-1918). Traducere de Attila Varga. Cuvînt înainte de Sorin Mitu. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016
-->
Răspunsuri
Subscriu!
Mulțumesc frumos!