Niobe-tragedia iluziei

[Lenuş Lungu]

     Niobe, considerata mama primordiala, fiica lui Tantal si sotia lui Amfion, regele Tebei, avea multe lucruri pentru care multumea zeilor, dar de niciunul nu era mai mandra decat de cei sapte fii ai sai. Semnificatiile numarului sapte sunt diverse si incep sa se contureze in conceptiile antice cu mult inainte de Pitagora. Sapte reprezinta patru (pamantul) inmultit cu trei (cerul), deci sapte reprezinta totalitatea universului in miscare. Si intr-adevar, cei sapte Niobizi erau totul pentru mama lor, fapt ce a alimentat convingerea ca Niobe este zeita, datorita altui inteles al numarului sapte, acela de viata vesnica. Dar acest numar nu este in totalitate unul vesel, caci el inseamna trecerea de la cunoscut la necunoscut, anuntand incheierea unui ciclu. Din acest punct de vedere, numarul sapte poate fi interpretat si ca un anticipatio, asa cum orice bucurie nu dureaza o viata intreaga. Cea care era invidiata de poporul sau, cea care nu a vrut sa invete nimic din sfarsitul crunt al Arachnei, pe care o cunoscuse in tinerete, este urmarita inca de la inceput de fatum. Nora si nepoata a lui Iuppiter, de asemenea nepoata lui Atlas, frumoasa "digna dea", cum se autoproclama, indrazneste sa subestimeze puterea zeilor "auditos", trecand la un atac direct indreptat spre Latona, mama a Dianei si a lui Apollo. Dar ce o face pe frumoasa Niobe sa afirme acest lucru? Manto, fiica lui Tiresias, mostenind de la tatal sau darul prezicerii viitorului, ii indeamna pe locuitorii Tebei sa se duca sa ii aduca Latonei si celor doi fii ai sai sacrificii. Vazand ca altarele sale sunt parasite in favoarea altarelor Latonei, Niobe face greseala sa o jigneasca si sa vorbeasca ironic despre mama celor doua zeitati, spunand despre ea ca pamantul i-a refuzat un mic salas, si ca doar lui Delos i-a fost mila de ea si a primit-o pe insula cu acelasi nume. Aceasta este culpa, prezenta de altfel la orice metamorfoza ovidiana, pentru care trufasa Niobe va fi pedepsita. Totusi, culpa nu este in intregime a reginei Tebei. Tantalus, tatal sau, a fost si el la randul sau pedepsit fiindca nu i-a cinstit pe zei si fiindca i-a luat in deradere. Deci, acest hybris poate fi unul mostenit, asa cum s-a intamplat si in povestea Antigonei, care a platit si pentru fapta tatalui sau. Legatura este atat de puternica, incat putem spune chiar ca aceasta culpa a fost a Tebei, din cauza faptului ca ambele nenorociri s-au intamplat in aceeasi cetate, Teba, si in ambele povesti apare intr-un fel sau altul numele proorocului Tiresias. In povestea lui Oedip, apare insusi Tiresias care marcheaza momentul in care incepe sa se afle toata drama, iar in tragica poveste a Niobizilor, apare Manto, fiica vestitului prooroc, a carei interventie reprezinta declansarea intrigii. Urmeaza un adevarat discurs argumentativ al Niobei, care vrea sa le demonstreze supusilor sai ca nu e cu nimic mai prejos decat Latona, ci dimpotriva. Este atat de sigura pe maretia ei, pe locul ei asigurat intre zei, pe fericirea ei infinita, incat risca sa faca o comparatie care ii va aduce sfarsitul: care este diferenta intre o mama cu doi copii si o mama fara nici un copil? Am putea spune ca Niobe nu avea prea multe cunostiinte matematice, dar de fapt, ea a vrut sa insinueze ca Latona este incomparabil mai nesemnificanta decat regina Tebei, formosa et superba Niobe. Fiind cunostiente de greseala de neiertat a egocentristei mame, thebaidele parasesc sacrificiile neterminate, dar continua sa venereze cu murmur tacut divinitatea, in speranta ca o vor mai imbuna pe zeita jignita, lucru ce nu se va intampla. Indignata, Latona vorbeste cu Diana si cu Apollo, spunandu-le ce s-a intamplat si fara sa vrea anunta sentinta Niobei: sa ramana fara copii. Auzind rugamintile mamei lor, cele doua zeitati nici nu o lasa pe Latona sa isi termine vorba si isi si iau zborul spre cetatea lui Cadmus. Pe cand fii Niobei erau pe cai, intrecandu-se pe o campie intinsa, primul nascut, Ismenos, avea sa piara strapuns de o sageata, apoi, spre drumul catre raul Styx il urmeaza unul cate unul Sipylus, Tantalus, Phaedimus, Alphenor, Damasichton si ultimul, Ilioneu, care l-a si induiosat pe Apollo, insa doar dupa ce lansase sageata, a murit facandu-si rugaciunea, cerand ajutorul tuturor zeilor, nestiind ca nu trebuie sa se adreseze chiar tuturor divinitatilor. Aflarea tragediei il provoaca pe Ovidius sa scoata la iveala cunostiintele sale culese de pe meleagurile grecesti, el realizand un climax subtil, dar impresionant, al carui termeni sunt: fama (zvonul), dolor (durerea) si lacrimae (lacrimile).
Versurile urmatoare sunt incarcate din plin cu emotie, reprezentand foarte bine starea unei mame care tocmai a aflat ca i-au murit fii. Multitudinea verbelor si adjectivelor cu conotatii negative: fama mali in concordanta cu fecere ruinae, mirantem, irascentem exprima in tocmai starea de soc a Niobei. Cuvintele cheie sunt cele care reprezinta furia, mania, ura si care se gasesc in tot poemul, inca de la inceput: polyptotonul ira- irascentem, de asemenea antiteza animos-exanimes, felicissima-deriguit=congelat, si cuvinte care exprima acelasi lucru: deriguit-flet, sine sanguine = nihil est in imagine vivum. Cu ajutorul multor aliteratii (sine sanguine, natos natasque, marmora manant) si a homoioteleutoanelor (sine sanguine), a repetitiilor (rogat… rogat), a chiasmului (lumina maestis stant immota genis) care este si hiperbaton si a multor imagini vizuale si tablouri descriptive, Ovidius reuseste sa dea o anumita muzicalitate speciala versurilor, care incanta auzul cititorului. De asemenea, putem remarca si multimea de rejeturi, care tin in suspans ideea si care tin treaza atentia cititorului. Zeii i-au luat intai fii, apoi sotul care a auzit vestea a preferat sa imbratiseze moartea, ajungandu-i pe fii sai, in drumul lor spre Styx, lasand-o pe Niobe fara niciun umar pe care sa isi poate plange tristetea, si povestea nu este nici de departe pe sfarsit.
Urmeaza un alt discurs adresat Latonei, care denota trufia Niobei si nechibzuinta acesteia si da de inteles ca nu a invatat absolut nimic din lectia care abia i-a fost predata. De aceea, poate fi vazuta ca o a doua culpa, pentru care insa vor plati fetele ei. Reprosandu-i mamei celor doi zei ca tot Niobe este cea care invinge, fiindca si dupa acel masacru, ea a ramas cu mai multi copii decat are Leto, arcurile inveninate ricoseaza spre Niobide. Ceea ce urmeaza, este inceputul sfarsitului tragic al celei ce se credea zeita. Poetul incepe sa ii separe pe restul oamenilor infricosati de Niobe prin folosirea adjectivului unam pentru a o desemna pe Niobe, iar omnes pentru ceilalti. In zadar, incearca indurerata mama sa ii sensibilizeze pe cei doi zei, deoarece in timp ce ea se roaga, ultima fata care nu fusese atinsa de sagetile inveninate ale lui Apollo, isi da ultima suflare. Dar pedeapsa zeilor nu se opreste aici. Ultima pedeapsa aplicata a fost impietrirea Niobei, astfel nihil est in imagine vivum.
Induiosator este faptul ca chiar si dupa aceasta metamorfoza, piatra ce odata era vie, continua sa planga si dupa ce trece in lumea celor necuvantatoare. Nichita Stanescu este cel care se refera la schimbarea Niobei in piatra, referindu-se la faptul ca piatra (mama ramasa fara fii) este un om, in care alt om (Latona) isi baga mana si o intoarce pe dos, ca pe o manusa. Potrivit legendei lui Prometeu, ziditorul neamului omenesc, anumite pietre isi vor fi pastrat mirosul de om. Astfel se poate explica de ce plange piatra. Niobe se aseamana cu Heliadele, care au fost transformate in plopi fiindca nu se puteau opri din plans, si la fel ca Niobe, si ele continua sa planga dupa metamorfozare. In unele legende, si mai ales in aceasta, transformarea in piatra reprezinta instrumentul pedepsei divine. Piatra este simbolul indiferentei, al intransigentei in fata trecerii timpului si al efectelor acestora. De aceea, Niobe este lasata sa planga in continuare, sa isi planga culpa, sa regrete. Dar, Niobe nu este singura care s-a transformat sau a fost transformata in piatra. In mitologia romana, nimfa Echo se preschimba si ea in piatra, din cauza durerii provocate de respingerea frumosului Narcis.
Prin intensitatea trairilor, prin multitudinea starilor emotive, prin muzicalitatea versurilor ce redau povestea Niobei si a Niobizilor sai, Ovidiu demonstreaza ca e bine sa ii cinstesti pe zei si ca nimeni, in afara de fatum, nu este mai presus de zei.
sursa:limba latina