Foto (11)Dintre toate regiunile care formeaza Romania de astazi, Transilvania este cea care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformari sociale si politice, fiind in acelasi timp locul in care identitatea nationala s-a format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele straine.
Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea a “fratilor” de peste granita. In general, transilvanenii erau priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara ii revendica in paginile ei.
Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai, Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae Olahul.
Vitejia le curgea in sange…
Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu, care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru “stralucitele sale merite”. Acest mic teritoriu este doar primul dintre cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii 1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului, Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat, ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.
Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul luptelor cu turcii din Muntenia.
In fruntea regatului Ungariei
In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu, prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.
Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii. Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In 1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi rezultate.
Cea mai mare victorie, o infrangere definitiva
Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea perioada, Belgradul era considerat a fi “cheia regatului Ungariei”, ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici, reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii, lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat pentru totdeauna harta politica si administrativa a “batranului continent”.
Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a venit din partea Papei, care l-a numit “atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos”.
Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, “atletul cel mai puternic al lui Hristos” nu era decat un om, un om supus greseilor, dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: “a cazut coroana regatului; s-a stins lumina lumii”.
Iancu de Hunedoara, romanul
Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.
Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles. Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei romanesti.
Descopera.ro
-->
Răspunsuri
File superbe de istorie a Transilvaniei , multumim Lenus pentru acest semnificativ material documentar !
Cu prietenie, Dan !
Trebuie să ne facem o imagine a Transilvaniei în Evul Mediu, după ce fusese cucerită de unguri. Am spus deja că regii unguri, fiindcă neamul lor era prea răsfirat, iar românii erau şi ei prea puţin numeroşi pentru o mai bună exploatare a ţinutului, l-au colonizat intens cu secui şi saşi.
Cu timpul, starea românilor decade, iar când dinastia de origine maghiară, zisă arpadiană, se stinge şi e înlocuită cu o dinastie de origine franceză, lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult. Aceşti regi sunt prea devotaţi Papei şi învăţaţi cu structura feudală. Din momentul când preia puterea Carol Robert, cel care se bate cu Basarab în 1330, el înăspreşte persecuţia elementului românesc din Ardeal, românii nemaifiind admişi în ordinul nobiliar decât cu condiţia să fie catolici. Atunci, multe familii de cneji ori trec munţii către Valahia sau Moldova, ori sărăcesc şi ajung în rândul ţăranilor liberi — la început, mai târziu chiar iobagi, adică şerbi. Unii dintre ei însă, trecând la catolicism, au dat familii mari aristocraţiei maghiare, ca de pildă familia Dragfi, care coboară din Dragoş al Moldovei — când urmaşii lui Dragoş au fost alungaţi din Moldova de Bogdăneşti, s-au întors în Maramureş, au rămas credincioşi regelui Ungariei şi au stat la originea unei familii nobile maghiare care a dat chiar un voievod al Transilvaniei la sfârşitul secolului XV.
Au mai fost destule alte familii, şi voi da numai un nume ilustru: Corvineştii. Un Voicu, cneaz român, bun ostaş, e luat pe lângă regele Ungariei, care-i dă ca feudă regiunea Hunedoara; fiul său, Iancu de Hunedoara, mai cunoscut în istoriografia universală cu numele de Ioan Huniade pe care il dau ungurii, va fi unul dintre cei mai iluştri luptători împotriva turcilor. El, român, ajunge voievod al Transilvaniei, în tovărăşie cu un graf ungur, Nicolae de Ujlak, şi în cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei, Ladislau, în bătălia de la Varna (1444), ajunge chiar guvernator al Ungariei.
Iancu e o figură măreaţă, care a reuşit mai multe expediţii contra împărăţiei turceşti. A cunoscut din nefericire şi înfrângeri, ca aceea de la Varna. Armata creştină înaintase prin Bulgaria cu prea mare îndrăzneală, bizuindu-se pe un ajutor al flotei veneţiene, care trebuia să împiedice trecerea turcilor din Asia Mică în Europa. Dar acest ajutor a fost zădărnicit de o acţiune contrară a veşnicilor adversari ai veneţienilor, genovezii. Încă o dată se vede cum zâzaniile şi duşmăniile între creştini au fost principalul aliat al turcilor în înaintarea lor în Europa.
O altă tentativă nefericită mai întreprinde Iancu în 1448, încercând să-şi coordoneze acţiunea cu lupta lui Gheorghe Castriota zis Skanderbeg, marele erou al rezistenţei albaneze, dar e înfrânt, din nou, la Kossovo.
Iancu, care clădeşte frumosul castel de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o personalitate atât de puternică, încât îşi poate permite să-i considere pe voievozii Munteniei şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii lui. S-ar părea astfel că Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) ar fi fost ucis din porunca lui Iancu, care s-a temut de o împăcare a lui Vlad cu turcii.
Iancu de Hunedoara a avut un caracter destul de dur şi de autoritar. S-a certat şi cu despotul Serbiei, George Brancovici, lipsindu-se, în clipe grele, de un ajutor preţios, unul din motivele neînţelegerilor fiind şi zelul pro-catolic al lui Iancu.
Cu câţiva ani înainte ca Iancu să înceapă lupta împotriva turcilor, în 1439, se ajunsese, după lungi negocieri la Conciliul convocat de Papa la Florenţa, la o înţelegere între catolici şi ortodocşii conduşi de Patriarhul de la Constantinopol şi de împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog. S-a ajuns la o formulă de unire pentru a pune capăt schismei intervenite în 1054. Printre semnatari se afla şi mitropolitul Damian al Moldovei, iar împăratul bizantin, care nu mai avea decât o fâşie de pământ în jurul capitalei Constantinopol şi o vagă suzeranitate asupra despotatelor din Epir şi Moreea, îşi pusese mare nădejde în această unire, convins că va însemna începutul unei vaste coaliţii creştine împotriva turcilor. Dar, abia întors la Constantinopol, s-a izbit de o atât de înverşunată împotrivire a preoţimii, a călugărilor şi chiar a oamenilor de rând, încât Unirea de la Florenţa a rămas literă moartă. Mulţimea manifesta violent pe străzile oraşului, strigând: „Mai bine turbanul sultanului decât tiara papei!”…
Patrusprezece ani mai târziu, dorinţa i s-a împlinit cu asupra de măsură, când, după căderea cetăţii, sultanul Mehmed al II-lea a dat voie asediatorilor cuprinşi de furie să ucidă două zile la rând toată populaţia oraşului.
Iancu crezuse şi el că Unirea de la Florenţa avea să dea un nou impuls ideii de cruciadă. El rămâne o figură de epopee, cunoscută şi în Occident. S-au scris chiar romane epice, în Spania, ca ecou al isprăvilor lui Iancu de Hunedoara în Balcani. S-a dovedit astfel de curând că el a fost modelul eroului unui roman de aventuri, foarte popular şi în Franţa până în veacul al XVIII-lea, şi intitulat „Tirant le Blanc” — le Blanc fiind o greşeală de copist pentru originalul „le Blac”, adică Valahul!
În 1456, Iancu reuşeşte să despresoare cetatea Belgradului — pe vremea aceea posesiune ungară —, asediată de Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453), dar la scurt timp moare de ciumă.
După moartea lui, urmează doi ani de dezordine în Ungaria, tronul fiind vacant, în cele din urmă, prin prestigiul de care se bucurase Iancu de Hunedoara, e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai 15 ani. Va fi marele rege Matei Corvinul (1458-l490) — Mathias pe ungureşte, Corvin, fiindcă pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a familiei.
Vom reveni asupra lui după ce ne vom fi oprit un moment asupra situaţiei Transilvaniei când se urcă Matei Corvinul pe tronul Ungariei. Transilvania era parte din regatul Ungariei, însă cu un statut special. Interesant din punctul nostru de vedere e că rangul cel mai înalt în provincie era cel de voievod, care nu e titlu unguresc, ci slav, şi care — cum am spus — numai la români a ajuns să însemne domnitor peste o ţară.
Situaţia categoriilor sociale privilegiate (nobilii, saşii, secuii) pare să nu se fi modificat faţă de cea din veacul trecut, în schimb, din pricina neîncetatelor războaie şi a situaţiei economice deteriorate, soarta ţărănimii e jalnică. Ţăranii, cei care devin după nume unguresc „iobagi”, adică şerbi pe moşiile nobililor unguri sau ale bisericii, ţăranii aceştia, fie că sunt români, fie că sunt unguri, se vor revolta la 1437 şi vor lupta câteva luni de zile împotriva nobililor, la Bobâlna, unde organizaseră un fel de tabără, după modelul revoltei „husite” din Boemia; sunt însă învinşi în cele din urmă, iar rezultatul a fost că situaţia lor s-a înrăutăţit, învingătorii — nobilii maghiari, saşii din oraşe şi secuii — s-au înţeles între ei şi au format ceea ce s-a numit pentru veacuri „Unio Trium Nationum”, adică „Unirea celor trei naţiuni”. Să nu înţelegeţi însă „naţiune”, acest termen latinesc, în sensul pe care-l are acum. Prin „Naţio” se înţelegea pe vremea aceea un fel de grup social privilegiat, şi de aceea aceste trei naţiuni reprezintă oraşele săseşti cu satele din jurul lor, tot săseşti, comitatul secuilor, pe care-l vedeţi în arcul Carpaţilor, şi nobilimea maghiară.
Iar românii, care formau majoritatea populaţiei, sunt trataţi ca o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic. Se poate obiecta aici că Iancu de Hunedoara, un român, accede la rangurile cele mai înalte. Nu trebuie uitat însă că el e deja catolic, iar fiul său, care devine rege al Ungariei, este fiul unei nobile unguroaice.
sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri