Secolele al XII-lea si urmatorul sunt poate cele mai agitate si stralucitoare din contorsionata perioada a Evului Mediu. Se poate spune ca in aceasta perioada apare renasterea dinaintea Renasterii pentru ca directiile umaniste si progresiste incep sa se dezvolte cu o anvergura fara precedent pana atunci. Populatia occidentala cunoaste o explozie demografica, apar inovatii tehnice, infloresc spatiile dedicate slefuirii intelectuale, apar cresterile economice, constructia marilor catedrale.
Aceasta perioada luminoasa nu dureaza mult, intrucat incepand cu secolul al XIV-lea, Europa si posesiunile ei din Orient se confrunta cu: marea epidemie de ciuma, Razboiul de O Suta de Ani, triumful monarhiei asupra papalitatii, ascensiunea burgheziei. Pe acest fundal Ordinul Templului decade pana la disparitia lui quasi-totala in 1314.
In perioada infloritoare a civilizatiei crestine apar si se dezvolta simultan aproape trei ordine sociale: agricultorii, razboinicii si preotimea. Sistemul economic, eminamente agricol ofera fundamentul unei dezvoltari pe orizontala dar si pe verticala, lupta pentru putere ducandu-se intre ordinile militare si cele clericale. Incepand cu sec. al XIII-lea apar marile universitati europene influentate de modelul grecesc preluat si dezvoltat de catre arabi, asadar, putem vorbi de nasterea unei noi clase sociale: intelectualitatea. Aceste inceputuri „spiritualiste" se confunda cronologic si cu aparitia miscarilor eretice. In 1277, episcopul Parisului, Etienne Tempier condamna violent tezele intelectuale prea indraznete, care urmareau un filon gnostic opus dogmatismului roman.Urmeaza cruciada impotriva catarilor (albigenzilor), aparitia institutiei Inchizitiei care avea misiunea primordiala de a eradica toate formele de erezie ( non canonice, in spiritul mostenirii lui Constantin cel Mare). In 1244 cade Montesgur. Se prefigureaza un nou triunghi de forte: Papa, imparatul german si regele francez.
Intregul complex filosofic, economic, social si religios in Evul Mediu este profund influentat de Cruciadele care vor afecta ireversibil relatiile Europei Occidentale cu Orientul Apropiat.Nasterea si dezvoltarea Ordinului Templului nu pot fi intelese in afara acestui context care a pus in miscare un numar impresionant de grupuri si ordine militare ce au traversat marile pentru a aduce puterea crucii pe pamanturile sfinte!
Celebrul discurs al papei Urban al II-lea din 27 noiembrie 1095 care indeamna crestinii sa elibereze tara sfanta de sub dominatia islamului are un fundal puternic. Inca din anul 778, Carol cel Mare negociase sprijinul papalitatii pentru a intreprinde o expeditie in Spania ocupata de mauri. Au urmat presiunile si amenintarile islamistilor care vizau Italia meridionala, fapt care l-a fortat pe papa Leon al IV-lea sa declare razboi sarazinilor. In 1009, califul fatimid al Egiptului, Al-Hakim, fiul unei crestine a inceput darmarea unor biserici, culminand cu Sfantul Mormant din Ierusalim provocand revolta papei Sergiu al IV-lea. Urmeaza tristul moment al infrangerii armatei bizantine de catre noua putere a turcilor islamizati din 1071. Acest fapt l-a determinat pe papa Grigore al VII-lea sa conceapa un plan de expeditie a unei aliante crestine pe teritoriile ocupate de musulmani, ramas insa fara urmari concrete. Realitatea istorica arata si un alt fenomen care ingrijora biserica romana si anume pelerinajele crestinilor catre Ierusalim, incepute inca din anii 300 care erau expusi unor mari pericole fiind atacati mai ales de catre turcii selgiucizi.
II. Motivatia apelului papei Urban al II-lea
1042 - Se naste Eudes de Chatillon.
Devine calugar clunisian la 23 de ani, este numit ulterior episcop in Italia de catre papa Grigore al VII-lea, un reformator revoltat de coruptia si desfranarea inaltilor prelati. Eudes devine pontif la 47 de ani luandu-si numele de Urban al II-lea. Continua reformele gregoriene si declara ca modelul monahal al slujitorilor lui Christos nu are nimic in comun cu opulenta si coruptia in care vietuiau majoritatea episcopilor dar si a regilor. Foarte curand noul suveran pontif intra intr-un conflict deschis cu imparatul Germaniei, Henric al IV-lea, regele Angliei, William cel Roscat dar si cu regele Frantei. Monarhii laici sunt excomunicati pe rand, puterea regala devenind din ce in ce mai redusa. Incep razboaiele feudale pentru teren si extinderea dominatiei, insa papalitatea invoca „Armistitiul Domnului" si cere Pacea intre slujitorii Mantuitorului. Intrucat revoletele populare, expeditiile inarmate si luptele de culise pentru putere intre unii clerici si mari feudali se intetesc si amenita echilibrul economic, politic si social, episcopii formeaza ordine cavaleresti care sa-i apere impotriva atacurilor armate. Se devolta conceptul de lupta spirituala, insa violentele fizice sunt greu de stapanit, astfel incat, Urban al II-lea cauta strategii de a canaliza aceasta uriasa energie distructiva in afara granitelor crestinitatii.
In discursul sau condamna coruptia din sanul bisericii, il numeste pe regele Frantei, Filip I, adulterin cere reinstaurarea principiilor crestine de moralitate si asceza spirituala dupa care le cere bunilor slujotori ai Domnului sa ia calea Orientului pentru a elibera tinuturile sfinte de sub dominatia turcilor islamizati. Iata ce s-a gasit intr-un canon al Conciliului de la Clermont: „Pentru oricine va lua drumul Ierusalimului sa elibereze Biserica Domnului, cu conditia sa o faca din pietate si nu pentru a dobandi onoare, sau bani, aceasta calatorie ii va fi socotita drept penitenta". Urban spera ca aceste demersuri vor canaliza violentele bandelor inarmate in afara spatiului crestin si ca poate da un scop nobil pornirilor insetate de sange prin eliberarea teritoriilor considerat sfinte de catre mostenitorii imperiului roman crestinat de Constantin cel Mare si isi doreste ca Biserica sa nu se mai supuna patimilor si puterilor temporare ci sa slujeasca pe verticala Vointa Domnului. Discursul sau este aclamat de toata asistenta, mai ales ca amintirile invaziilor turcilor in Bizant sunt inca vii, raziile musulmane din sudul Frantei, atacurile impotriva Tarii Romanesti, persecutiile maurilor din Spania, expansiunea islamului ii ingrijora deopotriva pe clerici si pe laici. Printr-un demers subtil si bine argumentat, pontiful va reusi sa diverteze conflictele dintre crestini canalizandu-le intr-un razboi comun impotriva necredinciosilor.
Conform istoricului francez Foucher de Chartres, papa Urban al II-lea ar fi spus: „Cat despre cei care vor pleca in acest razboi sfant-daca isi vor pierde viata, fie pe drum, pe uscat, traversand marile, fie luptand cu paganii - toate pacatele lor vor fi iertate pe loc".
Este interesant de mentionat ca pana atunci, Biserica ii considera pe toti cei care varsau sange ca fiind „iremediabil pangariti". Crezand cu tarie in perceptele lui Hristos, printre care „sa nu ucizi" , primii crestini din Imperiul Roman, refuzau serviciul militar. Lucrurile s-au schimbat dupa recunoasterea ca religie oficiala de catre Teodosie in 319. In fata amenintarilor barbare, Sf. Augustin ( 354-430) definea razboiul just in termenii defensivi si fara patima sau lacomie. O data cu crestinarea razboinicilor de origine germanica a fost greu de implemenatt un concept prea pacifist asa ca nu a putut fi „imblanzit" cultul violentei!. In zorii Evului Mediu inca se mai purta o lupta ideologica intre conceptele de religie a pacii si a iubirii impotriva meseriei armelor. Urban gaseste o cale foarte inteligenta de a transforma instinctele razboinicilor in natura superioara a „adevaratilor cavaleri", pe care doreste sa-i transforme din talhari si mercenari in „milites Dei", soldati ai Domnului.
Finalul discursului a smuls din piepturile participantilor strigate entuziaste: „Asa vrea Dumnezeu!"
In 1096, desi cei trei regi fusesera excomunicati, patru armate conduse de marii seniori, se pun in miscare catre pamanturile sfintilor. Cavalerii din sud se grupeaza sub steagurile lui Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, flamanzii si renanii se inroleaza in armata lui Godefroy, duce de Basse-Lotaringia, Hugues de Vremandois, fratele lui Filip I ii va conduce pe cei din Ile-de-France si din Champagne, iar italienii din zona meridionala si din Sicilia il vor avea ca senior pe Bohemond de Taranto asistat de nepotul sau, Tancred.
Animati de discursul lui Urban al II-lea si amintindu-si sacrilegiile lui Al-Hakim care distrusese Mormantul Sfant in 1009 si tulburati de raziile turcilor in partea bizantina, cruciatii au pornit peste mari catre Ierusalim. Pe drum l-i s-au alaturat mercenari englezi, flamanzi, scandinavi, greci si chiar turci crestinati veniti din Rusia.
Papa Urban al II-lea urmarea si un plan secret. Bazandu-se pe slabiciunea armatelor bizantine macinate in razboaiele cu persii si turcii, el spera ca seniorii occidentali, odata deveniti victoriosi sa poata readuce biserica orientala sub steagul unic al papalitatii. Teritoriile Siriei si Palestinei, aflate sub dominatia bisericii bizantine se vor confrunta curand cu o noua viziune occidentala asupra razboiului sfant. Ortodoxii, inca aflati sub invataturile primilor crestini din Egipt, nu considerau ca varsarea de sange poate fi pe placul celui care spusese „Iubeste pe aproapele tau, ca pe tine insuti!", dar legatii pontificali reusec in chip magistral sa-i convinga de justetea eliberarii locurilor sfinte de sub dominatia pagana. Sub aceste auspicii se formeaza militiile calare. Se ridica la rangul de cavaler postulantii care vor sa-l slujeasca pe Hristos. Ritualui, de origine germanica binecuvanteaza spada, iar noaptea este petrecuta in fata altarului. In aceasta perioada incepe formarea Ordinelor Cavaleresti,printre care se va numara,la loc de cinste si Ordinul Templului.
III. Aparitia, dezvoltarea si ambitiile cavalerilor
Trebuie mentionat, ca papa Urban al II-lea, urmarea sa satisfaca nu numai aspiratiile spirituale ale cavalerilor, dar si patimile lor ceva mai pamantene. Conform altor surse istorice, confirmate de Robert Moine, martor direct al discursului de la Clermont, pontiful a spus: „Luati drumul Sfantului Mormant, smulgeti tinutul din mainile acelor popoare cumplite si supuneti-l puterii voastre. Dumnezeu i-a dat lui Israel in proprietate acest tinut despre care scriptura spune ; Iersualimul ii este centru, iar teritoriul lui, mai fertil decat toatecelelalte, ofera ca sa spunem asa, deliciile altui paradis..."Asadar, cu alte cuvinte papa le sugereaza cavalerilor ca pot deveni proprietarii de drept a pamanturilor eliberate de musulmani. Pe fondul cresterii demografice a populatiei occidentale aceasta oportunitate nu le putea scapa marilor seniori feudali. Orientul devine astfel „paradisul" terestru pentru cei sarci in ocident care odata venit aici vor deveni bogati. A contat si faptul ca mostenirea nobiliara in Europa Vestica ii revenea doar primului nascut, ceilalti frati trebuind sa astepte o ocazie pentru a s eface remarcati si primiti in ordine cavaleresti. Foucher de Chartres scrie: „Cel care nu avea decat cativa arginti are aici comori intergi. Unul, care la el acasa nu se bucura nici macar de vre-un ogor, aici poseda un oras intreg: de ce s-ar mai intoarce in Occident cel care a gasit in Orient o asemenea avere?"
Insa, istoriile ulterioare infirma aceasta teza propagandistica. Problema fundamentala era tocmai insuficienta colonistilor. Cruciatii mureau pe capete in lupta, pe drum, de boala si foame neputand sa asigure mentenata teritoriilor ocupate. Tocmai de aceea au devenit importante ordinile militare religioase, disciplinate si foarte bine antrenate, cu o puetrnica motivatie religioasa si mai putin financiara. Asa au luat nastere templierii, ospitalierii, teutonii. Cronicarii arabi ai timpului descriu venirea cruciatilor in Siria drept o consecinta a cuceririlor pe care francii le-au avut in Andaluzia si Sicilia eliberand aceste tinuturi de sub steagul verde al Islamului.
IV. O problema paradoxala: Cruciada Saracilor
1096. Inainte de punerea in miscare a armatelor, un mare predicator inzestrat cu o charisma asemanatoare cu cea a papei Urban al II-lea, Petru Ermitul se adreseaza agricultorilor. Dupa incheierea secerisului, taranii, micii negustori dar si fratii fara drept de mostenire nobiliara gasesc din plecarea spre Ierusalim ratiunea lor de a-si depasi conditia si de a-l sluji pe Dumnezeu. Multimile se indreapta spre pamanturile sfinte trecand prin toata Europa. Un alt preot renan, Gottschalk, discipol al lui Petru Ermitul, strange laolalta bande de civili si razboinici fara senior. Parcursul lor este plin de varsare de sange, jafuri, si fara de legi: masacrarea evreilor din Renania, distrugerea unor proprietati in Ungaria si Bulgaria. Cu greu si imputinati, „saracii" ajung spre sfarsitul anului la portile Constantinopolului. Petru Ermitul este primit cu un oare care respect de catre bazileu, dar „armata" sa dezordonata si violenta este tinuta pe malul opus al Bosforului, unde a si fost decimata fara probleme de catre armatele otomane.
Exista doua curente de expertiza istorica asupra originilor cruciadelor. Majoritatea exegetilor condamna aceasta pseudo-cruciada, dezorganizata, violenta, neanimata de un scop inalt, intoleranta si insetata de sange. Alti cercetatori, mai putin numerosi invoca ca aceste mase populare formate din tarani, vagabonzi, cavaleri saraci s-au pus in miscare animati de profetiile biblice. Apocalipsa lui Ioan vestea aparitia Antihristului la Ierusalim, el avea sa fie invins si Hristos va cobori din Ceruri instaurand Ierusalimul Divin! Imaginatia si buna credinta a a acestor ratacitori i-a facut sa caute gloria lui Dumnezeu in lupta cu Balaurul infatisat de Islam! Si mai exista un motiv foarte important. Speranta venirii Iersualimului Ceresc aduce o lume mai buna pentru toti crestinii. Saracii simteau inechitatea sociala si marile diferente intre privilegiile seniorale si cenusiul vietii lor. Prin aceasta lupta sacra, ei sperau sa obtina gratia divina!
Papa Urban al II-lea a intuit imediat pericolul acestei efervescente a omului unit cu Dumnezeu intr-o lupta sacra, fapt care ii cam trimitea in „somaj" pe clerici si incepe imediat razboiul impotriva ereziilor. Emulatia ideilor antiierarhice, condamnarea luxului si opulentei clericilor corupti de puterea seculara a nascut miscari anti romane printre care s-au remarcat catarii, begarzii, beguinii. Biserica insasi se confrunta cu idei care i-ar fi putut submina autoritatea si visul universalist, astfel incat incepe prigonirea si eradicarea brutala a tuturor celor care criticau papalitatea!
Primul pas, a fost insa unul pasnic, de imagine. Urban prin continuarea reformelor gregoriene spera sa-i multumeasca pe critici. Episcopilor l-i s eimpune o viata riguroasa si austera, se face distinctia clara intre puterea eterna a Bisericii Domnului si puterea laica trecatoare. Urban al II-lea incepe sa pledeze pentru curatirea spirituala a cavalerilor si elogiaza saracia materiala invers proportionala cu bogatia spirituala, sperand sa canalizeze misticismul maselor catre un program coerent, pe termen lung al Bisericii.
Revenid la portile Constantinopolului, armatele occidentale sunt primite cu speranta si respect de catre autoritatile bizantine. Supravietuitorii „cruciadei saracilor", printre care si Petru Ermitul sunt asimilati grupurilor organizate si isi continua drumul catre Ierusalim. Printre cavalerii crestini care pun piciorul pe pamantul sfant se numara si Hugues de Payns, intemeietorul Ordinului Templului. sursa: sadovschiarmand.blogspot.com
-->
Răspunsuri
Ordinul Cavalerilor Templieri
Numele oficial al Cavalerilor Templieri a fost "Ordinul Cavalerilor Saraci ai lui Cristos". A fost format in Ierusalim in anul 1,118 pentru a proteja pelegrinii ce vizitau Palestina la sfarsitul Primei Cruciade din 1,096. Numele original complet a fost "Saracii Cavaleri ai lui Cristos si al Templului ce se afla in Ierusalim" ceea ce face lesne de inteles de ce mai tarziu numele scurt a devenit popular.
Cavalerii templieri si-au castigat o reputatie ca mari razboinici in luptele de aparare a Pamantului Sfant. Dar Ierusalimul a cazut in mainile musulmanilor in 1187, iar templierii s-au retras prima data la Antioch, apoi la Acre. De aici, au trebuit sa se retraga in Cesarea, iar mai tarziu in Cipru. In Cipru, templierii isi aveau baza la Limmasol, dar sediul principal era la Manastirea Templierilor din Paris. Cei care intrau in Ordinul Templier, depuneau juramintul de saracie si isi donau toti banii, averile si proprietatile Ordinului. In urma acestor "daruri", comori din batalii, subventii masive ale Papei, templierii au strans o mare avere. Averea lor imensa a provocat invidie. Din cauza rezerevelor mari de bani, Regele Philip cel Just al Frantei, a facut imprumuturi mari pentru a-si finanta razboaiele. Intr-un final, el a incercat diferite metode de a nu restitui imprumuturile.
Intr-o zi de vineri, 13-a a anului 1307, a lunii octombrie, toti templierii din Franta au fost prinsi si inchisi in inchisoare. Ei au fost acuzati de satanism si alte practici nenaturale. Multe din acuzatii au fost mincinoase, dar unele au fost probabil secrete ale templierilor, probabil distorsionate. Au existat torturi pentru a obtine marturii in stilul Inchizitiei Spaniole si multi au fost gasiti vinovati pentru ca au refuzat sa marturiseasca. Multi dintre eu au fost condamnati la moarte, in stilul Ioana D\'Arc, inclusiv Marele Sef, Jacques de Molay ce a fost ars pe rug in 1314, langa Catedrala Notre Dame din Paris.
La inceputul exterminarii, Philip cel Just a incercat sa-l determine pe Papa sa ii excomunice pe templieri. A incercat chiar sa-l rapeasca pe Papa Boniface al VIII-lea. Regele a fost excomunicat, dar Boniface a murit in urma incercarii de rapire. Papa Benedict al IX-lea a anulat excomunicarea, iar succesorul lui, Papa Clement al V-lea a hotarat destramarea ordinului in intreaga lume. Dupa ce s-a hotarat oficial sfarsitul Ordinului Templier in 1,312, Ordinul a continuat sa existe in secret, cu Jean-Marc Larmenius ca Mare Sef. In anul 1,705, o conventie a Templierilor la Versailles, l-au ales pe Philip, duce de Orleans ca Mare Sef. Acest Philip a devenit regent al Frantei in 1,715. Cu noul Regent si Mare Sef, Ordinul Templierilor a fost reinnoit si legalizat ca si Ordinul Secular Militar Cavaleresc. Dupa moartea regentului in decembrie 1,723, ca si Mari Sefi au urmat trei dintre Printii de Bourbon (pana in 1,776), Ducele de Cosse Brissac (pana la executia lui din timpul Revolutiei Franceze in 1,782) si Radix de Chevillon. La inceputul secolului 19, Ordinul s-a extins, cu peste 20 de manastiri in Franta si in intreaga Europa.
sursa: roportal.ro
Batalia pentru Orasul Sfant a fost deosebit de sangeroasa. Aramtele cruciate nu au mila pentru aparatorii cetatii si nici pentru femei, batrani si copii. Un cronicar anonim noteaza: „ toti erau ucisi si spintecati, pana la Templul lui Solomon. Acolo a urmat un asemena macel, incat ai nostri calcau pana la glezne in sange".
Dupa negocieri, intrigi si lupte interne duse intre cruciati pentru a vedea cui i va reveni misiunea de a pazi orasul, Godefroy de Bouillon primeste titlul de protector al Sfantului Mormant. Urmas al lui Carol cel Mare, razboinic desavarsit, pios si animat de aspiratii inalte, acesta era candidatul nimerit, intrucat nu facea parte din grupurile de inters ale conducatorilor cruciadei care negociau guvernarea orasului.
Domnia sa este scurta. Moare la 18 iulie 1100 si ii urmeaza fratele sau Balduin de Boulogne care renunta la toate proprietatile sale din Europa si se incoroneaza la Bethleem,pe 25 decembrie „Primul rege crestin al Ierusalimului".
Vestea cuceririi Pamantului Sfant ii mobilizeaza si pe alti cruciati din Europa care insa vor fi decimati de turci in 1101. Totusi Balduin intareste flota italiana din zona, reuseste sa tina piept egiptenilor, unifica statele latine din Tripoli, Antiohia si Edessa si pune in miscare relatii comerciale profitabile. Succesele sale se datoreaza si dezbinarii politico-religioase ale Islamului.
Dupa moartea profetului Mahomed, in 632 islamul se confrunta cu o criza care ii slabeste autoritatea. In Siria domnesc sunnitii, in Palestina sunt majoritari siitii, iar druzii care credeaun in divinitatea lui Al-Hakim ocupa o parte a Libanului. Pe crestele muntilor fac regula hassasinii, om alte secta ismaelita.Emiri arabi si turci impart teritoriile atenti sa-si pastreze totusi independenta fata de califatul fatimid al Egiptului, dar totodata si fata de califatul abbasid al Persiei, unificat de turcii selgiucizi, avand capitala la Bagdad. Pe acest fundal agitat, francii lui Balduin I se stabilesc in Orientul Apropiat si se mentin aici intr-o fragila armonie cu arabii, evreii si noii crestini veniti.
In 1118, dupa moartea sa, tronul regatului latin de la Ierusalim este ocupat de Balduin de Bourg, conte de Edessa, care va deveni Balduin al II-lea. In aceasta perioada se infiinteaza Ordinul Templului.
In 1113, papa Pascal al II-lea, urmasul lui Urban recunoaste oficial existenta primului ordin crestin de la Ierusalim: Ospitalierii Sfantului Ioan.
VI. Nasterea Ordinului Templului
Prima sursa istorica despre aparitia templierilor ii apartine lui Guillaume de Tir, nascut la Ierusalim in jurul anului 1130. Cronicarul calatoreste intre 1146 si 1165 prin Franta, Italia unde studiaza artele liberale, dreptul canonic si drept civil. Spre sfarsitul lui 1165 revine pe pamanturile sfinte profesand dreptul canonic, iar in 1167, arhidiacon de Tir. Regele Ierusalimului, Amaury I, ii cere sa scrie o istorie locala si una a arabilor. Destinul sau se impleteste cu cel al locului. Ajunge perceptor al viitorului rege Balduin al IV-lea (regele lepros), cancelar al regatului in 1174 si arhiepiscop de Tir. Participa in 1179 la al treilea Conciliu de la Lateran. Gauillaume de Tir moare in 1186 la Iersualim, dar cronicile sale sunt compilate in Franta si Anglia si exploatate de episcopul Jacyues de Vitry la inceputul sec al XIII-lea. Revenind la Gauillome de Tir, putem spune ca insemnarile sale referitoare la Ordinul Templului si la cel al Ospitalierilor nu sunt lipsite de criritici. Referindu-se la cavalerii care au descis sa-l slujeasca pe Hristos pe taramul sfant el noteaza:
„ Primii si cei mai distinsi dintre ei au fost doi oameni venerabili, Hugues de Payns si Godefroy de Saint-Omer. Cum nu aveau nici biserica si nici domiciliul stabil, regele le-a concesionat pentru o anumita perioada o locuinta situata langa templul Domnului, la sud..."
Asadar, primii templieri incep sa traiasca in spiritul invataturilor bisericesti, in modestie si slava data lui Dumnezeu si, in curand primesc misiunea de la rege si marii seniori si clerici de a-i proteja pe pelerinii care mergeau la Mormantul Sfant. Teritoriile latine din Siria, Persia si Ierusalim sunt atacate sistematic de armatele lui Nur-al- Din. Ierusalimul cade in 1187 lovit in plin de Saladin. Revenind la sursa cronicarului, intelegem ca in primii noua ani d ela infiintarea ordinului Templului, cavalerii au trait in saracie, „purtand haina laica si nu au avut nici cand alte vesminte decat cele pe care l-i le dadea de mila populatia." Insa in anii urmatori numarul lor a inceput sa creasca, iar proprietatile sa se inmulteasca. In timpul papei Eugeniu al III-lea (1145-1153) templierii incep sa-si coasa pe mantii cruci din stofa rosie pentru a se deosebi mai bine de ceilalti cavaleri din alte oridine.
Despre fondatorii Ordinului Templului, cronicarul furnizeaza urmatoarele informatii: Hugues de Payns este un senior important, foarte apropiat de bogatul si influentul conte Hugues de Champagne, iar Godefroy de Saint-Omer apartinea unei foarte puternice familii nobile din nordul Frantei cu proprietati importante si pe teritoriile latine din Orientul Apropiat. Anii care urmeaza sporesc averea ordinului:
„ Afacerile lor au sporit imens. Au proprietati intinse, atat de partea aceasta, cat si de cealalta a marii, iar in lumea crestina nu exista o singura provincie care sa nu le fi atribuit o parte oarecare din bunurile ei; astfel avutiile lor au ajuns cu certitudine, egale cu ale regilor."
Guillome de Tir, nu-si poate masca resentimetele si sugereaza voalat ca nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fara protectia papala. Ulterior chiar le reproseaza direct templierilor ca s-au abatut de la calea saraciei si smereniei mostenite de la predecesorii lor: „ Cei care, vreme indelungata, si-au respectat nobilul proiect, indepliniindu-si constiincios legamantul, au uitat apoi umilinta, s-au sustras seniorului patriarh care le daduse institutia ordinului si primele beneficii si au refuzat sa-i mai arate supunere. Ei au devenit un factor extrem de stanjenitor pentru bisericile Domnului carora le-au sustras dijmele si le-au tulburat posesiunile."
Putem vedea ca la doar jumatate de secol de la infiintarea sa in 1118 (1119) Ordinul Templului incepea sa fie criticat de catre un membru influent al Bisericii din Tinutul Sfant aflat in strase legaturi cu episcopatul, dar si cu puterea laica locala. Ce nu le convenea acestora? Pai in primul rand vesmintele care-i deosebeau de ceilalti slujitori ai Domnului, averile stranse prin donatiile din occident, puterea lor economica si militara, respectul pe care il aratau deopotriva crestinii, evreii si arabii, dar mai ales nesupunerea fata de patriarhul Ierusalimului. Se observa si invidia pe care acest cleric Guillome de Tir o simte fata de protectoratul papalitatii fata de ordin. Este intersant de observat ca incepand cu anii 1174, templierii incep sa adune capate de acuzare care se vor materializa in 1307 in celebrul proces impotriva lor, principalele acuze fiind: independenta, bogatie si orgoliu!
Cronicarul Jacques de Vitry scrie in Historia orientalis o alta poveste a infiintarii ordinului. Nascut pe la sfarsitul sec. al XII-lea la Reims, studiaza teologie si drept canonic la universitatea din Paris. Se afla in relatii stranse cu episcopul de Liege si devine curand un predicator faimos. Debuteaza cu o pledoarie arzatoare impotriva ereziei catare, militeaza, in 1214 pentru cruciadele pe pamanturile sfinte. Este ales episcop de Saint-Jean-d'Acre, participa la a V-a cruciada, la campania latinilor in Egipt. Papa Grigore al IX-lea il unge cardinal. Moare in 1240 la Roma. Scrierile sale tradeaza un caracter complex si oarecum dual.Fin, complex, subtil, dar totodata vanitos, sensibil la fast, la titluri academice, la cariera, el mpoate fi atras atat de dogmatica bisericii romane, cat si de mistica Mariei d'Oigines care dorea „sa-l urmeze goala pe Hristos gol". Histora occiedentalis, Historia orientalis, Vie de Marie d'Oiginies, predici, corespondentele devin inca din timpul vietii sale, repere de netagaduit. Spre deosebire de Guillaume de Tir, el ii simpatizeaza pe templieri carora le dedica spatii largi in scrierile sale.
„Niste cavaleri placuti si devotati Domnului, insufletiti de caritate, renuntand la cele lumesti si dedicandu-se slujirii lui Hristos, s-au legat printr-o profesiune de credinta si prin juraminte solemne, depuse in fata patriarhului Ierusalimului, sa-i apere pe pelerini de acesti briganzi si oameni sangerosi, sa protejeze drumurile publice, sa lupte pentru suveranul rege, traind ca niste canonici, in supunere,castitate si fara bunuri lumesti."
Asemanarile dintre scrierile lui Gauillome de Tir si Jacques de Vitry sunt urmatoarele: templierii sunt cavaleri care aspira la un mod de viata religios jurand sa traiasca in saracie, castitate si supunere; scopul lor primordial a fost protejarea pelerinilor si faptul ca ei au primit in concesiune proprietati si bunuri prin bunavointa papalitatii. Divergentele, insa au creat ulterior doua directii de cercetare istorica a ordinului. Primul cronicar scrie ca „seniorul patriarh al Ierusalimului si marii episcopi au lansat chemarea catre nobilii cavaleri sa lupte pentru Hristos traind pentru totdeauna dupa uzantele canonicilor, sa se straduiasca din toate puterile si pentru iertarea pacatelor sa protejeze caile si pelerinii." In schimb, Jacques de Vitry scrie plin de siguranta ca imboldul templierilor a fost spontan, intemeietorii ordinului punandu-se in slujba papalitatii de buna voie. Apoi, sper deosebire de primul cronicar, de Vitry nu aminteste nicaieri de dependenta materiala a templierilor fata de autoritatile locale ci dimpotriva vorbeste de donatiile importante pe care Hugues de Payns, contele Hugues de Champagne, Godefroy de Saint-Omer le-au facut in beneficiul ordinului. Poate cea mai fina deosebire, dar care se va dovedi a le fi fatala templierilor este ca Gauillome de Tir spune ca acesti cavaleri jurasera supunere fata de „suveranul-rege", sugerand aici puetrea laica, pe cand Jacques de Vitry afirma hotarat ca „nobilii cavaleri jurasera supunere Regelui", cu siguranta desemnand-ul aici pe Hristos.
VII. Conciliul de la Troyes
1128 (1129) La Troyes din Champagne are locul conciliul regional prezidat de legatul papal in Franta Matthieu d'Albano, in care se pronunta pentru prima oara regulamentul Ordinului Templului. Catedrala este plina de inalti prelati: arhiepiscopul de Reims, cel de Sens, episcopii de Chartres, de Soissons, de Paris, de Troyes, abatii de Citeux, de Pontigny, de Tois-Fontaines, de Saint-Denis de Reims, de Saint-Etienne de Dijon, etc. Printre aceste figuri ilustre se remarca si abatele de Clarivaux, Brenard. Canonizat in secolele urmatoare, sfantul Bernard se va dovedi a fi, alturi de Hugues de Payns unul dintre mentorii ordinului templier. Iata integral textul regulamentului a carui paternitate este asumata de Brenard de Clarivaux:
I. Modul în care fraţii trebuie să ia parte la serviciul divin
Voi, cei care vă abandonaţi propria voinţă, şi alţii care, alături de voi, Îl slujesc, spre puritatea sufletului lor, cu cai şi armate, pe cel mai mare Rege al tuturor timpurilor, v-aţi străduit întotdeauna să ascultaţi, cu un curaj curat şi admirabil, slujba matinală şi serviciul divin integral, conform prevederilor canonice şi obiceiurilor prescrise de călugării oraşului sfânt. De aceea, onorabili fraţi, este datoria voastră supremă, pentru că aţi jurat, să nu puneţi preţ pe lumina vieţii prezente şi pe suferinţele trupurilor voastre şi, din iubire pentru Dumnezeu, să dispreţuiţi întotdeauna sălbătica lume. Hrana divină vă face mai puternici şi vă îndestulează, iar în poruncile Domnului aflaţi şi vă întăriţi credinţa că, după înfăptuirea Misterului Divin, niciunul dintre voi nu trebuie să se teamă a porni în luptă, ci trebuie să fie cu atât mai pregătit pentru primirea aurei.
II. Câte rugăciuni „Tatăl nostru" trebuie să închine fraţii, atunci când nu pot participa la serviciul divin.
În plus faţă de acestea, când unul dintre fraţi este deja pe cale de a porni pe drumul către Împărăţia lui Christos, lucru care, fără îndoială, se întâmplă destul de des, şi, din acest motiv, nu se poate bucura de participarea la serviciul divin, el trebuie să închine rugăciunea către Domnul („Tatăl nostru"), pentru slujba matinală, de trei zeci de ori; pentru fiecare dintre Hore, de şapte ori; iar pentru vecernie, de nouă ori, cum se cuvine şi cu voce tare şi plină de curaj. În ceea ce-i priveşte pe cei care, fiind trimişi în misiuni spirituale, nu pot ajunge la serviciul divin la ora corespunzătoare, trebuie, în măsura în care acest lucru este posibil, să nu neglijeze horele stabilite prin prescripţii.
III. Ce trebuie făcut la moartea unui frate al Ordinului.
Atunci când unul dintre fraţii Ordinului cade pradă morţii, care nu ocoleşte pe nimeni şi pe care nimeni nu o poate ocoli, le ordonăm capelanilor şi clericilor care îl slujesc, la momentul respectiv, din dragoste, pe marele Preot, să aducă prinos lui Christos oficierea corespunzătoare şi mesa, sărbătorind sufletului şi inima curată (a răposatului). Pe de altă parte, fraţii prezenţi (acolo unde se află corpul neînsufleţit), care îşi petrec noaptea veghind cu credinţă la căpătâiul fratelui răposat, trebuie să închine rugăciunea „Tatăl nostru" de 100 de ori, pentru fratele răposat, până în cea de-a şaptea zi; în mod asemănător, din acea zi, în care vă este adusă la cunoştinţă dispariţia fratelui, trebuie să închinaţi cele o sută de rugăciuni („Tatăl nostru"), pînă în ziua menţionată mai sus, în semn de omagiu fraternal, în vederea absolvirii complete (a decedatului). În plus faţă de aceasta, vă rugăm, desigur, din dragoste divină şi inimoasă şi ordonăm prin autoritatea noastră pastorală, ca zilnic, să oferiţi mâncare şi băutură unui sărman, în cantitatea pe care aţi considera-o necesară, pe care aţi fi oferit-o în mod obişnuit, sau pe care o datoraţi fratelui dispărut, dacă acesta ar fi încă în viaţă, timp de patru zeci de zile. Interzicem în totalitate orice alte prinosuri aduse, la moartea fraţilor, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi a altor sărbători ale Domnului, prescrise, fără deosebire, de ascetismul sărmanilor templieri.
V. Ce trebuie făcut la moartea unui slujitor temporar.
Există cavaleri din Casa Domnului şi din Templul lui Solomon, care binevoiesc să trăiască alături de voi pentru o vreme, în privinţa cărora vă rugăm din îndurare inexprimabilă, cerem şi poruncim în cele din urmă expres: atunci când, pe timpul acestei perioade, puterea divină îi aduce unuia (dintre cavalerii oaspeţi) ziua cea din urmă, din iubire divină şi din milostenie frăţească pentru sufletul celui dispărut, trebuie întreţinut, timp de şapte zile, un om sărman şi, în fiecare dintre aceste şapte zile, trebuie închinată de trei zeci de ori rugăciunea „Tatăl Nostru".
VI. Fraţii întru Ordin nu trebuie să facă jurăminte.
Confirmăm, precum am spus deja mai sus, faptul că nici un Frate al Ordinului nu trebuie să-şi aroge dreptul de a depune vreun jurământ, ci, noapte şi zi, cu inima curată, să-şi menţină promisiunea pe care o poate formula astfel: „Doresc să înalţ potirul mântuirii" (Ps 116, 13), aceasta însemnând ca, la moartea mea, să iau exemplul morţii Domnului şi modul în care Christos şi-a dat viaţa pentru fraţi. Acesta este un jurământ cuviincios, o ofrandă vie şi plăcută Domnului.
VII. Când trebuie să stăm în picioare şi când să şedem, la serviciul divin.
Ne-a fost adus la cunoştinţă, de către martori cu deplină credibilitate, faptul că asistaţi la oficierea slujbei divine în picioare, fără nici o regulă şi fără nici o măsură. Nu am reglementat nimic în această privinţă, dezaprobăm această stare de fapt în cea mai mare măsură. Ordonăm ca, după încheierea Psalmului „Venite exultemus domine", cu Invitatoriumul şi Imnul, să vă aşezaţi cu toţii, cei în putere ca şi cei slăbiţi, pentru evitarea oricăror neînţelegeri. Vă explicăm faptul că, după ce v-aţi aşezat, după încheierea fiecărui Psalm din cadrul predicii „Gloria patri", să vă ridicaţi din scaunele voastre şi să vă îndreptaţi spre altar, spre venerarea sfintei trinităţi, în timp ce cei slăbiţi doar se vor înclina. În acelaşi mod, prescriem ridicarea în picioare în timpul predicii Evangheliei, a „Te Deum laudamus" şi a tuturor Laudelor, până la încheierea „Benedicamus Domino" şi ordonăm respectarea aceleiaşi reguli, de asemenea, în timpul slujbei matinale închinată Fecioarei Maria.
VIII. Despre masa în comun.
Vă îngăduim să luaţi masa în comun, într-un anumit palat, mai exact spus în refectoriu, dar să cereţi totuşi într+o manieră calmă şi discretă ceea ce vă este necesar, având în vedere necunoaşterea semnelor. Astfel trebuie să cereţi tot ceea ce vă este necesar, cu toată smerenia şi umilinţa, îndeosebi la masă, după cum spune Apostolul: „Mănâncă-ţi pâinea în tăcere" (2. Test 3,12). Iar Psalmistul trebuie să vă încurajeze: „Am pus strajă gurii mele" (Ps 39,2), aceasta însemnând că astfel, m-am asigurat în privinţa faptului că „nu voi greşi cu limba", mai exact, îmi păzesc gura, pentru a nu vorbi de rău.
IX.La mesele de prânz şi de seară trebuie predicată o învăţătură sfîntă.
La masa principală şi la mesele de seară trebuie predicată întotdeauna o învăţătură sfântă. Dacă Îl iubim pe Domnul cu adevărat, trebuie să-I ascultăm cu cea mai mare atenţie mântuitoarele cuvinte şi poveţe. Cel care dă glas învăţămintelor vă va solicita să menţineţi liniştea.
X. Despre consumul de carne.
În săptămânile care nu conţin ziua naşterii Domnului, Paştele, Sărbătoarea Sfintei Marii sau Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, ar trebui să vă fie de ajuns trei mese de carne, deoarece gustarea sau consumul de carne în mod obişnuit este perceput drept pervertire trupească neindecentă. Dacă totuşi un astfel de post cade într-o marţi şi mesele de carne trebuie omise, vi se poate oferi carne suficientă în ziua următoare. Considerăm totuşi fără îndoială bine şi potrivit ca Duminica, în cinstea Învierii, să fie date două porţii de carne tuturor Cavalerilor şi Fraţilor întru Ordin, la fel şi Capelanilor. Ceilalţi totuşi, respectiv ucenicii şi personalul de serviciu, se vor mulţumi, recunoscători, cu o singură porţie.
XI.Despre ordinea care va fi păstrată în timpul meselor.
Neîndestularea străchinii trebuie s-o mâncaţi cât doi şi fiecare se va îngriji cu ardoare pentru celălalt, pentru ca nici modul modest de vieţuire nici abstinenţa discretă să nu fie simţite la masa luată în comun. Considerăm totuşi echitabil ca fiecare dintre Cavaleri şi fiecare dintre Fraţi să aibă cantităţi egale de vin.
XII. În timpul celorlalte zile, 2 sau 3 feluri de mâncare din legume trebuie să fie suficiente.
Suntem de părere că, în timpul celorlalte zile, mai exact lunea şi miercurea, respectiv sâmbăta, două sau trei feluri de mâncare din fructe în coajă sau alte feluri de mâncare, sau aşa numitele garnituri gătite, vor fi suficiente pentru fiecare; şi confirmăm faptul că trebuie astfel procedat, încât aceia care nu pot mânca dintr-un anumit fel de mâncare, să se poată hrăni cu altele.
XIII. Ce trebuie mâncat vinerea.
Considerăm drept un lucru bun ca, din respect pentru chinurile Domnului, întreaga congregaţie, exceptându-i pe cei slăbiţi sau bolnavi, să se mulţumească vinerea, exceptând zilele de vineri care coincid cu Craciunul, una din Sărbătorile Fecioarei Maria sau a Apostolilor, de la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi până la cea a Paştilor, cu un singur fel de mâncare de post. În restul timpului totuşi, când nu este ţinut unul din posturile obişnuite, se poate mânca de două ori.
[ ..... Capitolele XIV - XVII reglementeaza modul de alimentatie si posturile Cavalerilor ... ]
XIX.După masă trebuie să vă exprimaţi recunoştinţa.
Ordonăm fără excepţie ca, după masa principală şi după mesele de seară, în biserică, dacă aceasta se află în apropiere sau, în caz contrar, chiar în locul în care vă aflaţi, să mulţumiţi lui Christos, Supremul nostru Susţinător, cu inimă smerită, cum se cuvine. Resturile de mâncare (respectiv bucăţile de pâine începută) trebuie împărţite, din dragoste frăţească, servitorilor şi oamenilor sărmani; pâinea neîncepută trebuie păstrată.
XX.Despre felul îmbrăcăminţii.
Stăruim în a cere ca veşmintele să fie întotdeauna de aceeaşi culoare, albe, negre sau de aşa numita culoare maro închis. Le îngăduim însă tuturor Cavalerilor iniţiaţi să poarte, atât pe timp de iarnă cât şi pe timp de vară, în măsura în care este posibil, veşminte care să-i individualizeze, să sugereze faptul că ei, cei care au lăsat în urmă viaţa lor întunecată, şi-au împăcat viaţa pură şi luminoasă cu Creatorul acesteia. Ce altceva simbolizează culoarea albă, dacă nu pura castitate? Castitatea semnifică siguranţa sufletească şi sănătatea trupească. Căci dacă oricare dintre Cavaleri ar fi scutit de păstrarea castităţii, acesta nu ar ajunge să dobândească pacea veşnică şi să i se arate Domnul, conform mărturiei Apostolului Pavel „Străduiţi-vă cu toţii pentru dobândirea libertăţii şi a castităţii, fără de care Domnul nu vi Se va arăta nici unuia dintre voi" (Înălţ. 12,14). Deoarece îmbrăcămintea trebuie însă păzită de asemenea de preţuirea întunericului şi a abundenţei, confirmăm faptul că trebuie păstrate acele piese de îmbrăcăminte şi de încălţăminte care pot fi îmbrăcate şi dezbrăcate, respectiv încălţate şi descălţate uşor. Administratorul acestei instituţii ar putea încerca să evite, cu atentă grijă, veşmintele prea lungi sau prea scurte (înloc.schimbând aceste veşminte), şi, cu atât mai mult, ar putea împărţi aceste veşminte fraţilor, în funcţie de măsurile acestora. Cel care primeşte veşmintele noi, trebuie să le returneze neîntârziat pe cele vechi, care vor fi depuse în camera sau în oricare dintre locuri alese de fraţi, din interiorul instituţiei, pentru repartizarea acestor veşminte către ucenici şi servitori sau, după caz, oamenilor sărmani.