Amazoane pe cai


sursa: descopera.ro


Fiicele războiului
Nu există documente oficiale care să ateste existenţa şi faptele de vitejie ale amazoanelor, aşa cum nu există dovezi ale fiinţării personajelor din basmele populare. Sursele care vorbesc despre curajul sălbatic al descendentelor lui Ares, despre setea lor de sânge şi despre stilul de viaţă crud al membrelor ritului amazonian sunt aceleaşi care prezintă povestea fantastică a zeilor olimpieni sau a celeor douăsprezece munci ale lui Hercule. De aceea, prezentarea amazoanelor este într-o bună măsură expunerea unor poveşti străvechi acreditate cu oarecare încredere, aparţinând unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot.

Mitologia greacă le atribuie amazoanelor titulatura de fiice ale lui Ares, zeul elen al războiului, şi ale nimfei Armonia, două portrete contrastante, menite să sugereze forţa şi vitejia bărbătească în delicateţea trupului femeiesc. Unele scrieri sprijină această plămădire fantezistă, în timp ce altele vorbesc despre revoluţia sexuală a unui trib din vechime ca sursă a devenirii amazoanelor. Fie că s-au născut din zei, fie că erau femeile răsculate împotriva bărbaţilor, ucigându-i şi impunându-şi supremaţia asupra lor, amazoanele s-au constituit într-un trib de femei guvernat după legile unui matriarhat crunt şi sângeros. Dimensiunea lor epică este data îndeosebi de relatările referitoare la implicarea în episoade importante ale miturilor antichităţii, precum Războiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule.

Fiind personaje mitologice, nu se poate vorbi despre o încadrare cronologică a amazoanelor, însă, din punct de vedere geografic, există numeroase surse care le amplasează originile în bazinul Mării Negre. Tendinţele expansioniste şi nevoia de sânge le-au împins, însă, campaniile militare până în zone ca Libia, Thermiscrya, sau Anatolia de astăzi, şi chiar în regiunea mongolă a Eurasiei. Trib femeiesc, dar ghidându-se după obiceiuri bărbăteşti, activitatea principală a amazoanelor se desfăşura în limitele vânatorii şi ale războiului. Armele de luptă folosite de ele erau arcul, suliţa şi toporul, iar pentru apărare foloseau scutul ascuţit, cunoscut sub denumirea de “pelta”. Diverşi cronicari medievali şi renascentişti acreditează amazoanele cu inventarea toporului de război, fapt în legătură cu care nu întârzie să-şi exprime uimirea. “Poate cea mai bărbătească armă de război a fost inventată de nişte femei”, se mira în urmă cu cinci secole renumitul spadasin Paulus Hector Mair. Vestimentaţia lor este mai puţin menţionată în izvoare istorice şi mai degrabă sugerată în numeroase artefacte de origine grecească, care, în funcţie de perioada apariţiei, le înfăţişează diferit. Primele sculpturi le dezvăluie într-o îmbrăcăminte războinică, inspirată din uniforma de luptă a zeiţei Atena, amazoanele purtând coifuri. Reprezentări mai târzii le prezintă după modelul lui Artemis (sora geamănă a lui Apollo), arborând rochii subţiri, pentru o mobilitate ridicată, iar cele mai recente statui trimit la tendinţele vestimentare ale perşilor. De obicei, sunt reprezentate călărind, dar şi ca pedestraşi, iar în multe picturi sunt accesorizate cu câte un singur cercel.

Moştenirea Amazonului

Se crede că etimologia cuvântului “amazoană” provine de la termenul iranian sau persan “ha-mazan” sau “hamazakaran”, care înseamnă “a face război”. Printre greci însă, se pare că termenul “amazan” era folosit cu însemnătatea “fără sân”. Ambele versiuni sunt viabile, atât pentru că amazoanele erau nişte războinice aprige, cât şi pentru tradiţia lor bine cunoscută de tăiere sau ardere a sânului drept al fetiţelor, pentru o mai bună folosire a arcului şi o mânuire mai iscusită a suliţei. Hipocrat le descrie astfel: “Nu au sânul drept. În timp ce sunt încă mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument din bronz special construit şi îl aplică pe sânul drept pentru a-l cauteriza şi a-i opri dezvoltarea, iar toată forţa să se canalizeze spre braţ şi spre umăr.

” Unele izvoare spun că amazoanele îşi extirpau singure sânii fie pentru a se întări, fie în luptă, pentru a-şi îngrozi duşmanii. Operele de artă, totuşi, nu le înfăţişează mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sâni, deşi în mod frecvent cel drept este acoperit. În Iliada, ele sunt numite Antianeira (“cele care se luptă precum bărbaţii”), iar în scita erau denumite Oiorpata, termen pe care Herodot l-a tradus în greacă prin “Androktone”, “ucigaşe de bărbaţi”. Legătura dintre amazoane şi regiunea sud-americană cu acelaşi nume este lesne de intuit şi are chiar origini istorice. În perioda marilor explorări geografice, mai exact în anul 1542, Francisco de Orellana a fost trimis împreună cu 48 de luptători de către cuceritorul statului Peru, Francisco Pizarro, să exploreze Amazonul. În timpul expediţiei, au avut loc numeroase înfruntări cu războinicele locului, înarmate cu arcuri şi săgeţi, femei musculoase, cu trăsături masculine, extrem de combative, care i-au înspăimântat pe spanioli. Evenimentul i-a determinat pe conquistadori să aloce atât fluviului cât şi întregii păduri tropicale denumirea legendarelor luptătoare.

Niciun bărbat, două regine

În ceea ce priveşte relaţia cu sexul opus, informaţiile sunt împărţite, dar este unanim acceptat faptul că bărbaţii nu erau bine văzuţi de amazoane. De asemenea, acestora nu le era permis să convieţuiască în aceleaşi comunităţi cu femeile războinice sau să aibă relaţii sexuale cu ele. Legenda spune că o singură dată pe an, pentru a preveni extincţia sau pentru a-şi lărgi rândurile, amazoanele vizitau un trib învecinat format numai din bărbaţi, de unde îi alegeau pe cei mai arătoşi pentru a procrea cu ei. Unele scrieri mărturisesc că aceştia erau răpiţi, violaţi şi ucişi, dar există izvoare care prezintă consumarea evenimentului pe cale amiabilă. Dacă vlăstarii născuţi în urma contactului erau băieţi, aceştia erau fie ucişi, fie reţinuţi pentru perpetuare şi slujire sau încredinţaţi taţilor. Fetele erau păstrate şi crescute de mamele lor, iniţiate în agricultură şi antrenate în vânătoare şi în arta războiului. Unele izvoare nu sunt atât de categorice în privinţa autonomiei amazoanelor şi, deşi le prezintă ca dominante în comunitate, nu elimină cu totul bărbaţii din cercul lor, care ar fi fost îndeletniciţi cu treburile casei şi cu îngrijirea copiilor.

Despre cultura şi orânduirea amazoanelor scrierile nu lasă să se înţeleagă prea multe lucruri, dar este bine cunoscut faptul că aveau o guvernare duală, sau fragmentată, tribul fiind condus de două regine în acelaşi timp. Una dintre ele răspundea de bunul mers al comunităţii, de organizarea internă şi de activităţile domestice, iar cealaltă coordona bătăliile şi chestiunile de război. Hipolitia şi sora sa, Antiopa sunt cele mai viteze regine ale amazoanelor despre care vorbesc legendele. În cazul Antiopei, unele versiuni mitologice înaintează ideea că aceasta ar fi fost singura amazoană care s-ar fi măritat vreodată, ca urmare a răpirii sale de către Tezeu. Tot mitologia spune că sub o conducere atât de prolifică, amazoanele nu se dădeau în lături de la cele mai nebuneşti războaie, atacând de nu mai puţin de cinci ori chiar cetatea Atenei. Lupta dintre atenieni şi amazoane este adesea comemorată în artefacte şi în basoreliefuri din marmură, precum cele de la Parthenon sau sculpturile din Hallicarnas. Plutarh spune că atât în Chalkis, cât şi în Atena a existat câte un Amazoneum, lăcaş al amazoanelor ce conţinea morminte ale acestora cât şi obiecte de cult. La Atena se făceau sacrificii în cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme şi scuturi, stabilit de Hipolitia.

Se pare că există menţiuni ale amazoanelor şi în manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Cezar amintea Senatului că într-o bună măsură cucerirea unei porţiuni importante a Asiei a fost realizată cu ajutorul reginei asiriene Semiramida şi al amazoanelor. Deşi Strabon se arată sceptic cu privire la existenţa lor, amazoanele continuă să fie menţionate în izvoare până spre sfârşitul antichităţii, iar câţiva clerici vorbesc şi astăzi despre ele ca despre persoane reale.

Urme vagi

Cercetarea problematicii amazoanelor este extrem de restrânsă şi momentan plină de contradicţii. Spre exemplu, conform izvoarelor elene, deşi grecii însişi le stabileau originea în bazinul Mării Negre, atunci când ei au ajuns în această regiune, nu au găsit nicio urmă a amazoanelor. Pentru a compensa discrepanţa, a fost creat mitul lui Hercule şi al Hippolitiei, spre a le explica dispariţia. În conformitate cu legenda, Hercule a condus o expediţie pe teritoriul ocupat de amazoane pentru a obţine centura Reginei Hippolitia, iar în această încercare, el a reuşit să învingă şi să alunge toată stirpea amazoanelor, eliberând acele locuri de supremaţia lor. Diodorus, un istoric elen antic, povesteşte cum amazoanele au cucerit Atlantida, fiind ajutate de Perseu să-i ucidă pe gorgoni, iar în Războiul Troian sunt de asemenea menţionate, când, după ce Ahile o omoară pe regina amazoană Panthesilia, văzându-i frumuseţea de sub veşminte, se îndrăgosteşte de ea.

Se crede că superioritatea în luptă a amazoanelor a fost dată de faptul că aceste femei au călărit înaintea grecilor şi au îmblânzit caii chiar înainte ca oricine altcineva să o poată face, lucru care le-a dat un ascendent vizibil în luptă. În încercarea de identificare a unor piste care să ducă spre originile lor, s-a născut în repetate rânduri chiar suspiciunea unei oarecare legături între amazoane şi Sparta, crezându-se că femeile spartane şi-ar fi putut avea originile în triburile de amazoane. O femeie spartană trebuia să fie neînfricată şi capabilă să-şi apere căminul şi chiar ţara. De asemenea, atât spartanii, cât şi amazoanele o adorau pe Artemis, zeiţa greacă a vânătorii, iar, ca şi în cazul amazoanelor, şi în Sparta se pare că domina matriarhatul. Este de asemenea, posibil ca Lycurgus, legiferatorul Spartan, auzind de povestea amazoanelor, să decreteze creşterea fiicelor Spartei în spiritul războiului şi al durităţii, intuind o consolidare eficientă a sistemului defensiv în acest fel.

Istoricul grec Plutarh (46-125 d.Hr.) conchide că amazoanele nu au existat ca o specie distinctă de femei războinice ci, mai degrabă, ca femei ce îi secondau pe bărbaţi în bătălii. Unii învăţaţi cred chiar că femeile erau de fapt bărbaţi, soldaţi persani care îşi rădeau bărbile şi se îmbrăcau ca nişte femei. Majoritatea speculaţiilor au început însă să fie împrăştiate în urmă cu numai câţiva ani, când săpăturile arheologice au sugerat că amazoanele nu au fost personaje mitologice. Săpăturile efectuate în munţii Altai, de pe teritoriul Mongoliei, au dezvăluit unele dovezi destul de solide conform cărora chiar au existat triburi de femei. În 1993, Natalia Polosmaka a pornit spre Platoul Ukok, localizat la graniţa dintre China, Rusia, Kazakhstan şi Mongolia. Polosmak şi echipa sa de arheologi au dezgropat un “kurgan”, o structură funerară a poporului antic Pazyryk, în care au fost descoperite rămăşiţele unei femei. Aceasta era înaltă de aproximativ 1.75 metri, mumificată controlat şi prezenta tatuaje elaborate pe pielea extrem de bine prezervată. Trupul ei era înconjurat de numeroase obiecte, inclusiv un coif de luptă cu pene, iar coşciugul său era confecţionat dintr-un trunchi întreg de conifer. Descoperirea a fost datată în jurul secolului V i.Hr., în perioada lui Herodot, iar mumia a fost botezată “Fecioara siberiană de gheaţă”. Aceasta este doar una dintre multele descoperiri similare care au contribuit la întregirea informaţiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. În urma descoperirii lui Polosmak, alte morminte săpate au dezvăluit conţinuturi asemănătoare, trupuri mumificate cu tatuaje complexe, unele îngropate alături de cai, iar în unele cazuri, femei şi bărbaţi, îngropaţi cu arme. Unele oseminte indică o deformare a oaselor picioarelor, ceea ce trădează o lungă activitate ecvestră. Altele prezintă răni în urma unor lovituri extrem de violente.

Se speculează că “fecioara de gheaţă” şi tribul său ar fi fost de origine scită. Aceşti nomazi s-au stabilit în zona de nord a Turciei de azi şi în bazinul Mării Negre în perioada secolului VII i.Hr., continuându-şi cuceririle până în secolul V i.Hr. Sciţii cunoşteau bine arta ecvestră şi aveau o tradiţie artistică expansionistă. Numeroasele similitudini între stilul artistic şi cel de viaţă al fecioarei de gheaţă şi cele ale sciţilor, nasc întrebarea dacă nu cumva amazoanele erau doar femei scite care luptau împreună cu bărbaţii lor. Erau o parte din tribul original scit care a ales să trăiască după regulile aspre care au născut legendele greceşti, sau mitul lor a fost o exagerare generată de importanţa majoră acordată de sciţi femeilor lor războinice?

Amazoanele istoriei

Deşi mitul amazoanelor poate fi doar o hiperbolă a femeilor viteze şi luptătoare dus la extrem, noţiunea de femeie-războnică nu este deloc străină istoriei înregistrate încă de acum 3.500 de ani. Atât Biblia, cât şi numeroase izvoare şi scrieri istorice menţionează numeroase cazuri de femei participante la diferitele războaie ale umanităţii. În Roma se pare că se împământenise destul de serios practica luptelor între gladiatori femei şi chiar între femei şi bărbaţi, în arena însângerată a Colloseumului. De asemenea, femeile celte făceau diferite alianţe cu diverse grupări de bărbaţi şi duceau împreună cu aceştia lupte aprige împotriva adversarilor. Prinţese şi regine vikinge şi saxone au condus invazii şi campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar în secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate au stat în fruntea multor mişcări care s-au soldat cu mii de victime. Un nume răsunător este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina naţională a Franţei, care a luptat pentru redobândirea pământurilor franceze de sub ocupaţia Angliei, în preajma anului 1430. Nici secolele următoare nu au rămas neatinse de armele mânuite de femei, iar din secolul XX şi până astăzi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au început să fie integrate oficial în sistemele militare, devenind forţe defensive sau ofensive, trupe de sol sau piloţi, rebele, partizane şi practicante ale diferitelor stiluri de arte marţiale.

Nu se ştie încă dacă amazoanele sunt doar un mit, o inspiraţie dintr-o sursă reală mai puţin extraordinară decât povestea sau întru totul o născocire, însă ideea pe care mitul o înaintează nu este una straină trecutului, prezentului şi probabil viitorului. Femei războinice au existat şi chiar dacă sabia lor nu a răsturnat lumea, aşa cum se crede că aproape ar fi reuşit amazoanele, implicarea lor mai mult sau mai puţin diplomată în cursul istoriei a dat cu siguranţă turnuri nebănuite mersului şi destinului umanităţii.