Călugării și femeia
Posted by Razvan on 14/11/2014 in Gânduri de Lumină
În ținutul nostru, în mijlocul căruia se află mânăstirea, o mare urgie s-a abătut. O ploaie ca aceea din timpul lui Noe. Trei zile cerul s-a scuturat cu mânie asupra pământului. Trei nopți tunetele făceau să tremure zidurile și lumina fulgerelor era atât de puternică încât te simțeai ca în mijlocul zilei.
Vietățile pădurii stăteau ascunse, frica pusese stăpânire pe întreg pământul cu al său giulgiu de apă. Pârâurile s-au transformat în râuri încă din prima zi, iar izvoarele cele blânde și liniștite erau acum torente ucigătoare pline de zbucium și de iureș. Copacii în cea mai mare parte au reușit să scape de această urgie care s-a abătut asupra lor. Totuși, cei mai bătrâni și mulți dintre cei falnici erau acum la pământ.
După trei zile, soarele a reușit să învingă în lupta lui cu norii și a început să mângâie iarba și frunzele pădurii. Dintr-o dată mii de gâze și de păsări s-au trezit la viață cu o nouă putere, cu o energie adunată în cele trei zile de haos.
Am coborât împreună cu fratele Anton până în satul cel mai apropiat. Mânăstirea în care suntem călugări are acum probleme. Unul dintre acoperișurile chiililor s-a prăbușit și trebuie refăcut. Avem nevoie de cuie, frânghii, și mai multe materiale de construcție. Noi am fost trimiși să vorbim cu oamenii din sat și să vedem cum ne pot ajuta.
Ordinul nostru este unul strict, avem multe reguli pentru ca să rămânem puri în fața lui Dumnezeu. Nu avem voie să mâncăm carne, nu putem să ne trezim mai târziu de ora 6, avem cel puțin 12 momente în timpul zilei în care să ne rugăm, dar cea mai mare interdictie este aceea de a atinge vreo femeie.
Îl văd pe Anton cum se oprește la marginea drumului și se apleacă peste șanțul încă plin cu apă.
– Ce faci? Ți-e rău? îl întreb eu îngrijorat.
Anton se întoarce cu fața la mine și mă privește mirat.
– Acum este momentul! zice el hotărât.
– Ce moment?
– Momentul rugăciunii a treia.
– Aaaa… am înțeles. Dragul meu prieten, acum am ieșit din mânăstire și nu suntem aici ca să ne plimbăm. Ne ducem până în sat cu treabă. Până acolo e mult de mers. Dacă ne oprim la fiecare cot al drumului să ne rugăm, vom ajunge în sat peste o lună.
– Dumnezeu trebuie onorat cât mai des prin rugăciunile noastre.
– Îl onorăm prin ceea ce facem, prin ceea ce suntem și prin ceea ce gândim. Fiecare pas al nostru în scopul ajutorării unui semen este o rugăciune mai puternică decât oricare alta, spusă din vârful buzelor. Decât să stai toată ziua cufundat în rugăciune și în pupatul de icoane, mai bine ai pune mâna și ai ajuta un om aflat în suferință sau ai repara ceva prin chiliile noastre. Sunt sigur că Dumnezeu îți va zâmbi.
– Poate că ai dreptate, frate, dar, iubirea mea este atât de adâncă și de mare încât nu pot să nu o cânt prin rugăciunile mele.
– Foarte frumos, dar ce-ai zice Antoane dacă ai cânta mergând. Poți face asta?
– Da, desigur, spune el ridicându-se.
Drumul nostru spre sat începe să se îmblânzească, mai trebuie să trecem doar de două coturi și vom ajunge la podul de peste râu. De acolo, drumul este neted ca în palmă și trece prin câmpia mănoasă. Încă două ore de mers și vom ajunge în sat. Sper că ei nu au avut de suferit de pe urma furtunii și a ploii.
Anton este mai tânăr și mai zglobiu. A ajuns primul la pod. Nu sunt cu mult în urma lui, dar îl văd că s-a oprit și nu mai înaintează deloc.
– Ți-am spus Antoane, dacă vrei să te rogi poți să o faci și mergând. De ce te-ai oprit?
– Podul, spune el aproape în șoaptă. Podul nu mai este.
Uimirea lui e sinceră așa că mă grăbesc să ajung lângă el.
Într-adevăr, podul este distrus. Viitura l-a rupt în două, iar una dintre jumătăți este undeva departe în vale. Poate fi refăcut, dar nu acum de noi doi. Aceasta este o mare problemă. legătura dintre mânăstrire și civilizație este ruptă. Mă gândesc cum o să aducem materialele de construcție. Nu va fi simplu.
Cum stăm noi acolo pe malul apei în locul în care a fost podul aud un suspin și chiar un hohot de plâns.
Mă uit cu atenție în jur și văd o femeie care jelește. Ne apropiem de ea.
– Buna ziua.
– Buna ziua sfințiile voastre.
– De ce plângi, femeie?
– Trebuie să ajung repede în sat, și podul nu mai este.
– Ne uităm unul la altul. Anton este speriat.
Eu nu mai stau pe gânduri. O iau pe femeie în brațe și intru cu ea în apă. Încet-încet înaintez prin curentul puternic. Cu greu reușesc să ajung în partea cealaltă. Femeia îmi multumește și pleacă. Anton ajunge și el lângă mine. E supărat și mă privește cu reproș. Știe că nu avem voie să atingem vreo femeie.
Eu nu spun nimic și îmi continui drumul. Tăcerea se întinde de la malul apei până aproape de sat.
– Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să o iei în brațe pe acea femeie? Știai că nu ai voie?
– Nu eu ci Dumnezeu a ajutat acea femeie să treacă râul. El s-a manifestat prin brațele mele. Și totuși, eu am lăsat-o din brațe la malul râului, dar văd că tu încă o porți cu tine.
-->
Răspunsuri