Vechii daci
In aria carpato-balcanica, preotesele solare aveau multe denumiri, intre care: Ama-Zones “Femei Frumoase”, Sin-Tiana “Femei Fermecate”, Zan-Tiala “Zanele Soarelui” si Mainades “Dansatoarele”. In arta sacra a tracilor, aceste preotese erau reprezentate indeosebi ca dansatoare, prinse in joc ca in celebra “Hora de la Frumusica”. De la geto-daci, ele au patruns in mitofolclorul nostru sub numele de Sanziene, Frumoase, Minunate, Doamne, Dragaice etc.
De la ceremonialul alegerii marii preotese a Soarelui, careia tracii ii spuneau si Thraeki-dica “Binecuvantata” (cf. rom. drag; a zice), au mostenit romanii obiceiul numit Dragaica.
Vechii egipteni
“Adoratoarele lui Amun” sotii ale zeului in Egiptul antic, “Mana Zeului”, erau un fel de preotese care indeplineau anumite ritualuri in cinstea zeului. De obicei femeile sau fetele din familia regala se aflau in aceste functii; cele mai importante femei ale egiptului antic au avut acest statut, daca se poate numi asa, cum ar fi Nefertari si Hatshepsup.
La Louvre putem admira severea Caro-mama de bronz, la Cairo o Amenardis de alabastru si o Sepenupet de granit. Acest Inalte doamne nu au fost niste regine obisnuite. In vremea regilor libieni, etiopieni si saiti, “Divinele”, adevaratele sotii ale acestui zeu (li se mai spunea, de asemenea “Mana” prin referire la o veche cosmogonie).
In vremea Imperiului Nou, reginele, sotiile Faraonului si mamele copiilor lui, fusesera, in acelasi timp, “Sotia” in rituri. In vremea regilor-preoti, un obicei de origine incerta vroia ca o fiica de rege sa fie anume consacrata ca “Sotie”; aceasta Adoratoare trebuia sa ramana fecioara. Casatorita numai cu Amon, Adoratoare ii aduce un cult de un erotism discret, il incanta pe zeu cu frumusetea ei si cu sunetul sistrelor sale. I se aseaza pe genunchi si-si trece bratele pe dupa gatul acestuia. Ea dispunde de o casa particulara, dotata cu terenuri si servicii, poseda toate atributele formale ale unui faraon, dar puterea ei este mai mult spirituala decat politica. Nu are drept copil decat pe “fiica”, tanara principesa pe care a adoptat-o ca mostenitoare.
Pe langa ea traieste un harem de concubine ale lui Amon, supuse ale Adoratoarei, fecioare ca si ea si mame adoptive ale inlocuitoarelor lor.
Cei mai apropiati de zeul Amun erau faraonii, “reprezentantii Zeului pe Pamant”, care conduceau tara in numele acestuia. De asemenea, in stransa asociere cu zeul Amun erau femeile. Acestea puteau deveni chiar consoartele zeului, daca oficiau un anumit ritual. Pe baza dovezilor oferite de picturile ramase pana in zilele noastre, se considera ca anumite femei, alese cu grija, se duceau la altarul lui Amun in templul din Karnak. Acolo, ele reconstituiau mitul Creatiei si ii confereau lui Amun o existenta pamanteana, pentru a respecta credinta care spunea ca, astfel, Universul nu se va reintoarce in Haos. Femeile care oficiau acest ritual deveneau “Sotii si consoarte ale lui Amun”. Orice femeie din aristocratia Egiptului putea obtine acest titlu onorific si prestigiul pe care il aducea cu sine.
In timpul domniei lui Nefertiti si Akhenaton, templul din Karnak avea la intrare un portal urias, in partea de est. In aceasta zona a fost posibila reconstituirea a aproximativ 100 de scene care descriu acte ritualice. Majoritatea o prezinta pe Nefertiti in centrul unor ritualuri sacre cum ar fi ceremonia in care aduce ofrande – daruri si sacrificii in cinstea zeului. De fapt, traditia cerea ca sacrificiile religioase sa fie aduse numai de faraon insusi sau de catre o “sotie si consoarta a zeului”.
Ajungem dincolo de Marele Ocean, in America Latina, mai precis la Cuzco, in inima Imperiului Inca. In preajma marelui templu al zeului Soare, numit Inti, sau poate chiar in templu traiau sotiile lui Inca, ca si concubinele acestuia. Acestea erau totodata sotii ale Soarelui, Accla Kuna slujeau in temple sau in harem.
“Femeile alese” sau Aqlla erau inchise in niste adevarate manastiri ale Soarelui (castitate, izolare) devenind sotiile lui Inca sau fiind daruite marilor nobili in casatorie.
Erau considerate sacre, aveau functie religioasa dar si economica – torceau lana turmelor Soarelui.
Asemanarea poate fi frapanta. Dar, analiza mea nu se opreste aici – putem pune in aceeasi lumina si curtezanele din Babilon/sotii ale zeului-rege si de asemenea celebrele prostituate sacre din India dravidiana.
Trebuie insa analizat din punctul de vedere din care era vazuta femeia in societatea acelor timpuri.
Expertii se cearta in privinta intaietatii acordate Soarelui sau Lunii ca astrii primordiali, respectiv zei pe cerul timpului. S-au gasit argumente si scenografii in favoarea amandurora.
Este posibil ca Luna a avut primul cuvant de spus, legatura ei cu ciclurile anuale, vegetatia (moarte si reinviere), influenta asupra mareelor si asupra “starilor” femeii au influentat aceasta conceptie.
Soarele a fost un substitut razboinic, masculin, de obicei asociat cu zeul razboiului Ares, Mithra, Elohim, etc.
Astfel ca rolul femeilor a devenit, inconstient sau nu tocmai, cel de Preotese ale Soarelui.
Putem lega interpretarea noastra si de cultul Mamei (cu forme stegyiotipe) in arealul mediteranean si in intrega zona asiatica de sorginte matriarhala cu adanci radacini in neolitic.
Au existat asfel de “Preotese” la toate marile civilizatii? Au condus din umbra? Asa pare, cel putin la prima vedere. De curand s-a descoperit mormantul unei regine importante razboinice in arealul mayas. Deci conceptia despre Femei putea fi radical schimbata cand era vorba de 2 categorii: regalitatea si sacrul.
Despre prostituatele sacre
In Mesopotamia matriarhatul a predominat civilizatia, iar practicile sexuale erau “libertine”. Ishtar era cunoscuta ca zeita vietii, barbatilor si femeilor, naturii si fertilitatii, puterii sexuale si nasterii. Ea era in acelasi timp zeita razboiului si armelor, si orice sarbatoare din templul ei era insotita de jertfe, orgii si acte sexuale practicate de prostituatele sfinte ale templului. Fiecarei femei i se cerea ca cel putin o data in viata sa mearga la templul zeitei Ishtar, de obicei dupa casatorie, pentru a face dragoste acolo cu un strain. Barbatul alegea femeia din templu cu care dorea sa aiba raporturi sexuale, si femeia avea obligatia de a accepta.
In timp s-a produs trecerea de la matriarhat la patriarhat, si treptat templul lui Ishtar si-a pierdut din importanta, cu toate ca era inca cunoscut pentru prostituatele sacre si preotesele care intretineau raporturi sexuale contra cost. Aceasta era considerata o profesie serioasa si legislatia proteja preotesele.
In Grecia antica existau mai multe clase de prostituate: haetera, prostituate de lux care ofereau placeri fizice si companie la nivel intelectual, peripatetica, prostituate de strada, si prostituatele consacrate care activau in temple. In Corint de exemplu templul adapostea 1000 de prostituate consacrate, care practicau actul sexual pentru un pret considerabil.
Autor: Dell
-->
Răspunsuri
ll î.e.n. i-a apucat neliniştea pe aceşti năbădăioşi să-şi părăsească toriştea străbună din Carpaţi şi să mai pună pe aiurea de o civilizaţie! Aceasta este prima migraţiune a carpaticilor în Iberia, a doua au făcut-o la începutul secolului V împreună cu bastarnii ,,getizaţi” şi alte seminţii germanice iar a treia se face în zilele noastre!
O altă direcţie a migraţiilor din Carpaţi pe la mijlocul secolului XVll î.e..n. este către vest, sud-vest iar cei mai neliniştiţi au ajuns pînă în nordul Africii. Cea mai veche populaţie a teritoriului dintre Egipt şi Oceanul Atlantic o formau getulii după cum scriu izvoarele antice. Călăreţi neîntrecuţi, împărţiţi în mai multe triburi, trăiau de pe urma marilor turme de oi dar şi a vînătorii iar cînd se ivea prilejul nu erau mofturoşi la ceva jafuri. Salustiu spune că: ,,Africa au ţinut-o mai întîi getulii şi libienii, popoare dure şi necivilizate ce se hrăneau cu carnea fiarelor sălbatice şi ierburi”. Iar Isidor din Sevilla scrie: ,,Despre getuli se spune că au fost geţi, care în număr foarte mare au plecat cu corăbiile lor şi au ocupat Syrtele din Lybia şi fiindcă veniseră din ţinuturile geţilor li s-a aplicat numele de getuli”. Asemănarea uimitoarea a alfabetelor folosite de populaţiile pe care le cunoaştem astăzi sub numele de berberi, tuaregi şi libieni cu alfabetele geţilor de pe tăbliţele de plumb confirmă pe deplin aceste informaţii iar Burada cînd cerceta pe valahii din Galiţia a reţinut că aceştia îşi mînau oile cu expresia ber, ber, noi folosim expresia bîr,bîr!
Femeile berbere au o vestimentaţie foarte apropiată de cea a româncelor de la munte (mocani). Au pe cap o broboadă din pînză albă fără cusături, trupul este acoperit de o cămaşă tot albă încinsă pe mijloc care vine pînă deasupra genunchilor avînd mînecile scurte aproape de umăr. Poartă o fustă tot albă ce coboară pînă aproape de gleznă iar în faţă are un şorţ. Trupul este înfăşurat cu o ţesătură de lînă asemănătoare cu cea purtată de mocani care formează la spate un fel de glugă. Bărbaţii au o cămaşă albă simplă încinsă pe mijloc, cu mîneci lungi şi largi, pe deasupra poartă o bundiţă cu cusături viu colorate şi ciucuri asemănătoare cu cele ale oşenilor iar pantalonii sînt largi, albi şi mai strînşi cu o aţă în partea de jos a cracilor. Există în muzica lor populară, bucăţi care sînt asemănătoare cu muzica noastră populară.
La Louvre putem admira severea Caro-mama de bronz, la Cairo o Amenardis de alabastru si o Sepenupet de granit. Acest Inalte doamne nu au fost niste regine obisnuite. In vremea regilor libieni, etiopieni si saiti, Divinele Adoratoare ale lui Amon>>, adevaratele sotii ale acestui zeu ( li se mai spunea, de asemenea Mana Zeului>> prin referire la o veche cosmogonie).
In vremea Imperiului Nou, reginele, sotiile Faraonului si mamele copiilor lui, fusesera, in acelasi timp, Sotia Zeului Amon>> in rituri. In vremea regilor-preoti, un obicei de origine incerta vroia ca o fiica de rege sa fie anume consacrata ca Sotie a Zeului>>; aceasta Adoratoare trebuia sa ramana fecioara. Casatorita numai cu Amon, Adoratoare ii adduce un cult de un erotism discret, il incanta pe zeu cu frum,usetea ei si cu sunetul sistrelor sale. I se aseaza pe genunchi si-si trece bratele pe dupa gatul acestuia. Ea dispunde de o casa particulara, dotata cu terenuri si servicii, poseda toate atributele formale ale unui faraon, dar puterea ei este mai mult spirituala decat politica. Nu are drept copil decat pe fiica ei>>, tanara principesa pe care a adoptat-o ca mostenitoare.
Pe langa ea traieste un harem de concubine ale lui Amon, supuse ale Adoratoarei, fecioare ca si ea si mame adoptive ale inlocuitoarelor lor.
Cei mai apropiati de zeul Amun erau faraonii – reprezentantii Zeului pe Pamant, care conduceau tara in numele acestuia. De asemenea, in stransa asociere cu zeul Amun erau femeile. Acestea puteau deveni chiar consoartele zeului, daca oficiau un anumit ritual.Pe baza dovezilor oferite de picturile ramase pana in zilele noastre, se considera ca anumite femei, alese cu grija, se duceau la altarul lui Amun, in templul din Karnak. Acolo, ele reconstituiau mitul Creatiei si ii confereau lui Amun o existenta pamanteana, pentru a respecta credinta care spunea ca, astfel, Universul nu se va reintoarce in Haos. Femeile care oficiau acest ritual deveneau “Sotii si consoarte ale lui Amun". Orice femeie din aristocratia Egiptului putea obtine acest titlu onorific si prestigiul pe care il aducea cu sine.
In timpul domniei lui Nefertiti si Akhenaton, templul din Karnak avea la intrare un portal urias, in partea de est. In aceasta zona a fost posibila reconstituirea a aproximativ 100 de scene care descriu acte ritualice. Majoritatea o prezinta pe Nefertiti in centrul unor ritualuri sacre cum ar fi ceremonia in care aduce ofrande - daruri si sacrificii in cinstea zeului. De fapt, traditia cerea ca sacrificiile religioase sa fie aduse numai de faraon insusi sau de catre o "sotie si consoarta a zeului".
Ajungem dincolo de Marele Ocean,in America Latina,mai precis la Cuzco,in inima Imperiului Inca.In preajma marelui templu al zeului Soare, numit Inti,sau poate chiar in templu traiau sotiile lui Inca,ca si concubinele acestuia.Acestea erau totodata sotii ale Soarelui,Accla Kuna slujeau in temple sau in harem.
"Femeile alese" sau Aqlla erau inchise in niste adevarate manastiri ale Soarelui(castitate,izolare) devenind sotiile lui Inca sau fiind daruite marilor nobili in casatorie.
Erau considerate sacre,aveau functie religioasa dar si economica - torceau lana turmelor Soarelui.
Asemanarea poate fi frapanta.Dar,analiza mea nu se opreste aici - putem pune in aceeasi lumina si curtezanele din Babilon/sotii ale zeului-rege si de asemenea celebrele prostituate sacre din India dravidiana.
Trebuie insa analizat din punctul de vedere din care era vazuta femeia in societatea acelor timpuri.
Am sa incerc sa fac putina lumina in aceasta privinta.
Expertii se cearta in privinta intaietatii acordate Soarelui sau Lunii ca astrii primordiali,respectiv zei pe cerul timpului.S-au gasit argumente si scenografii in favoarea amandurora.
Personal,cred ca Luna a avut primul cuvant de spus,legatura ei cu ciclurile anuale,vegetatia(moarte si reinviere),influenta asupra mareelor si asupra "starilor" femeii au influentat aceasta conceptie.
Soarele a fost un substitut razboinic,masculin,de obicei asociat cu zeul razboiului Ares,Mithra,Elohim,etc
Astfel ca rolul femeilor a devenit, inconstient sau nu tocmai,cel de Preotese ale Soarelui.
Putem lega interpretarea noastra si de cultul Mamei(cu forme stegyiotipe) in arealul medteraneean si in intrega zona asiatica de sorginte matriarhala cu adanci radacini in neolitic.
Au existat asfel de "Preotese" la toate marile civilizatii?Au condus din umbra?Asa pare,cel putin la prima vedere.De curand s-a descoperit mormantul unei regine importante razboinice in arealul mayas.Deci conceptia despre Femei putea fi radical schimbata cand era vorba de 2 categorii:regalitatea si sacrul!
Astept comentarii.Orice completari si informatii sunt binevenite!
Despre prostituatele sacre:
In Mesopotamia matriarhatul a predominat civilizatia, iar practicile sexuale erau “libertine”. Ishtar era cunoscuta ca zeita vietii, barbatilor si femeilor, naturii si fertilitatii, puterii sexuale si nasterii. Ea era in acelasi timp zeita razboiului si armelor, si orice sarbatoare din templul ei era insotita de jertfe, orgii si acte sexuale practicate de prostituatele sfinte ale templului. Fiecarei femei i se cerea ca cel putin o data in viata sa mearga la templul zeitei Ishtar, de obicei dupa casatorie, pentru a face dragoste acolo cu un strain. Barbatul alegea femeia din templu cu care dorea sa aiba raporturi sexuale, si femeia avea obligatia de a accepta.
In timp s-a produs trecerea de la matriarhat la patriarhat, si treptat templul lui Ishtar si-a pierdut din importanta, cu toate ca era inca cunoscut pentru prostituatele sacre si preotesele care intretineau raporturi sexuale contra cost. Aceasta era considerata o profesie serioasa si legislatia proteja preotesele.
In Grecia antica existau mai multe clase de prostituate: haetera– prostituate de lux, care ofereau placeri fizice si companie la nivel intelectual, peripatetica– prostituate de strada, si prostituatele consacrate, care activau in temple. In Corint de exemplu templul adapostea 1000 de prostituate consacrate, care practicau actul sexual pentru un pret considerabil.
Studiata in Antichitate, abandonata prin subtile speculatii genealogice in perioada medievala, repusa pe tapet in perioada coloniala, problema originii berberilor, ascunsa in surse lingvistice si raporturi etnice, ramine in continuare nerezolvata.
Istoria berberilor incepe, dupa toate probabilitatile, in mileniul al VIII-lea i.e.n., cu un tip de om antropologic apropiat de locuitorii actuali din Maghreb. De origine orientala, acest Homo sapiens sapiens, denumit "capsian" – de la Capsa, numele antic al Gafsa (Tunisia) – reprezinta, se pare, una din principalele componente ale originii berberilor. De aici, acest capsian a plecat spre partile orientala si centrala ale Maghreb-ului si, apoi, spre Sahara.
Interesant este faptul ca, in timp, Maghrebul s-a imbogatit si cu alte populatii. Din nord, traversind depresiunile Gibraltar si Messina, au venit populatiile europene. Anumite necropole si morminte din Maghreb demonstreaza, de asemenea, prezenta aici, inca din secolul al III-lea i.e.n., a unei populatii negre venite din sud. In mileniul al II-lea i.e.n., alte grupuri micute au continuat sa vina spre Maghreb.
Acest fond paleoberber divers, dar dominant capsian, a fost atasat de catre specialisti protolibienilor, considerati adevaratii stramosi ai berberilor. Date fizice, dar mai ales culturale, sint invocate pentru a proba teza paternitatii intre capsieni si protolibieni.
Protoberberii instalati la vest de Nil ne-au devenit cunoscuti gratie inscriptiilor si documentelor egiptene. Tenehu si Temehu, in mileniul al III-le i.e.n., Liban si Maschwesch, in mileniul al II-lea i.e.n., au fost descrise ca fiind popoare belicoase si puternice. Acesti protoberberi din est s-au constituit intr-o veritabila putere si au reusit, la inceputul mileniul I e.n., sa puna stapinire pe Egipt.
Arta preistorica reprezinta o sursa relativa la aparitia proteberberilor in zona centrala sahariana. Pe frescele din Ajjer, datate din mileniul al IV-lea pina in cele de-al II-lea, figureaza, spun specialistii, primele date despre protoberberii din aceasta zona. Mai trebuie mentionat ca spatiul saharian, in majoritate populat de negrii, a inceput la un moment dat sa primeasca si vizita altor populatii, albe, probabil de origine septentrionala, care au aparut prima data in Sahara algeriana si cea tunisiana. In neoliticul de sfirsit si in epoca preistorica, prezenta protoberberilor in Sahara s-a intensificat. In mileniul I i.e.n., berberii erau impartiti intr-o multitudine de populatii, fapt care face aproape imposibila identificarea lor cu exactitate.
Divizati in numeroase triburi rivale, raspinditi pe o vasta arie geografica, berberii nu si-au putut uni niciodata fortele pentru a face fata atacurilor cartagineze, romane, vandale sau bizantine. Cu toate acestea, insa, o tentativa de unificare a lor a avut loc in secolul al III-lea i.e.n., atunci cind s-au format trei mari regate: masaesil, masil si maur. Primul, efemer, nu a rezistat decit sub domnia lui Sifax (220-203 i.e.n.); al doilea, din contra, a cunoscut sub regimul lui Masinissa o dezvoltare extraordinara. Dupa ce au absorbit regatul vecin masaesil, masilii au cucerit Numidia, precum si alte teritorii situate in regiunea Sirkes. Acest nou regat s-a mentinut sub domnia lui Micipsa (148-118 i.e.n.), dar Roma, aflata la granitele Cartagiei inca din 146 i.e.n., nu a vazut cu ochi buni aceasta expansiune si, in ciuda rezistentei militare a lui Jugurta (111-105 i.e.n.), a pus stapinire pe regatul numid. Regatul maur a avut aceeasi soarta, romanii anexindu-l in anul 40 i.e.n. Trebuie mentionat, de asemenea, ca pina in 429, cea mai mare parte a Africii de Nord a cazut sub dominatia romana.
Stapinirea romana a inceput sa se clatine in secolul al III-lea e.n., atunci cind marile triburi s-au unit si au inceput sa-i hartuiasca pe romani. In secolul al IV-lea, schisma donatista a dat berberilor posibilitatea de a se opune concret romanilor, totul culminind cu revolta lui Firmus (372-375) si a lui Gildon (398).
La mijlocul secolului al V-lea, vandalii s-au instalat in Cartagia si au ocupat o parte din Africa romana, Tunisia si estul Algeriei. Recucerirea bizantina, realizat in 533, a pus capat suprematiei vandale si, in citeva luni, Africa de Nord a redevenit romana. Cu toate acestea, insa, berberi, si-au continuat miscarile de autonomie incepute cu un an in urma.
Un rol important in istoria berberilor l-au jucat arabii, care, in jurul anului 700, au reusit sa-i converteasca pe acestia la islamism.
Secolele urmatoare au fost extrem de confuze pentru berberi si pentru istoria lor. Au avut loc unificari de triburi, divizari, pierderi de identitate si aparitia de noi identitati, cuceriri si eliberari de sub diverse dominatii etc. In secolele al XIX-lea si al XX-lea, intregul Maghreb a trecut, pentru mai multe decenii, sub stapinirea francezilor.
Dupa instaurarea independentei tarilor din Africa d Nord, populatiile berbere au inceput sa se confrunte cu o noua situatie dificila, atit culturala, cit si politica, totul culminind cu "repartitia" existenta astazi, pe care o vom prezenta ceva mai incolo.
Organizarea politica
Berberii au cunoscut mai multe forme d organizare politica. Modelul cel mai raspindit si caracteristic a fost un fel de mica republica sateasca: un ansamblu popular, djemaa, in sinul caruia numai batrinii si sefii de familie aveau dreptul sa vorbeasca.
Se cunosc doua metode de organizare politica citadina. Prima si cea mai veche este de tip municipal; orasul numit Thugga (Dugga, in Tunisia) a cunoscut in secolul al II-lea i.e.n. o guvernare municipala care a reunit, in jurul unui magistrat suprem, ales in fiecare an, un consiliu de cetateni si de magistrati. Al doilea, ceva mai recent, a fost de tip teocratic: la muabiti, care au furnizat modelul, puterea era detinuta de un ansamblu compus din azzaba si tobba (oameni religiosi), secundat de un consiliu al batrinilor.
Aceste unitati politice – satesti sau orasenesti – nu au reprezentat, totusi, fundamentul puterii, care a fost acaparata, in majoritatea cazurilor, de entitati mai importante, triburi si confederatii. De fapt, intreaga istorie politica a berberilor este marcata de mari regrupari care au deschis calea unor embrioni statali. Exemplul cel mai cunoscut il reprezinta organizarea politica berbera de tip confederal a lui Ait Atta, in sud-estul Marocului. Confederatia era constituita din cinci segmente (khoms); fiecare avea in fruntea sa un sef suprem care era ales in fiecare an de cei din celelalte patru segmente. Fiecare avea dreptul sa-si pastreze o anumita autonomie.
Acestui model de organizare politica, care ar putea fi calificat drept democratic, i s-a opus cel aristocratic, al tuaregilor. Societatea acestora a fost, pina aproape de zilele noastre, ierarhizata in clase distincte: nobilii razboinici, din rindurile carora era ales seful suprem, si tributarii nobililor.
Absenta unor teritorii stabile in timp si a anumitor reguli politice elementare, in special a celor relative la transmiterea puterii, au contribuit in mare masura la caracterul efemer al statelor berbere. Regatele nu erau, deci, decit un fel de agregate de triburi, usor de invins si de destramat.
Organizarea sociala
Organizarea sociala a berberilor a fost de tip segmentar si ierarhizat. Familia a constituit cea mai mica unitate sociala; deasupra ei se afla linia, grupare de mai multe familii unite printr-un ascendent comun. Urma fractiunea (ansamblu de clanuri si sate), tribul (grupare de fractiuni) si confederatia (alianta ocazionala de triburi). In interiorul acestor segmente, legaturile de singe au constituit fundamentul coeziunii sociale si intretinea la membrii unui grup un puternic spirit de solidaritate. Viata sociala era condusa de un drept cutumiar care veghea la apararea grupului.
Religia
In absenta unor documente scrise, este foarte greu sa se spuna sau sa se inteleaga ideile religioase ale berberilor. Conform descoperirilor arheologice, in vechea antichitate berbera se practicau anumite rituri funerare. Apoi, in contact cu alte popoare si civilizatii, berberii au dezvoltat o serie de culte autohtone. In ceea ce priveste aportul strain, se pare ca cel mai deosebit a fost cel fenician. Chiar la mult tip dupa disparitia Cartaginei, berberii au continuat sa venereze sub numele de Saturn si Iunona Celesta divinitatile feniciene Baal Hammon si Tanit.
Fara a fi minor, aportul roman a fost sporadic si s-a lovit de rezistenta culturala berbera. Crestinismul s-a dezvoltat in Africa de Nord mai mult decit in alte provincii occidentale al Imperiului Roman, iar de la sfirsitul secolului al II-lea a inceput sa adune din ce in ce mai multi adepti. Cu toate acestea, insa, crestinismul a ramas o religie in principal urbana.
De mentionat este si faptul ca incercarea de convertire a berberilor la islamism a fost una masiva. Si chiar daca acest lucru a reusit in mare parte, berberii nu au renuntat niciodata la spiritul lor de independenta.
Limba berbera
Limba berbera constituie astazi un ansamblu de dialecte locale raspindite pe un vast teritoriu. Deoarece un dialect nu era si nici nu este inteles de tribul care-l vorbeste, comunicarea intre triburi se face prin intermediul arabei.
Se presupune ca o limba berbera omogena a existat prin intermediul a 4-5.000 de idiomuri. Configurarea istoriei limbii berbere ramine, insa, o intreprinderea greu de realizat. Lingvistica dispune doar de citeva fragmente de texte, de toponime si antroponime conservate prin intermediul surselor arabe medievale, ceea ce reprezinta foarte putin pentru reconstituirea unei limbi.
Libica, o limba din care au fost descoperite 2.200 de inscriptii din epoca antica, a fost intretinuta de o forma veche de berbera, dar si aceasta este doar o presupunere, deoarece nu exista probe stiintifice in acest sens. Alfabetul libic, asemanator cu cel tuareg din ziua de azi, precum si datele de antroponimie si toponimie militeaza in favoarea paternitatii si a continuitatii intre libica si berbera.
Literatura
Inca din secolul al VI-lea i.e.n., berberii a avut o scriere anume: libica. De altfel, numeroase inscriptii atesta utilizarea de catre berberi in Antichitate a unui alfabet consonantic asemanator cu cel utilizat azi de tuaregi. Scrierea libica a devenit uzuala mai ales in zonele aflate sub influenta punica, dar, in ciuda unei anumite evolutii, ea nu s-a generalizat si a disparut in epoca romana.
Berberii au utilizat mai multe limbi straine. Latina, limba administratiei in provinciile romane din Africa, a devenit, odata cu aparitia crestinismului, limba religiei. Islamismul a determinat si el arabizarea lingvistica a berberilor.
In epoca islamica a existat o literatura berbera scrisa mai mult de factura religioasa. Ea a constat in comentarii religioase, dar si in doua Corane traduse in berbera. Arhivele, rare si decente, constau in mod special din texte juridice, dreptul berber – de natura cutumiara – fiind conservat in scris in epoci diferite.
O importanta deosebita a avut-o literatura orala. Povestile si legendele conservate prin intermediul memoriei feminine constituie o buna parte a traditiei orale. Poezia a fost, de asemenea, bogata si nelipsita de originalitate. Dintre poetii berberi, cei mai renumiti au fost Kabyle Mohand si Dacin.
Arta
Arta berbera s-a exprimat in special in ornamentatia obiectelor uzuale si in arhitectura. Ea s-a caracterizat prin decorari geometrice liniare variate. In intreaga Berberie, femeile se ocupau de ornarea vaselor si a farfuriilor cu motive geometrice pictate in negru sau brun. Procedeele variau, insa, de la o regiune la alta, dar motivele au ramas, cu mici exceptii, aproape identice: triunghiuri, linii intrerupte, romburi, patrate etc.
Maniera de a construi a berberilor, precum si genul arhitectural a variat, si el, de la o regiune la alta. Cele mai originale realizari arhitecturale berbere par a fi hambarele colective fortificate si castelele din nordul Marocului. Acestea din urma se disting prin turnurile patrate si imense pe care le poseda si prin frumusetea fatadelor.
Repartizarea actuala a berberilor
Repartizarea actuala a berberilor poate fi realizata prin delimitarea ariilor geografice in care se vorbesc dialectele berbere. Astazi, populatiile berbere mai pot fi intilnite in:
– in Egipt, din oazele nord-occidentale ale Sirahului;
– in Libia, in Nefura si in orasele din Ghadames, Sokna, Adjila, dar si pe coasta Znarei;
– in Tunisia, sub forma unor enclave pe cale de disparitie, mai ales in satele din insula Djerba, la Tanezret, la Chenini si Duiret, la est de Tatuin;
– in Algeria. Kabyle este de departe cea mai importanta regiune berberofona din Algeria, adapostind doua treimi din berberii acestei tari. Berberi traiesc, de asemenea, in Ures, Mzab, in muntii Ksur, in regiunile Gurara si Uargla, dar si in Bissa si Chemma;
– in Maroc, berberii pot fi intilniti la nord de Ref, in Atlasul Mijlociu si in Atlasul de Sus;
– in Mauritania, in regiunea situata la nord de fluviul Senegal;
– trebuie sa amintim, de asemenea, diaspora berbera, care poate fi intilnita in marile orase din Africa de Nord, dar si in unele tari europene. In Franta, de exemplu, traiesc astazi peste 600.000 de imigranti berberi marocani si algerieni.
Robert Ferent
In Tunisia intalnim asezari berbere in sudul tarii, printre cele mai renumite (si incluse in traseele turistice) fiind: Matmata, Cheneni si Tamezeret.
TIPURI DE LOCUINTE SI AMENAJARI BERBERE
Matmata – locuintele sapate in pamant sau locuintele troglodite:
In aceasta zona din muntii Matmata (600m) – denumirea vine de la numele unui trib – exista mai multe asezari berbere printre care Techine, Tamezeret si Matmata.
Matmata este regiunea recunoscuta pentru “locuintele troglodite” – locuinte sapate in pamant la o adancime de aproximativ 7m, cu o curte interioara descoperita ce are un diametru de 10-15m. Camerele sunt dispuse pe o parte si alta a curtii interioare si pot fi si pe doua etaje. In unele zone, cum ar fi Techine (12 km de Matmata), casele au mobila fixa construita din lut si pictata cu alb.Denumirea de troglodit este posibil sa fi provenit de la “om al pesterii”. Dar motivul pentru care berberii au ales acest tip de locuinte este poate acelasi cu al romanilor care au construit la Bulla Regia vile sub pamant, si anume temperatura medie in aceste locuinte este 22 grade. Cu siguranta unul dintre motive a fost camuflajul perfect al acestor locuinte pe care trecatorul nu le observa.Ca marea majoritate a berberilor, cei de la Matmata traiesc din cresterea de animale (camile sau capre).
Cheneni – locuintele sapate in munte
La 16 kilometri de Tataouine, Cheneni, ca si Douiret si Matmata, este un sat unde se mai vorbeste inca limba berbera veche. Berberii de la Cheneni provin (spun surse medievale) din tribul care stapanea zonele sahariene ale Tunisiei si Tripolitaniei. Aici, la Cheneni, intalnim notiunea de Ksar construit in varful muntelui. Acest Ksar a fost construit se pare in secolul XII si ne dezvaluie momentul in care berberii s-au asezat aici.Interesant este ca, spre deosebire de Ksar-urile de campie, acesta este un ksar montan construit in varful muntelui, iar in jurul lui berberii si-au construit locuintele, motivul pentru care au ales acest loc fiind pozitia strategica.Vizitatorii, pe langa peisajul iesit parca din secolul I i.H, sunt surprinsi de modul in care berberii inca isi pastreaza mancarea in amfore si dorm pe un pat de piatra. Am putea spune ca pare un sat uitat de D-zeu dar nu este cu siguranta, deoarece aici, ca si la Efes, apare “Povestea celor 7 care dorm” si cu siguranta nu este uitat de statul Tunisian, care le ofera facilitati precum: curent electric, apa potabila, transport si pranz gratuit pentru copiii care merg la scoala, asistenta medicala.
Ksar si Jessour.Daca vorbim despre berberi, trebuie sa amintim doua notiuni importante care permit ca viata berberilor sa se desfasoare in siguranta inca din cele mai vechi timpuri. Acestea sunt Ksar si Jessour.Ksar-urile sunt granare sau hambare foarte mari. Sunt de doua feluri – de munte sau de campie – iar diferenta este ca primele sunt sapate in varful unui munte, iar cele din urma sunt camere construite din pamant, dispuse in semicerc, cu intrarile in interiorul semicercului. Pe vremuri, berberii isi depuneau alimentele acolo si lipeau cu lut usile, astfel incat nimeni nu le putea gasi proviziile, iar in vremuri de razboi aceste ksar-uri deveneau mici fortarete pentru berberii care fugeau din calea cotropitorilor.
Ksarurile de campie treptat au devenit souk-uri (piete), iar unul dintre ele, Ksar Hadada, a fost ales de George Lucas pentru cateva secvente din seria Razboiul Stelelor.Jessour-urile sunt amenajari foarte importante pentru agricultura. Mai exact, sunt diguri din pamant sau piatra, construite de-a lungul unei vai pentru a retine acolo cat mai mult posibil apa de ploaie. In bazinele astfel formate, in functie de perioada, berberii cultiva legume si cereale dar cel mai des maslini si curmali. Maslinii plantati in jessour, deoarece se bucura de o cantitate destul de mare de-a lungul anului, ating dimensiuni impresionante pe care nu le intalnim in livezile de maslini din nord.
- existenta unor orase
- credinta în natura sacra a regelui;
Soarele era conducatorul atât al lumilor superioare cât si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasarii pe bolta cereasca, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justitiei si sursa întelepciunii.
Marturii care dovedesc existenta cultului Soarelui la geto-daci:
"Soarele de andezit" de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din placi de andezit si având în centru un disc de 1,5 m diametru. Sageata încrustata este orientata catre nord.
Acest loc a fost altarul pe care se aduceau ofrandele si se realizau sacrificii;
lipsa acoperisului la templele dacice, pentru a nu ascunde Soarele;
aranjamentul stâlpilor si lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedeste cunoasterea calendarului de 365 de zile si a miscarii Soarelui pe parcursul anului;
utilizarea focului sacru si practicarea incineratiei, ca omagii aduse Soarelui.
Cultul soarelui este strâns legat de sanctuarele circulare ca cel de la Sarmisegetuza, sau cel din Anglia de la Stonehenge. Notiunea de cerc sacru s-a extins apoi în toate practicile magice, ca o forma de protectie a spatiului în care se desfasoara un ritual.
Denumirea probabila data de daci Soarelui era "Dzio". De la acest nume provin cuvintele actuale "ziua" si "zeu", care are înca o forma apropiata în italiana: "dio".
Vechiul cult persan al zeului luminii, Mithra, s-a raspândit rapid în imperiul roman, începând din secolul II si pâna în secolul V. Cultul lui Sol Invictus("Soarele neînvins") a atins apogeul în imperiul roman în timpul domniei împaratului Aurelian, care i-a dedicat un templu în anul 274, deci la trei ani dupa ce a retras trupele romane din Dacia.
Ritualurile initiatice ale zeului Mithra se caracterizau prin:
1. ritualul avea loc în sanctuare subterane de dimensiuni reduse, în care puteau intra cel mult 100 de persoane;
2. grotele respective aveau întotdeauna un izvor sau o fântâna;
3. accesul în grota se facea adesea printr-un sistem de tunele subterane;
4. numai barbatii erau admisi în aceste sanctuare;
5. initiatii treceau prin sapte grade, dar nu exista nici o ierarhie organizatorica.
.
Crestinismul a preluat aproape în totalitate dogmele si ritualurile Mithraismului: sarbatoarea duminicii, Craciunul, botezul si împartasania. Acoperamântul capului preotilor ortodocsi se numeste si astazi Mitra si este preluat tot de la preotii persani ai lui Mithra. Chiar si coroana era considerata un simbol al zeului Soare, de care era demn numai cel mai viteaz luptator. În acest sens, Tertulian, un teolog crestin care a trait în sec. II în Africa de nord descrie testul curajului, la care era supus candidatul la initiere: cu o arma în mâna, trebuia sa-si faca drum pâna la o cununa, iar când reusea, un oficiant se oferea sa-l încoroneze. Candidatul trebuia sa refuze, spunând ca Mithra însusi este cununa sa si tot restul vietii sale nu va mai purta o cununa.
Nasterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptatii", era sarbatorita pe 25 decembrie, actuala sarbatoare a Craciunului. În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Reprezentarile mesei sacre erau frecvente, asa cum apare si în basorelieful de la Konjic, Bosnia - Hertegovina, care arata un banchet la care initiatii poarta masti.
Cultul pentru Marea Zeita sau Mama Divina era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-getii nu faceau exceptie. Prin asa-numita interpretatio graeca, sursele ce mentioneaza zeitatile feminine le-au atribuit numele similare grecesti. Eliade le indica pe cele importante, în primul rând pe "Artemis...zeitate chtoniana analoga zeitelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys)" (Herodot, IV, 33). Putem identifica, de asemenea, o treime sacra alcatuita din zeul cerului (furtunii), Terra Mater (Mama Pamânt) si fiul lor, Dyonisos (cu numele trac de Sabos ori Sabazios) (Istoria..., p.169). A.Bodor (Dacia, N.S. VII, 1963, p.211-239) presupune cultul cuplului Liber-Libera a fi de origine dacica (De la Zalmoxis..., p.80, nota 134). Bendis, ocrotitoarea femeilor, personifica Luna si corespundea nu numai lui Demeter, dar si Dianei romane (Diana sancta, potentissima). A.Fol si I.Marazov arata ca Bendis era "cea mai raspândita personificare traca a Mamei Zeilor". Imaginea ei apare în mai multe reprezentari plastice (O.Drâmba, p.803). În schimb, dupa Paul Mac Kendrick, "dacii nu si-au conceput antropomorf zeitele" (Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti 1978, p.152). Cu toate acestea, corespondenta purtata de regii daci cu împaratii romani atesta ca dacii iubeau în general simbolurile (apud Kernbach, p.389). În perioada daco-romana, li se adauga Minerva, Iuno, Ceres, Proserpina, Libera, Kybele, Isis, chiar si varianta locala a Dianei Mellifica, acestea fiind manifestari ale Zeitei, ale Mamei Divine (Kernbach, p.390-391). Legenda lui Hermip (transmisa de Diogenes Laertios VIII, 41, Tertullian, De anima 28 si scoliastul Electrei, v.62), despre Pythagoras, al carui nume este indisolubil legat de al lui Zalmoxis, l-a facut pe Eliade sa evoce o rationalizare a Marii Mame. La Metapont, oras în care se credea ca a murit Pythagoras, casa sa a fost transformata într-un s..sale gramaticale, la venirea slavilor, poate fi considerat incheiat. ?Din marile mosteniri ale vietii si culturii romane, populatia romaneasca (romanofona) a conservat (...) doua elemente principale: 1) idiomul latin in forma romanica-romaneasca (in care s-au integrat resturile lexicale autohtone, apoi cele slave) si 2) numele Romanus (ruman, roman, pierdut la alte popoare neolatine); s-au adaugat apoi in secolele IV - V credinta crestina de nuanta (ca terminologie) occidentala latineasca?.