În ultimul deceniu al secolului al XV-lea, Vasile al III-lea, tatăl lui Ivan cel Groaznic, era încă adolescent, când mama lui, Sofia, din familia Paleologilor, a luat hotărârea să-l căsătorească.
Clopotele Catedralei Sfântul Vasile băteau cu frenezie, în vreme ce boierii soseau de peste tot. Mergeau în rânduri strânse, respectând o ierarhie şi o etichetă foarte stricte. Cei mai bogaţi păşeau înaintea celor mai puţin avuţi. Deplasarea fiecăruia depindea de gradul influenţei sale. De la primul şi până la ultimul rând, se ajungea treptat de la mers maiestuos la înaintare cu paşi mărunţi.
Conform tradiţiei prinţilor de Moscova, marea-ducesă Sofia a ales dintre boieri mesageri pe aceia pe care avea să-i trimită la curţile marilor seniori pentru a găsi o soţie demnă de fiul ei.
În întreaga ţară era o efervescenţă generală. Unele fete, sau părinţii lor, nu au ezitat să recurgă la vrăjitorie şi la otrăvuri mortale ca să-şi învingă rivalele. Într-adevăr, miza era foarte mare.
Câteva sute de tinere, însoţite de părinţi, au sosit în curând la Moscova. Caleştile erau una mai frumoasă decât alta. Pretendentele erau împodobite cu stofele cele mai de preţ şi cu bijuteriile cele mai rare. Poporul se înghesuia în Piaţa Roşie, încercând s-o zărească pe cea care avea să-i devină suverană. Fiecare comenta înfăţişarea suitei, eleganţa cailor. Sub cerul albastru al primăverii, bărbaţii visau la alte ţinuturi, în vreme ce tinerele se închipuiau în locul prinţeselor, iar femeile îşi reaminteau propria logodnă şi se uitau la soţii lor zâmbind. Nelipsitele babuşka se rugau Domnului ca în regat să domnească pacea.
La porţile oraşului, copiii cocoţaţi în copaci anunţau venirea trăsurilor strigând: “Sosesc alte trei troici şi la zece verste mai sunt cel puţin şase!“ O mulţime de gură-cască ovaţiona călăreţii care purtau drapelul de război al fiecărui fief, îi atingea, îi binecuvânta şi îi întreba din ce provincie erau. Uneori, oamenii se înţelegeau cu greu, atât de diferite erau dialectele şi accentele. În fruntea lungului cortegiu, calea era deschisă de doi călăreţi cu pălării ascuţite. Unul purta o blană de vulpe argintie peste un caftan la fel de roşu ca părul şi ca barba sa, bine tunsă. Venea de pe Volga şi călărea un cal murg, a cărui stea era atât de bine conturată, încât lăsa impresia că bidiviul avea mijlocul frunţii împodobit cu un diamant. Celălalt bărbat era îmbrăcat cu un veşmânt lung şi negru, îmblănit cu zibelină. Sabia, agăţată la brâu cu un cordon roşu cu auriu, lovea uşor partea din stânga a calului, în ritmul mersului. Trăsurile semănau cu nişte cufere mari din piele, verzi, portocalii sau stacojii. Prin micile lor deschizături, care împiedicau frigul începutului de primăvară să răzbată în interior, abia dacă se distingeau feţele pasagerilor, spre marele necaz al moscoviţilor.
Pretendentele şi familiile lor au fost primite de boieri în curtea palatului şi conduse în apartamente. Uluiţi, invitaţii îşi plimbau privirile pe zidurile boltite şi împodobite cu ornamente, admirând covoarele scumpe şi caşmirurile din Orient. Pe o masă fuseseră aşezate narcise galbene şi tăvi de aur cu tot felul de zakuski şi de zaharicale. Un samovar fierbinte şi păhărele pline cu rachiu de porumb îi intâmpinau pe nou-veniţi. Dar oaspeţii nu erau serviţi numai cu această băutură de rând, strămoaşa îndepărtată a votcii. Li se ofereau şi rachiuri colorate de bace sălbatice din nord, de piper, de lămâie sau de miere, precum celebra medovuha, băutura preferată a prinţilor de Moscova, care semăna cu hidromelul.
A doua zi de dimineaţă au avut loc prezentările. Cu dantelele lor împodobite cu perle şi cu pietre preţioase, rochiile tinerelor sclipeau de-ţi luau ochii. Unele brocarturi cusute cu fir de aur reprezentau cai, păsări sau copaci fantastici, motive specifice regiunilor de nord. Fetele din Urali purtau bluze de satin împodobite cu dantele, cusute cu fir de aur, cu motive florale. Sarafanele, acele rochii tradiţionale, erau încheiate cu un şir lung de nasturi din pietre preţioase. Nasturii jucau un rol important în împodobirea costumului şi, uneori, costau mai mult decât întregul veşmânt. Pietrele preţioase aveau o semnificaţie simbolică. Smaraldul era considerat piatra înţelepciunii, safirul ”dezvăluia trădarea şi alunga teama“, rubinul era „centrul inimii şi al creierului“. Ca să nu fie ucis, războinicul îşi împodobea arma cu un diamant. Podoabele unei femei nobile cuprindeau şi un kokoşnik – o diademă ornată cu perle. Pandante răsucite, împodobite cu pietre preţioase şi cu perle, atârnau de la tâmple până la umeri. Cerceii cu doi sau trei ciucuri se numărau printre podoabele lor preferate.
Tatăl sau fratele prinţeselor a făcut elogiul fiecărei pretendente, unii îndrăznind chiar să amintească de avuţiile familiei. În timpul ospăţului care a urmat acestei lungi prezentări, Vasile, amator de femei şi cam chefliu, a putut să le observe în linişte pe tinerele fete.
A doua zi a avut loc “ritualul băilor“ din terem. Acesta era un loc rezervat femeilor, precum gineceul greco-roman sau haremul musulman. Acolo s-a scăldat Salomonia, o fată tânără de origine ruso-tătară care provenea dintr-o familie de boieri din Suzdal. Fermecat, Vasile a cerut să se căsătorească pe loc. Sofia voia pentru fiul ei o prinţesă de o frumuseţe excepţională, capabilă să-l reţină la Kremlin. Dorinţa îi fusese împlinită. Salomonia avea un singur defect, îi plăcea să călărească, lucru interzis femeilor din terem.
Căsătoria nu a fost totuşi una fericită. Tânăra femeie a devenit repede ţinta atacurilor boierilor, care i-au reproşat faptul că nu respecta tradiţiile. Cel mai mult suferea însă pentru că nu avea copii, cu toată dragostea pe care i-o arăta soţul ei.
Puternicul prinţ Glinski, din Lituania, a propus atunci să-i cedeze marelui principat al Moscovei Smolenskul, oraş de importanţă strategică situat în centrul Rusiei, cu condiţia ca Vasile să o ia de soţie pe Elena, nepoata lui. Vasile al III-lea s-a dus să ceară sfatul mitropolitului. Acesta a fost categoric: prinţul trebuia să accepte propunerea. Politica s-a dovedit încă o dată mai puternică decât religia şi decât legăturile sacre ale căsătoriei. Aflând această veste, Salomonia i-a prezis soţului ei o mulţime de nenorociri. Tulburat, prinţul s-a dus să se sfătuiască numaidecât cu trei călugări de la Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghei. Verdictul celor trei înţelepţi a fost fără drept de apel: dacă Vasile o repudia pe Salomonia şi se recăsătorea, copilul care avea să se nască din această unire urma să facă lumea să se cutremure din cauza ferocităţii lui. Vasile nu a ţinut însă cont de această prevestire şi a trimis-o pe Salomonia să-şi sfârşească zilele în mănăstirea din Suzdal, de unde a dispărut foarte curând. Unii călugări şi câţiva călători au povestit că o văzuseră pe fosta împărăteasă cerşind pe drumurile pline de noroaie.
Aşadar, Vasile al III-lea s-a căsătorit cu sentimentala, frivola şi intriganta Elena Glinskaia, care avea să aducă în curând pe lume un băiat – Ivan. Moartea prematură a lui Vasile a dat frâu liber poveştilor de tot felul. Glinski era bănuit că dăduse o mână de ajutor destinului.
Copilăria lui Ivan cel Groaznic
Vrând parcă să confirme profeţia celor trei călugări, excesele micului Ivan s-au manifestat de la cea mai fragedă vârstă. La cinci ani, se distra aruncând animale din turnuri, îi plăcea să le tortureze, smulgea aripile muştelor, stropea furnicarele cu uleiul pentru candelele ce luminau icoanele şi le dădea foc. Dacă pierdea la un joc, se întâmpla chiar să-i execute pe câştigători. Dar distracţia lui preferată era să dea drumul unui urs fioros în mijlocul mulţimii, ca să privească apoi cu o plăcere perversă culoarea sângelui şi să adulmece mirosul cărnii de om.
Dispariţia unei femei avea să schimbe încă o dată destinul Rusiei. Elena Glinskaia a murit otrăvită, lăsându-l pe fiul ei, Ivan, singur sub tutela a două mari familii de boieri, Şuiski şi Belski. Cele două clanuri nu ezitau să se dedea, chiar sub ochii copilului, la răzbunări sângeroase, pentru a pune mâna pe putere. Astfel, teama, flagelul care îi bântuie pe tirani, a luat în stăpânire sufletul tânărului prinţ şi nu l-a mai părăsit niciodată. Din acel moment, creierul său de copil a fost obsedat de o idee fixă: să scape cu orice chip de boieri. Ivan a scris mai târziu: “Îmi amintesc cum s-au purtat boierii cu mine şi cu fratele meu Iuri, ţinându-ne în cea mai cruntă sărăcie, împiedicându-ne să mâncăm pe săturate“.
Senzualitatea precoce a lui Ivan, ajuns la vârsta de doisprezece ani, a provocat câteva incidente ale căror victime au fost servitoarele din terem. Boierii au primit un raport detaliat despre comportamentul tânărului prinţ. Iată ce spunea autorul raportului: „Servitoarea s-a plâns că i-au fost rupte fustele şi bluza, şi chiar îi lipseşte o mânecă, iar centura nu mai poate fi folosită. Pieptul, genunchii şi coapsele îi sunt pline de vânătăi. Fecioară fiind, ea urma să devină soţia unui căpitan, însă, după acest viol, riscă să rămână fată bătrână şi va fi obligată să intre într-o mănăstire…“
La vârsta adolescenţei, lui Ivan îi plăcea să călărească însoţit de slujitorii lui fideli prin acea Rusie răvăşită, timp de trei secole, de invaziile tătare. Uneori, se întâmpla să se oprească la una dintre acele mănăstiri acoperite de zăpezi şi să se lanseze în discuţii teologice cu călugării. Dar putea totodată să se dedea şi la desfrâurile cele mai neruşinate.
Apoi, brusc, adolescentul sălbatic şi violent a suferit o transformare radicală. A studiat, a citit istoria romană, cronicile ruseşti, Părinţii Bisericii, a meditat la Sfânta Sriptură, a parcurs cu atenţie evangheliile şi cărţile de liturghie cu coperte incrustate cu pietre preţioase.
În ciuda temperamentului excesiv, avea totuşi o sensibilitate uimitoare. De la vârsta de paisprezece ani, Ivan a dat dovadă de un talent literar unanim recunoscut. Frumuseţea limbajului şi caracterul neaşteptat al alegoriilor au făcut din el unul dintre cei mai mari scriitori ai epocii sale şi probabil cel mai strălucit stilist dintre toţi monarhii ruşi.
Prima ţarină
În 1547, la patru ani după ce-l dăduse la câini pe cel dintâi boier în rang, Ivan a fost uns ţar (de la latinul caesar). Prin urmare, Ivan cel Groaznic avea să facă din soţia lui prima ţarină a Rusiei.
Diplomaţii ruşi ştiau că adoptarea unui nou titlu era însoţită de reguli foarte stricte, de aceea au aşteptat, ca să evite complicaţiile, înainte de a informa statele străine de încoronarea lui Ivan al IV-lea. Cu ocazia urcării sale pe tron, noul ţar şi-a confirmat talentul literar, scriind legenda conform căreia colierul, sceptrul, globul şi căciula de blană, pe care avea să le primească, erau atributele lăsate moştenire de împăratul Constantin Monomahul nepotului său Vladimir, iar acesta le-ar fi păstrat până la urcarea pe tron a unui moştenitor demn de un prinţ bizantin. Conform etichetei, ţarii nu purtau căciula de blană a Monomahului decât o singură dată în viaţa lor, în ziua încoronării. Pentru celelalte ocazii solemne, fiecare avea propria coroană de ceremonie. Celebra căciulă cu margine de zibelină era o lucrare orientală, formată din opt plachete de aur cizelat reprezentând lotuşi.
Odată devenit ţar, una dintre primele dorinţe ale lui Ivan a fost să se căsătorească. Cronicile spun că s-ar fi adresat mitropolitului astfel: „Primul meu gând a fost să-mi caut o logodnică în alte regate. Totuşi, după o matură chibzuinţă, am renunţat la această idee. Lipsit de părinţi din fragedă copilărie şi crescut ca orfan, nu mă pot potrivi temperamental cu o străină. Şi atunci, voi putea fi oare fericit în viaţa conjugală? Aş dori să găsesc o logodnică din Rusia…“ Aşadar, ţarul hotăra să rupă tradiţia familială: bunicul său se căsătorise cu grecoaica Sofia Paleolog, iar tatăl său, cu lituanianca Elena Glinskaia.
Ritualul alegerii primei ţarine s-a derulat conform tradiţiilor ancestrale şi a fost pus la punct de bunica lui Ivan, Anna Glinskaia. Din toate regiunile Rusiei au sosit mai mult de cinci sute de candidate. A fost construită o biserică nouă. Neputând să adăpostească acest roi de fete tinere, terem-ul a fost mărit şi au fost amenajate băi noi, cu ferestre largi din sticlă de Veneţia. În băile de la Kremlin, candidatele se prezentau complet goale. Ivan a privit acest spectacol alături de bunica lui. Printre aceste frumuseţi se afla şi Anastasia Romanova. (Mihail, o rudă de-a sa, va întemeia mai târziu dinastia Romanovilor.) Cu ochii ei mari şi verzi, uşor migdalaţi, cu faţa perfect ovală şi cu un trup desăvârşit, Anastasia l-a subjugat pe Ivan. Căsătoria a avut loc cu un fast fără precedent.
Caracterul tandru al relaţiilor dintre primul ţar şi prima ţarină, bazate pe respect reciproc, nu se potrivea cu normele timpului, ci amintea mai curând de perioada anterioară. Într adevăr, la începutul Evului Mediu, femeile ruse erau egalele bărbaţilor, şi multe dintre ele îşi administrau domeniile sau luau parte la războaie alături de soţii lor. De altfel, folclorul rus constituie o dovadă a existenţei acestor femei puternice, războinice redutabile. Invadarea ţării de către mongoli, în secolul al XIII-lea, dar şi influenţa religiei bizantine au făcut ca femeia să-şi piardă pe rând autonomia şi drepturile. Considerată, în secolul al XV-lea, o fiinţă impură, deci inferioară bărbatului, ea a fost închisă în terem. Acolo se supunea soţului ei, ba chiar şi prietenilor acestuia, deoarece era lucru obişnuit ca soţii “să împrumute sau să închirieze“ farmecele soţiei lor. Biserica îi permitea soţului să-şi biciuiască soţia: „moderat şi pentru binele ei”. Iar, dacă o omora, uciderea ei era judecată cu indulgenţă.
Ivan îşi iubea cu ardoare soţia. Blânda şi virtuoasa Anastasia îl făcuse mai uman, mai înţelegător. Ivan se întâlnea deseori cu părintele Silvestru, preot la catedrala de la Kremlin, care o învăţa pe ţarină Evanghelia. Nu după mult timp, suveranul l-a făcut sfetnicul său. Un alt prieten al său era Adaşev, un mic nobil de la Kremlin. Cei doi sfetnici stăteau deseori de vorbă cu tânărul ţar, îi inspirau măsuri de clemenţă şi reforme îndrăzneţe. Astfel a început perioada cea mai strălucită a domniei lui Ivan al IV-lea. În cursul anilor care au urmat, ţarul a obţinut numeroase victorii împotriva tătarilor şi a mărit regatul spre est şi spre sud-est. În acelaşi timp, el a întreprins o muncă remarcabilă de organizare administrativă şi în domeniul justiţiei.
Din păcate, această perioadă de pace şi de prosperitate nu a durat mult. Sfetnicii Silvestru şi Adaşev se certau din ce în ce mai des cu rudele Anastasiei, care doreau să ajungă în cele mai înalte funcţii, fără să aibă însă competenţa necesară. În ziua de 7 august 1560, în urma unei certe cu Adaşev, ţarina a fost doborâtă de o criză de epilepsie. Dusă în apartamentele ei, tânăra femeie s-a stins fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. Ivan trăise treisprezece ani alături de draga lui Anastasia, cu care avusese şase copii. Profund tulburat, ţarul a pus să fie arse sute de lumânări şi a căzut într-o stare de apatie care a durat zile în şir. În tot acest timp, porţile mari ale palatului au rămas închise. Când Adaşev a venit să-l viziteze, ţarul i-a strigat: “Du-te la toţi dracii, nu vreau să te mai văd, asasinule!“
Teroarea
Caracterul autoritar al ţarului a ieşit din nou la suprafaţă, comportamentul său schimbându-se în mod radical. Imediat după înmormântarea ţarinei, a început să le vorbească urât boierilor şi să-i ameninţe că va face să i se rostogolească fiecăruia dintre ei capul în Piaţa Roşie. Din acel moment, sensibilitatea şi imaginaţia bolnavă păreau să-i fi blocat orice acţiune raţională. Mai mult ca niciodată, căzut pradă fricii şi suspiciunii, ţarul vedea comploturi peste tot, astfel încât în palat şi în ţară a început să domnească teroarea. Iată ce spune într-o scrisoare adresată prinţului Kurbski: “Sfetnicii mi-au luat puterea şi au guvernat după bunul lor plac, îndepărtându-mă de la administrarea statului“. Îi acuza pe Silvestru şi pe Adaşev că i-au ucis “frumoasa“. „Câte necazuri am suportat pentru voi, câte umilinţe, câte ofense! De ce m-aţi despărţit de soţia mea?“ le repeta el. Ivan nu avea însă nici un motiv să-şi bănuiască prietenii de a-i fi otrăvit soţia.” Voia probabil să găsească un pretext pentru represiunea împotriva boierilor.”
Ţarul şi-a căutat alinarea în braţele unei frumoase caucaziene de origine kabardină, Maria Temriukovna. Ea avea părul negru prins într-o coadă lungă, faţă mată şi presărată cu pistrui, nasul drept şi fin, ochii negri şi sprâncenele tot aşa; părul uşor buclat. Când o văzuse apărând într-un sarafan de mătase galbenă, Ivan spusese: „E demnă de o pictură, chiar de o icoană“. Totuşi, după cum dezvăluie cronicile din epocă, ţarul nu va mai cunoaşte niciodată dragostea pe care o trăise alături de Anastasia. Dispoziţia lui a devenit din ce în ce mai imprevizibilă.
În ziua de 3 decembrie 1564, moscoviţii au văzut multe trăsuri în curtea imperială din Kremlin. În noaptea următoare, Ivan cel Groaznic a părăsit Moscova însoţit de familie, plecând spre o destinaţie necunoscută. Un vânt de panică a început să bată în capitală, prăvăliile s-au închis, brutarii nu au mai făcut pâine, poporul a început să plângă. La trei zile după plecarea ţarului, un curier le-a adus mitropolitului şi boierilor o misivă în care Ivan anunţa că avea de gând să locuiască într-un târguşor din apropierea Moscovei. Cu mitropolitul în frunte, mii de moscoviţi s-au deplasat acolo în procesiune, ca să-l implore pe suveran să se întoarcă. Mitropolitul l-a găsit pe Ivan rugându-se într-o colibă mizerabilă. Ţarul i-a spus: “Îţi voi da răspunsul peste câteva zile”. Şi, într-adevăr, după câteva zile, a trimis la Moscova un mesaj, cerându-le mitropolitului, boierilor şi nobililor să semneze un act solemn prin care îi dădeau mână liberă ţarului „pentru combaterea trădării“.
După alte câteva zile, Ivan s-a întors la Kremlin cu toate puterile unui autocrat. Măcinat de boala persecuţiei, de acum înainte nu va mai avea nici un moment de odihnă. Asaltat de coşmaruri şi de halucinaţii, nu se mai putea duce la catedrala Sfântul Vasile fără să vadă capete tăiate aţinându-i drumul. Ca să se protejeze de demonii săi, ţarul a înfiinţat o poliţie personală, opricinina. Apoi a părăsit Kremlinul ca să trăiască împreună cu “fidelii“ săi într-un cartier al oraşului, situat în apropiere de mănăstirea Novodevici. Împreună cu el se aflau şi fiii săi Ivan şi Feodor. Părăsită în terem, ţarina, aproape că nu mai primea vizita soţului ei. Purtându-se execrabil cu Maria, Ivan îşi satisfăcea poftele trupeşti cu ocazia unor petreceri care se sfârşeau de cele mai multe ori în orgii puse la cale de oamenii lui de încredere din opricinina.
Cei aproximativ zece mii de oameni din poliţia secretă a ţarului erau îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare. Harnaşamentul cailor lor era şi el tot negru. Pe un fanion prins de şaua bidiviilor erau brodate o mătură şi un cap de câine. Acestea erau atributele funcţiei, care consta în adulmecarea opozanţilor şi în înlăturarea lor. Această poliţie ciudată se comporta cu o sălbăticie rar întâlnită: tortura, viola femeile, jefuia negustorii şi incendia prăvăliile celor care refuzau să plătească dijma impusă de aşa-numiţii opriciniki. În alte vremuri, taţii şi soţii ar fi fost mândri să aibă fete şi, respectiv, soţii frumoase. Însă acum principala lor grijă era să le ascundă.
Moartea celei de a doua soţii, în 1571, avea să marcheze o nouă perioadă a domniei lui Ivan cel Groaznic. La sfârşitul tradiţionalei prezentări a logodnicelor (la care au participat aproape două mii de tinere), ţarul a ales-o pe blonda cu ochi de azur numită Marfa Sobakina, care a murit însă la doar cincisprezece zile de la nuntă. Această dispariţie atât de bruscă a declanşat un nou val de teroare. Bănuind că la originea decesului Marfei ar fi poliţia secretă, ţarul a început să se îndoiască de utilitatea acesteia. Suspiciunile porneau de la faptul că numai oamenii din opricinina puteau să intre în cartierul său general din Aleksandrov, unde îşi găsise moartea soţia sa.
Din acest moment, viaţa amoroasă a lui Ivan s-a transformat în desfrâu şi nu a mai cunoscut limite. A început să privească femeile ca pe un trofeu, ceea ce nu l-a împiedicat totuşi ca mai târziu să-şi afişeze legătura cu favoritul său, Basmanov, fiul unui mare boier şi principal organizator al orgiilor din Aleksandrov.
După dispariţia acestor ultime două soţii prin otrăvire, biserica l-a autorizat pe Ivan să se însoare a patra oară, în 1572, cu Anna Koltovskaia. Dar, după trei ani, ţarul a trimis-o pe Anna să-şi sfârşească zilele într-o mănăstire, ca să trăiască succesiv – fără a fi căsătorit – cu Anna Vasilcikova, apoi cu Vasilisa Melentieva. Când a repudiat-o pe Anna Koltovskaia, Ivan i-a spus doar atât: „Ai slăbit, şi mie nu-mi plac slăbănoagele…“
Dintre toate soţiile lui Ivan, Maria Dolgorukaia a avut marele ghinion să stârnească îndoieli în privinţa virginităţii sale. A doua zi după nuntă, Ivan a ordonat să fie puşi la o brişcă nişte cai hrăniţi înainte cu ovăz umflat de bere, apoi a invitat-o pe tânăra soţie să urce pentru a face o plimbare. Dar nu s-a urcat şi el alături de ea, ci i-a urat plimbare plăcută pe un ton sarcastic şi a dat bici cailor. Brişca s-a deplasat vreo sută de metri cu o viteză infernală, apoi a nimerit în iaz, unde nefericita fată s-a înecat deopotrivă cu bidiviii furioşi.
În acea perioadă, suveranul s-a gândit la un moment dat să-şi părăsească ţara şi să se refugieze în străinătate. După ce i-a făcut mult timp curte surorii regelui Poloniei, Sigismund al II-lea, Ivan i-a propus Elisabetei I a Angliei să fie soţia lui. Însă aceasta, aflând care era soarta soţiilor ţarului, a ales să refuze oferta. Şi pe bună dreptate, căci era fiica lui Henric al VIII-lea şi a Annei Boleyn, care fusese decapitată din ordinul soţului ei gelos. Ivan a rămas în relaţii epistolare cu regina până când legătura a fost întreruptă de un incident. Negăsind pe gustul lui răspunsul Elisabetei la cererea sa de a-i garanta, pentru orice eventualitate, un refugiu în Anglia, el i-a scris: „Eşti o târfă, mujicii tăi de negustori fac din tine ce vor; scuipă pe tine şi pe palatul tău…“ În 1580, înfrângerile suferite în Livonia l-au făcut pe Ivan să reia relaţiile cu Elisabeta, care i-a propus chiar mâna nepoatei sale, Mary Hastings. Căsătoria nu a avut însă loc, şi, chiar în acelaşi an, ţarul s-a căsătorit a şaptea oară, cu Maria Nagaia, care avea să-i dăruiască un fiu, Dimitri.
Drama
În ianuarie 1581, în terem-ul soţiei ţareviciului Ivan a avut loc o dramă. Nerăbdător, ţarul a intrat în terem în ziua unei mari sărbători. Soţia ţareviciului, la vremea aceea însărcinată, era încă în haine neprotocolare, nefardată. Înfuriat la culme, Ivan cel Groaznic şi-a lovit cu piciorul în burtă nora. Alertat de ţipetele soţiei sale, ţareviciul a venit în fugă şi s-a aşezat între ei. Furios, Ivan i-a tras fiului său o lovitură cu sceptrul în tâmplă, iar acesta s-a prăbuşit la pământ. Contemporanii lor, printre care englezul J. Gorsey, care trăia la Moscova, au prezentat versiuni diferite ale crimei, reluate după placul lor de pictori, scriitori şi istorici. Tabloul lui Ilia Repin, una dintre capodoperele Galeriei Tretiakov din Moscova, înfăţişează un Ivan halucinat, strângându-şi în braţe fiul pe care îl iubea nespus de mult. Ţareviciul are o rană la tâmplă, iar sceptrul zace pe podea.
Cu ceva ani în urmă, Ivan îi scrisese lui Kurbski: “Aminteşte-ţi de cel mai mare dintre ţari, Constantin; aminteşte-ţi că, în numele regatului, şi-a ucis propriul fiu şi se numără totuşi printre sfinţi…“ Infanticidul avea să devină unul dintre marile mituri ale istoriei ruse: ţarul trebuie să fie nemilos, chiar şi faţă de propriii copii. Astfel, Petru cel Mare îl va executa pe fiul său Aleksei, iar Stalin îşi va lăsa fiul, Iacob, în temniţele hitleriste, refuzând prpunerea germanilor de a-l schimba cu mareşalul Paulus. „Nu voi schimba un mareşal pe un locotenent“, a răspuns scurt tiranul de la Kremlin, fără sa se sinchiseacsă de legăturile de sânge.
În noaptea dramei, Ivan, disperat, a urcat în clopotniţa Catedralei Sfântul Vasile, însoţit de fiul său mai mic, Feodor, şi a tras el însuşi clopotul. Apoi, după ce a încercat, fără succes, să se arunce de sus, a leşinat.
După dispariţia lui Ivan Ivanovici, moştenitorul legitim era Feodor, fiul Anastasiei. Dar Feodor era „slab la minte, prea puţin potrivit pentru treburile politice şi deosebit de superstiţios“. Aşadar, rămânea Dimitri, fiul Mariei Nagaia.
Sfârşitul
În ziua de 19 martie 1584, imediat ce s-a trezit din somn, Ivan a luat pietrele preţioase cărora le atribuia puteri benefice şi le-a ţinut în mâini. După-amiază, în ciuda oboselii resimţite, şi-a scris testamentul: “Corpul meu e bolnav, mintea mea e bolnavă. Rănile sufletului şi ale trupului devin din zi în zi mai mari şi nu există nici un medic care să mă vindece! Am aşteptat pe cineva căruia să-i împărtăşesc suferinţa mea. Zadarnic, nu a venit nimeni. Nimeni… Nimeni care să mă consoleze. .. Toţi mi-au înapoiat prin rău binele pe care l-am făcut… Toţi. Nu există dreptate pe lumea asta; nici măcar ţarii nu o pot avea din partea supuşilor şi a servitorilor lor…“
Un singur om reuşise totuşi să câştige încrederea suveranului cu puţin înainte de sfârşitul acestuia: Boris Godunov, unul dintre opriciniki săi. Ivan a poruncit să fie chemat ca să joace şah cu el. În timpul acestei ultime partide, ţarul s-a prăbuşit de fără cunoştinţă peste tabla de şah. Apoi s-a ridicat şi a cerut să bea rachiu de grâu, după care a început brusc să se clatine şi s-a prăbuşit în braţele lui Boris Godunov. Avea cincizeci şi patru de ani. În ajun, Ivan ceruse să fie dus până la Catedrala Sfântul Vasile. Voise să mai contemple încă o dată lăcaşul sfânt, cu acoperişuri în formă de bulbi în culori strălucitoare, a cărui arhitectură interioară scotea la iveală scări ascunse şi ferestre de toate formele. Privirea i se înceţoşase brusc şi ceruse să se întoarcă în palat.
În ambianţa familială a încăperilor boltite de la Kremlin, pictate cu scene religioase, ţarul s-a stins puţin câte puţin. Oprindu-şi privirea asupra baldachinului din lemn sculptat, împodobit cu emailuri purtând blazoanele provinciilor, el murmurase: “Atâtea provincii reunite…“ Spre cine urmau să meargă atâtea bogăţii, din moment ce nu mai avea un moştenitor demn de tron?
Ivan al IV-lea, cel Groaznic, nu mai era. Se stinsese la ceasul la care soarele de primăvară cobora pe cerul roşiatic, iar verdele exuberant al pădurilor îşi îmbrăcase veşmântul negricios, contrastând atât de puternic cu cerul plin de lumină. Negru precum trăsăturile de caracter ale acestui ţar şi luminos ca amintirea anilor săi petrecuţi lângă blânda Anastasia, prima ţarină a Rusiei.
*****
sursa: Vladimir Fedorovski, Ţarinele şi puterea – De la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2010
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos dl Muntean pentru minunatele videoclipuri
Interesant videoclip vă mulţumesc frumos dl Muntean
Anastasia Romanova on the Monument «Millennium of Russia» in Veliky Novgorod
Anastasia Romanovna Zakharyina-Yurieva (1530 – August 7, 1560) was the first wife of the Russian Tsar Ivan the Terrible and the first Russian tsaritsa