Problema originii clasei boiereşti la români

[Lenuş Lungu]

Boierimea românească şi nobilimea europeană Din punct de vedere al rolului istoric al clasei boiereşti se disting două perioade: prima ţine de perioada voievodală, cînd boierii au fost sprijinitorii dinastiei, a doua se referă la perioada aristocratică (boierească), apărută odată cu stingerea celor două dinastii româneşti în sec.XVI, şi sfîrşită în sec.XIX. Între boierul român şi nobilul apusean există o deosebire importantă, boierul este un anume tip de nobil. Nobilul apusean este privilegiat cu privilegiul de imunitate (scutire de impozite, drept de judecată şi administraţie, neamestec al autorităţilor pe moşie) şi cu un titlu. În schimb, are obligaţii militare şi de slujbă faţă de rege sau de suzeranul său. La români boierul are mai degrabă statutul de senior din perioada precarolingiană (fără acte şi fără imunitate, adică scutire de impozite), căci la noi n-au existat titluri ereditare de nobleţe, iar imunitatea dată de domni nu o aveau toţi boierii. Primele menţiuni despre boierimea românească Clasa boierească românească se atestă în tot spaţiul nord-dunărean încă înainte de întemeierea ţărilor române. În documente din sec.XIII sînt pomeniţi boieri români care luau parte la dietele nobilimii ardelene alături de nobilii secui, saşi şi unguri, fiind egali în drepturi cu aceştia, dar neavînd privilegii prin acte regale, spre deosebire de nobilii catolici, prin urmare ea exista aici încă pînă la venirea ungurilor (sec.XI), altfel nu ar fi fost împroprietărită de o stăpînire duşmănoasă. Această clasă dispare în sec.XVI, cînd se maghiarizează sau îşi pierde pămînturile. Clasa socială boierească este unitară pe tot spaţiul românesc, deci este produsul unui proces socio-politic identic, anterior politogenezei şi anterior cotropirii Ardealului de către unguri, ţinînd de perioada migraţiunii popoarelor. Unificarea micilor voievodate şi formarea, astfel, a Valahiei, nu duce nici ea la apariţia unei clase boiereşti, toate proprietăţile pămîneşti deţinute de familiile boiereşti fiind ereditare (ocina – moşie de la părinte, dedina – moşie din străbuni) şi nu-şi cunosc începutul. În afară de aceasta, după întemeiere, în Valahia nu existau teritorii fără proprietar. În Moldova, în schimb, erau ceva teritorii fără proprietar, care s-au pus la dispoziţia domnnitorului, avînd loc şi un proces de colonizare, deci formare a unor familii boiereşti noi, care, însă, erau în minoritate faţă de vechii boieri. Totuşi în temelie procesele de formare a clasei boiereşti în Moldova sînt identice cu cele din Muntenia. Acte ungureşti atestă încă în 1241 prezenţa unei puteri boiereşti în regiunea Milcovului. Procesele ce au dus la apariţia nobilimii în Europa Căderea imperiului Roman, sfîşierea acestuia de către barbari şi recuceririle ulterioare au creat o nouă ordine socială în toată Europa – cuceritorii îi asupreau pe cuceriţi, comandanţii militari devenind seniori peste pămîntul pe care l-au cîştigat. De exemplu în Gallia francii, de origine germanică, au cucerit pămanturile romanilor, creînd nobilimea francă, dînd numele ei acestui popor romanic, francezii. Onomastica franceză (numele de persoane) rămîne germanică, precum şi o mare parte a numelor de locuri, deşi nobilimea străină, francă, se deznaţionalizase, adică se romanizase, încă din veacul al X-lea. Procese similare au avut loc în Spania cu nobilimea vizigotă, în nordul Italiei, unde longobarzii au dat numele Lombardiei, în Anglia nobilimea normandă se deznaţionalizează în decurs de două secole după cucerirea din 1066, în Rusia varegii îi supun pe slavi şi întemeiază state la Novgorod şi Kiev, în Bulgaria nobilimea [boierime – de la bulgari avem şi noi acest cuvînt, de la mongolescul boilas = şef militar] a fost formată din mongoli, care s-au slavizat încă în sec.IX) ş.a. Avem, deci, a face cu un proces social general european, care s-ar putea defini astfel: în prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman pînă în veacul al X-lea, s-a schimbat structura socială a popoarelor europene prin cuceriri. Supunerea popoarelor agricole de către cele militare a creat o nobilime de proprietari de pămînt, care are în serviciul ei vechile comunităţi săteşti ale băştinaşilor, reduse la şerbie. Astfel se naşte clasa nobililor şi a şerbilor. În acest cadru istoric trebuie studiată şi geneza boierimii româneşti. Nobilimea în Dacia Regiunile romanice din apus au fost cucerite şi influenţate decisiv de popoarele germanice. Stăpîniri germanice (goţi, gepizi) au fost şi în Dacia, dar de scurtă durată, neputînd să lase amprente adînci. În schimb la noi acest rol l-au jucat mai tîrziu slavii. Apariţia slavilor în Dacia ţine de sec.VI, cînd o parte din masa slavilor migraţi dinspre nord-estul Europei la sud de Dunăre, s-au aşezat în Dacia. Se presupune că în această perioadă slavii deja începeau a fi diferenţiaţi ca limbă, româna fiind influenţată de vechea limbă bulgară. În sec.VII la sud de Dunăre se întemeiază statul bulgar (creştinat în sec.IX), care în sec.VIII îşi extinde stăpînirea asupra Daciei (inclusiv asupra Ardealului), care pînă atunci era sub suzeranitatea avarilor. În anul 900 ţarul bulgar Simion este înfrînt de unguri la Dunăre, moment în care începe aşezarea pecenegilor în Muntenia. La venirea ungurilor în Ardeal, în sec.XI, încă sînt pomeniţi „duci” slavi în această provincie românească, prin urmare clasa boierească slavă formată în sec.VI-VII s-a păstrat în Dacia, cu toate că de-a lungul timpului s-au rînduit stăpîniri pecenege, cumane, tătare. În timpul stăpînirii bulgare din sec.VIII-IX s-a şi extins, probabil, termenul de boier asupra nobililor din Dacia, iar mai apoi, prin români, s-a transmis şi la ruşi (бояр, boiar). Terminologia şi toponimia limbii române privitoare la clasa boierească Şerbia (obligaţia ţăranului de a lucra pentru nobil) este un element esenţial pentru studiul rădăcinilor boierimii, care nu poate fi concepută fără şerbie. Terminologia românească privitoare la relaţia dintre ţărani şi boieri este grăitoare: şerbii erau numiţi rumâni, adică ţăranii slujitori erau români, respectiv cei care îi stăpîneau nu erau români, altfel nu i-ar fi numit cu acest termen. Deci se stabilieşte legătura clară: românii erau asupriţi şi făcuţi şerbi de către năvălitorii slavi. Termenii româneşti care desemnează stăpînirea sunt de origine slavă: stăpîn, jupîn, gospodar, în timp ce termenii folosiţi pentru clasele de jos sunt de origine latină: ţăran, şerb (servus), vecin. Numele proprietăţii boiereşti au şi ele origine slavă: ocină, dedină. Similar proceselor din occident, unde cuceritorii germanici, deşi s-au deznaţionalizat, au lăsat în urma lor o onomastică germanică pentru nobilime, s-a întîmplat şi în Ţările Române: majoritatea numelor domneşti (Vladislav, Mircea, Radu, Vlad, Bogdan, Dragoş, Iuga ş.a.) şi boiereşti (Vranin, Nan, Ghinea, Sin, Dajbog, Drag, Bratei, Iurg, Dolh, Stravici, Ulea ş.a.) sînt de origine slavă. De asemenea, la fel ca în occident, nobilimea cuceritoare a lăsat în urmă o toponimie de origine slavă. Unele denumiri de rîuri, localităţi etc. cu denumiri de origine slavă pot fi explicate prin adoptarea slavonismelor în limba română, deci au un înţeles românesc: Ruda (minereu), Izvorul, Padina, Islaz, Zimnicea (bordeiul), Ocna, Săliştea ş.a. Altele, însă, nu au nici o semnificaţie pentru limba română, care pentru sensurile date are cuvinte fie din latină, fie din alte limbi, de exemplu Crasna, Topolniţa, Visoca, Cerneţi, Suşiţa, Suhaia, Craiova şi, in genere, localităţi cu terminaţii slave caracteristice în -ov şi -ova; ceea ce ne arată că aceste nume au fost date de vorbitori de limbă slavă. Pe teritoriul românesc sînt vreo mie de localităţi cu asemenea nume. Desigur o prezenţă slavonă atît de masivă nu este admisibilă, căci nu s-ar fi românizat în timp dacă ar fi fost atît de mulţi. Satele cu nume slave nu erau neapărat locuite odinioară de slavi, ci stăpînite de slavi, cărora proprietarii le-au dat nume în limba lor; populaţia lor de atunci putea fi românească. Toate acestea indică faptul că influenţa slavă în Dacia a avut un caracter de clasă şi nu de masă. Limba slavonă în Biserică şi stat La început românii aveau biserică în limba latină, drept dovadă fiind terminologia creştină de bază: Dumnezeu, cruce, lege, sărbătoare, biserică, creştin, păgîn, preot, cuminecătură, păcat ş.a. Totuşi în toate teritoriile româneşti pînă în sec.XVII s-a slujit liturghia în limba slavonă. Acest fapt este întîlnit şi în Ardeal; bineînţeles stăpînirea ungurească nu putea permite trecerea de la limba bisericească latină la cea slavonă, deci această trecere s-a făcut înainte de cucerirea maghiară, înainte de sec.XI, dar nu mai devreme de anul 900, cînd s-a stabilit liturghia slavonă oficial în Bulgaria. Prin urmare, liturghia slavonă a fost introdusă la români în cursul sec.X. Slavona bisericească era de asemenea şi limbă de stat în Ţările Române pînă în sec.XVII. Toate actele oficiale, cronicile, testamentele etc. se scriau în limba slavonă bisericească. Cuvîntul românesc vorbă este derivat din slavonescul dvor = curte. Toate aceste înclinaţii slavoneşti nu pot fi explicate altfel decît prin existenţa unei clase conducătoare (a boierimii) de origine slavonă. Influenţa cumană Acelaşi proces, dar într-o măsură mult mai mică, s-a produs în urma cuceririi pămînturilor româneşti de către cumani. Aceştia au pătruns în clasa boierească, s-au creştinat, şi ca urmare la curţile domneşti în sec.XIV-XV se întîlnesc boieri cu nume turcice: Aga, Iarcîn, Talabă, Turcul, Berindei, Comari, precum şi numele întemeietorului Munteniei (Valahiei) – Basarab. Toponimia din Ţările Române păstrează şi ele urme cumane. Filologii admit că numele topice terminate în –ui sînt de origine cumană: Vaslui, Bahlui, Covurlui, Călmăţui, Tăzlui, precum şi Bârlad, Teleorman ş.a. Şerbii şi ţăranii proprietari În occident, în urma cuceririlor germanice, practic nu au rămas ţărani liberi, marea majoritate fiind transformaţi în şerbi. Puţinele excepţii se explică prin aşezarea geografică a regiunilor rămase libere (munţi, insule, păduri). În Dacia situaţia a fost diferită, prezenţa proprietarilor în devălmăşie (moşneni, răzeşi) demonstrează că ocupaţia slavă nu a fost totală, moşnenii şi răzeşii reprezentînd clasa socială autohtonă. Aceasta se explică fie prin faptul că năvălitorii pur şi simplu nu erau în număr suficient pentru a ocupa toate teritoriile, fie prin condiţiile geografice din regiune (munţi, păduri întinse etc.). Toponimia regiunii demonstrează că au existat teritorii întinse care au aparţinut populaţiei româneşti: Codrii Vlăsiei (Valahiei, vlas fiind o variaţie a cuvîntului valah), judeţul de codri Vlaşca (în bulgăreşte înseamnă România) – slavii nu aveau de ce să numească astfel aceste regiuni dacă le aveau în stăpînire, le-au numit aşa pentru că aparţineau valahilor – românilor. În 1222 şi 1224 în diplomele regelui ungur Andrei II se pomeneşte în Ţara Bârsei Sylva Blachorum (Pădurea Românilor), numită şi Terra Blachorum (Ţara Românilor). Legătura de glie Odată cu Imperiul Roman a decăzut şi comerţul, agricultura devenind principala sursă de venit, iar locul robiei a fost luat de colonat – comunitate de ţărani care lucra pentru un senior, care le încredinţa folosinţa pămîntului în schimbul dijmei/zeciuielii. Barbarii cuceritori nu au schimbat rînduiala, ci doar au înlocuit seniorii imperiali cu oamenii lor. Astfel ţăranii deveneau un fel de arendaşi ereditari ai pămîntului lor, păstrînd acest statut chiar dacă se schimba proprietarul pămîntului. Ţăranul, nici urmaşii săi, nu puteau fi deposedaţi de pămîntul pe care-l munceau. Astfel legătura de glie, privită cu groază de istoricii şi sociologii naivi, devenea un drept de proprietate. Legătura de glie a devenit o povară pentru ţărani abia în sec.XVI, odată cu supunerea Ţărilor Române faţă de turci şi obligaţia principatelor de a fi „grînarul împărăţiei turceşti”. Deznaţionalizarea nobilimii slave La fel ca şi nobilimile germanice din statele latine din apus, nobilimea varegă din Rusia, cea turanică din Bulgaria – nobilimea slavă din teritoriul românesc s-a deznaţionalizat cu timpul. În afară de aceasta în rîndurile ei au pătruns şi autohtonii români – proces favorizat de existenţa clasei de moşneni/răzeşi, precum şi de diverse împroprietăriri în urma faptelor vitejeşti în lupte etc. Diverse mărturii ale savanţilor, călătorilor din sec.XIV-XV demonstrează că boierimea la acel moment era deja românizată/românească. Actele slavone din sec.XIV numesc cele două Ţări Române drept Ungrovlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Rusovlahia (Vlahia dinspre Rusia); în evul mediu ţările erau numite după stăpînitori, şi nu după stăpîniţi; or, dacă în cele două ţări boierimea ar fi fost slavă, fireşte actele slave ar fi menţionat asta. În Ardeal în sec.XIII boierii români sînt numiţi olahi şi nu se menţionează nicăieri boieri slavi în această perioadă. Prin urmare perioada de deznaţionalizare a nobilimii slave se situează undeva între sec.X (introducerea liturghiei în limba slavonă) şi sec.XIII. În sec.XII notarul anonim al regelui Bela spune că la venirea ungurilor în Ardeal (cu un secol mai devreme) erau acolo şi slavi şi olahi, că unii duci (voievozi) erau slavi. Tot în sec.XII bizantinul Cinam, vorbind despre expediţia lui Manuel Comnen împotriva ungurilor prin Muntenia, spune că a luat cu sine oaste mare a unui popor care se trage din coloniştii romani. Şi mai grăitoare este mărturia cronicarului kievean Nestor, care afirmă la începutul sec.XII că odinioară locuiau slavi la Dunărea de Jos, dar au fost alungaţi de valahi şi s-au stabilit în Bulgaria, Serbia etc. Astfel putem afirma că nobilimea slavă din pămînturile româneşti a îneput a se deznaţionaliza în sec.XI-XII, iar în momentul întemeierii principatelor procesul era deja sfîrşit. Se prea poate ca năvălirea cumanilor din sec.XII să fi întîrziat întemeierea voievodatelor, dat fiind faptul că a fost nevoie de o perioadă pentru românizarea noilor stăpînitori şi formarea unei societăţi omogene pentru întemeierea Ţărilor Române. Din originile slavone ale vechii nobilimi răman ca o tradiţie: liturghia slavă în Biserică pînă în veacul al XVII-Iea, limba slavonă din actele publice, tot pînă atunci, alfabetul cirilic în scrierea limbii române pînă în veacul al XIX-lea, onomastica şi toponimia slavă pînă in zilele noastre. Articol îngrijit de Andrei Creacico Bibliografie (surse): 1. P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti

[Sauciuc Mihaela]

Interesant articol,felicitari

[Lenuş Lungu]

Mutaţii ale clasei boiereşti în secolul XIX

Niccolo Livaditti - Portretul Anei Balş Clasa boierească a înregistrat importante mutaţii în prima jumătate a secolului al XIX - lea, modificându-şi structura, conduita, rolul economic şi social, dar şi atitudinea politică. La începutul secolului, boierimea se bucura de toate privilegiile politice şi economice, având monopolul puterii pentru ca la mijlocul veacului al XIX - lea, prin Convenţia de la Paris, să-şi piardă aceste privilegii.   În perioada 1848 - 1857 clasa boierească şi-a încetat practic existenţa social- politică privilegiată. Din anul 1858, boierii rămân doar moşieri, pierzându-şi rangurile şi privilegiile. Pentru a intra în noul regim, elita şi-a părăsit hainele vechi renunţând la titluri şi orgolii în favoarea noii societăţi moderne.   Începând cu anul 1849 procesul de disoluţie al boierimii se accelerează. La acest fenomen contribuind şi ruinarea unora dintre boieri, care sunt incapabili de a se adapta noilor vremi, să transforme modul de exploatare a pământului pentru a rezista noilor structuri economice şi asaltului altei clase mai puternice, care îi acaparează proprietăţile, îi uzurpă privilegiile şi avantajele politice în doar câteva decenii.   La sărăcirea boierilor contribuie şi modul lor de viaţă nemăsurat în cheltuieli, în lux şi petreceri. O încercare de a-şi plasa banii în mod mai avantajos face şi d-na. Balş, aceasta scrie fiilor ei Constantin şi George, în anul 1847 cerându-le să-şi dea acordul pentru a–şi vinde moşiile din Basarabia. La 12 iunie 1847 scrie prima oară lui Constantin anunţându-l că a găsit un preţ avantajos pentru moşii. Aceasta îl roagă să-i trimită o declaraţie de renunţare la dreptul de răscumparare. La 13 iunie scrie celor doi „sper ca îmi veţi facilita intenţia în această privinţă arătând cumpărătorilor o declaraţie că  renunţaţi la dreptul din naştere” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, ds. 7, fila 2).  D-na. Balş se justifică pentru vânzarea moşiilor afirmând că doreşte să-şi mărească veniturile. Din situaţia cheltuielilor casei banului M. Ghica pe anul 1853 rezultă că avea probleme financiare. În urma cheltuielilor din 1853 avea de plătit 69.054 galbeni, însă nu a reuşit să plătească decât 20.115 galbeni, restul de bani rămânând datorii pe anul 1854, în total având de plătit în anul 1854: 52.524 galbeni (adăugându-se şi dobânzile), fără să se mai pună la scocoteală cheltuielile pe care le mai face şi în anul următor. Iată şi unele dintre cheltuielile făcute în anul 1853: către Eforia Scoalelor 17.050 galbeni, care s-au plătit în anul 1853, doamnei Marie 4900 lei, din care 155 nu s-au plătit rămânând datorie în anul 1854. Doamnei Costache Kreţulescu datorie în socoteala anului 1852 la care se adaugă dobânda pe 1853 în valoare de 660 galbeni, care nu s-au plătit şi ajung  datorie în 1854. Cheltuiala pe transport 61.416 galbeni din care s-au platit 15.053 restul ajungând datorii în 1854. Lecţiile Sofiei Ghica 16 galbeni, care s-au plătit. Astfel că familia avea destule datorii pe anul 1854, starea financiară a familiei nefiind una bună dacă nu au reuşit să plătească toate cheltuielile pe 1853. În anul 1857 aceiaşi familie Ghica primeşte o factură de la Casa de Moda „Victorine Jobin”. Doamna Ghica datora doamnei Victorine Jobin mai multe articole de îmbrăcăminte: o rochie (din anul 1851), un corset, o bonetă, etc. Deşi au destule datorii, la acestea adăugându-se şi cea către Casa de Moda, familia Ghica continuă  să facă cheltuieli; probabil că situaţia financiară încă le permitea acest lucru, neaflându-se în ruină.   Secolul al XIX – lea este secolul în care are loc procesul de disoluţie a vechii boierimi, familia Rosetti fiind una dintre victimele acestui proces. Familia istoricului Radu Rosetti cunoaşte în prima jumătate a secolului al XIX – lea o continuă evoluţie; această transformare este un proces prin care trec mai multe familii boiereşti. De la o familie cu avere, putere şi influenţă ajunge una fără proprietăţi, viitorul istoric fiind nevoit să-şi caute o altă sursă de venituri. Memorialistul Radu Rosetti este  martorul declinului clasei din care provenea. In „Amintirile” sale prezintă o vastă panoramă a societăţii boiereşti regretând transformările suferite de boierime.   Familia Rosetti era deţinătoarea unei averi imense alcătuită din numeroase moşii obţinute  din moşteniri sau cumpărate: Bohotinul, Căiuţi, Turiatca, Plopenii, Drăguşănii, Hudeştii – Mici, Leţanii, Poşoracaii, Horbova, Stodolna, Trăşineştii. În anul 1805 Bohotinul este reintregit de hatmanul Răducanu, de acum  averea sa continuă să crească având mai multe proprietăţi. Pe moşia Bohotin, hatmanul va clădi o curte nouă angajând un grădinar neamţ. Mai târziu soţia sa vede grădina  prea mică astfel că va pune bazele unei grădini engleze. Bohotinul cuprindea 6000 fălci de câmp şi 3000 fălci de pădure. Bunicul istoricului Radu Rosetti avea peste  500 de ţigani şi alte slugi în serviciile curţii ca: feciori, lăutari, bucătari, vizitii, plăcintari, grădinari, fete în casa, fierari, potcovari, lăcătuşi, lemnari, rotari, croitori pentru slugi, zidari, etc. După afirmaţia  lui Rosetti marele lux constă în masa bogată, slugi multe şi taraful de lăutari, toate acestea avându-le familia Rosetti la Bohotin. Masa era bogată în bucate franţuzeşti, greceşti, turceşti; la masă serveau cel puţin trei feciori, însă în casa lui Răducanu se aflau mai mereu musafiri astfel că era nevoie să servească  la masă un personal mai  numeros, dar de care nu ducea lipsă atunci hatmanul. Marea avere a hatmanului îi permitea să ducă o viaţă de lux. Cu toate acestea problemele financiare incep sa apara. Rosetti vorbeşte în „Scrierile” sale de un  paradox, părinţii săi îi repetau că nu vor putea să-i lase avere şi că va trebui să-şi agonisească singur traiul „Dar faţă de aceste vorbe atât de înţelepte, ochii mei întâlneau risipa din casa şi urechile mele auzeau socotelile ce le făcea tata despre veniturile nebune ce aveau să le deie codrii  şi cărbunii de pământ ai Căiuţului în ziua din ce în ce mai apropiată în care se va fi construit linia de drum de fier Adjud – Târgul Ocnei. Se hotărâse că am să devin inginer pentru a exploata acei cărbuni, dar mi se vorbea numai de cum voi avea să mă port în calitate de înalt dregător sau de om politic.”(  Radu Rosetti, Scrieri, ediţie de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.658).   Traiul nepotrivit cu epoca la care ne referim, risipa şi lipsa de ordine toate acestea vor duce la sărăcire; în anul 1868 familia se află la „marginea prăpastiei” spune Rosetti. Problemele continuau: datorii la bancherii din Iaşi în valoare de peste 15.000 galbeni; dobânzile nu erau plătite nici ele. Creditorii cereau achitarea datoriei. De averea lui Răducanu Rosetti nu s-ar mai fi ales nimic dacă nu-l ajuta fratele său Lascăr, acesta şi-a luat angajamentul să-l ajute să-i plătească toate datoriile şi a luat în arenda pe zece ani moşia Margineni.    În anul 1872 încetează din viaţă Răducanu Rosetti lăsând în urmă o situaţie  financiară gravă, familia având numeroase datorii. Decesul tatălui său îl pune pe Radu în faţa unor probleme complicate astfel că se decide să se retragă la ţară încercând să redreseze situaţia economică. La vârsta de 20 ani credea ca va putea duce  viaţa cu care fusese obişnuit. Deşi sărăcise viaţa sa era a unui mare boier deplasându-se mereu în trăsură sau călare, viitorul scriitor cultiva unele rămăşiţe ale drepturilor sale senioriale. Acest fel de viaţă nu era destinat să contribuie la redresarea stării materiale a tânărului Rosetti astfel că în anul 1888, familia va fi nevoită să renunţe şi la moşia Căiuţi.Datoriile îl obligă să vândă cea mai mare parte a proprietăţilor sale şi să-şi caute o sursă de venituri astfel că intră în adminstraţie, împins de nevoia banilor, care să-i sporească veniturile destul de subţiri.Urmaşul familiei boiereşti, odată bogat se adapta cam greu situaţiei de funcţionar subordonat. Treptat îşi face un nume între istoricii vremii.   Fiul istoricului Radu Rosetti, generalul Radu R. Rosetti, nu mai are nimic in comun  cu fii de boieri de altadată; el ajunge în inalte funcţii militare datorită eforturilor proprii.Ideea centrală este ca familiile boiereşti, ca şi familia Rosetti cunosc o evoluţie de-a lungul secolului al XIX –lea. Multe dintre ele reuşesc să se menţină în vârful  piramidei sociale şi după ce privilegiile sunt abolite. Evoluţia familiei Rosetti reprezintă un bun exemplu pentru a observa transformările pe care le   suportă clasa nobiliară de-a lungul timpului. Autor: Niculae Tudora

[Lenuş Lungu]

Mulţumesc frumos Mihaela

[Ioan Muntean]

[Lenuş Lungu]

Mulţumesc frumos dl Muntean

[Lenuş Lungu]

Sunt putine subiecte în istoria românilor din Transilvania care sa fi cunoscut o evolutie istoriografica asa de contradictorie si supusa unor comandamente ale vietii politice nationale precum cel al nobilimii românesti din regatul medieval al Ungariei. Interesul pentru aceasta problematica a fost marcat în mod direct de caracterul angajat si polemic al istoriografiei noastre referitoare la Transilvania în toata perioada moderna si contemporana. Pâna dupa anul 1848 nobilimea a fost clasa conducatoare în societate, contestata vehement prin revolutie si înlaturata treptat în perioada urmatoare din vârful piramidei sociale. în conditiile specifice ale Transilvaniei nobilimea si-a pastrat hegemonia în viata economica, politica si sociala chiar si în noile rânduieli burghezo-democratice, pâna la marile reforme consecutive unirii cu România din anul 1918. Situatia se explica în parte prin raporturile nationale si sociale din aceasta provincie, clasa dominan­ta apartinând în cea mai mare parte minoritatii nationale maghiare, pe când majoritatea româneasca constituia grosul claselor defavorizate ale societatii. Lupta de emancipare nationala si sociala s-a dus timp de secole tocmai împotriva acestei nobilimi straine si înstrainate care exprima în epoca moderna fara echivoc interesele natiunii maghiare.Nobilimea de origine româna se gasea în secolele luptei nationale într-o po­zitie deosebit de incomoda, apartinatoare etnic natiunii române, social însa fiind mai apropiata clasei nobiliare maghiare. Aceasta antinomie a obligat pe apartina­torii acestui grup social la optiuni definitive în favoarea unei natiuni sau alteia, cu sacrificarea unuia din elementele fundamentale ale identitatii lor, fie natio­nalitatea româneasca, fie avantajele statutului nobiliar.
Drumul nobilimii românesti în istoriografie porneste înca de la imaginea prin care românii s-au impus contemporanilor din secolele XIV-XVI: aceea de campioni ai luptelor antiotomane si continuatori demni si virtuosi ai romanitatii antice, ai carei urmasi sunt. în constiinta epocii renascentiste latinitatea consti­tuia ea însasi un blazon, la care ei, prin elita lor, adaugau nobletea meritului, ca popor sau ca indivizi, în razboi cu dusmanul Crestinatatii si statutul de nobil dobândit de la suveran. Primii nostri istorici umanisti subliniaza ca pe o noblete a întregului popor român originea sa din „Ţarile Ramului", romanitatea lui, dovedita cu numele sau, cu latinitatea limbii, cu vestigiile antice aflate peste tot. Aceasta idee componenta a constiintei de sine a poporului român, ce va deveni doctrina la reprezentantii scolii Ardelene, asa cum constatau înca umanistii veacurilor anterioare, este atât de puternica, încât interpolatorul cronicii lui Ureche, Simion Dascalul, preluând necritic un izvor privind originea românilor maramureseni din tâlharii Romei, era vestejit unanim ca un „basnuitoriu" fara socoteala, desi se grabeste sa adauge ca pentru merite militare împotriva tatari­lor, regele Ungariei „i-au neamisit pre toti... unde si astazi traiesc la Mara­mures". Cucerirea si colonizarea romana, „descalecarea dentâi", s-au înfaptuit desigur sub conducerea unor capetenii, a unei nobilimi, dar si cronicarii si Cantemir par constienti ca nobilimea româneasca medievala nu continua neaparat pe cea antica.

Istoriografia umanista, desi cu informatii bogate de natura sociala si privind, prin excelenta, clasa suprapusa si evenimentul politic, nu face din viata sociala un obiect special de studiu, inovatie ce apartine lui Dimitrie Cantemir în a sa „Descrierea Moldovei". Grigore Ureche, spre exemplu, desi are un „cap" rezer­vat Ardealului, nu face referiri speciale la viata sociala. Miron Costin, în schimb, pornind de la o alta experienta, inclusiv participarea la o expeditie militara în Transilvania la 1659, si o formatie intelectuala de alt nivel, afirma ca românii din Ardeal „au pastrat neschimbat numele cel vechiu si se mândresc si azi cu numele de români", pâna azi sunt mult mai numerosi ca ungurii, au o limba mult mai frumoasa si mai apropiata de cea italiana. Iar despre maramureseni: „ei nu sunt supusi nimanui, liberi, nu slujesc pâna azi niciunui stapân... Au privilegii deosebite si sunt pâna azi neîntrecuti în treburile ostasesti".
La un nivel de conceptie si informatie superior, stolnicul Cantacuzino, istoric de factura moderna, precursor al preiluminismului, anticipeaza fara echi­voc crezul scolii Ardelene: „iara noi rumânii sîntem adevarati romani si alesi
2 Ureche, Letopisetul, p. 63.
3 Radutiu, Incursiuni, p. 33-37.
4 Costin, Opere, p. 229.