Odată, demult, pe cînd sfinţii obişnuiau să se coboare pe pămînt şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai posac dintre ei, Sfântul Ilie, lăsîndu-şi carul de foc şi tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pămînt şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la faţă, iar Sfântul Ilie bătu pămîntul în lung şi în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gînduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:
- Ia zi, Ilie, ce mai e pe pămînt? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de mine?
- Belşug şi fericire e pe pămînt, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleşte, cu muzici şi cu oaspeţe, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească...
- De, mă Ilie, aşa sînt oamenii: cu cît o duc mai bine, cu atît se fac mai uituci.
Şi aşa mai curse o vreme, nu tocmai puţină, după care iar îi veni Sfîntului Ilie dorul de ducă pe pămînt, dar se întoarse mai degrabă decît data trecută.
- Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?
- Apoi, Stăpîne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, cînd găsii pămîntul la mare strîmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat Iadul peste ei...
- Ce să-i faci, mă Ilie, cîteodată e şi aşa... Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?
- O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigînd cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!
-->
Răspunsuri