In volumul "Puterea si cultura - o istorie a cenzurii" scris de Marian Petcu, autorul trateaza separat intr-un capitol "Regimul cenzurii in Romania".
In aceste pagini, cititorul afla mai multe detalii despre situatia cenzurii si a tarilor romane intre anii 1646 si 1840. De asemenea, descoperim cum regimul cenzurii a fost creat de catre Biserica si sustinut de catre cei de la Putere. Primul document care marcheaza debutul cenzurii/interdictiei a fost un uric domnesc ce interzicea importul catehismului si al cartilor calvine din perioada 1560-1880.
cenzura reduce la tacere
Primele legiuiri laice indreptate contra scrierilor pamfletare au fost cuprinse in Pravila lui Vasile Lupu, in 1643, in Moldova si Pravila lui Matei Basarab, in 1652, in tara Romaneasca Pravila, ne arata autorul,
se refera la toate formele de redactare si raspandire a inscrierilor critice, acuzatoare, injurioase in public, fie ca sunt semnate ori anonime, fie ca sunt adresate direct ori aluziv.
Avem astfel de-a face cu doua directii ale cenzurii: una pe plan religios si alta in plan politic. Avand la baza prozelistismul catolic, pe cel protestant, s-a ajuns la interzicerea cartilor apusene de catre autoritatile religioase, pentru ca erau percepute drept un atentant la ortodoxie.
Situatia din Transilvania a fost mereu diferita fata de cea din tara Romaneasca sau Moldova. Pe atunci, Transilvania se afla sub regimul austro-ungar, iar tara Romaneasca si Moldova functionau dupa Regulamentele organice care au fost introduse de Rusia, dupa 1828.
Situatia din Transilvania
Se pare ca primul cenzor de aici a fost Silvestru Caliani in 1771. La Sibiu isi avea sediul cea mai importanta instanta care controla activitatea editoriala si circulatia cartilor, "Commisio Regia Liborum Censoria" (1787).
In data de 11 iunie 1871, imparatul Iosif al II-lea acorda anumite drepturi libertatii tiparului. In aceste conditii, in 1789, Ioan Piuariu-Molnar cere Curtii autorizatie pentru editarea unei gazete in limba romana – Foaia romaneasca pentru econom. Cu toate ca s-a primit aprobarea, gazeta nu a aparut datorita costurilor foarte ridicate.
cenzura
Pe langa tipografia din Buda, Samuil Klein, Samuil Vulcan si Petru Maior erau desemnati cenzori. Dar si acestia intra in conflict cu cenzura religioasa, datorita aparitiei unor lucrari cum ar fi "Istoria pentru inceputul romanilor in Dacia" – 1812.
In 1821, Zaharia Carcalechi a reusit sa tipareasca cea dintai revista romaneasca, iar patru ani mai tarziu, "Carte de mana pentru natia romaneasca" si publicatia Biblioteca romaneasca catre romanii din Principatele Valahiei si Moldovei. Tot el, in 1837, va edita, la Bucuresti o foaie de anunturi comerciale Cantorul de avis si comert.
La 12 martie 1838, la Brasov, apare, gratie eforturilor lui George Baritiu si ale tipografului Ioan Gott, primul ziar politic si cultural al transilvanenilor – Gazeta de Transilvania – si apoi suplimentul cultural Foaie pentru minte, inima si literatura. Desigur ca si aceasta va fi cenzurata dupa cateva numere. Pentru a intelege climatul politic din Transilvania, autorul cartii amintitite reda motivul cenzurii revistei, dat de consilierul Peterffy:
Insasi existenta de foi periodice romanesti, oricat de inocente la parere, este un pericol pentru noi.
Situatia din Moldova si tara Romaneasca
In ambele regiuni monopolul tipografiei a fost detinut de Biserica. La 20 iulie 1804, domnitorul Mihail Sutu va institui cenzura domneasca (oficiala), in Moldova, ca si cum cenzura religioasa n-ar fi fost de ajuns. In provinciile romanesti pana si circulatia gazetelor straine era intrerupta datorita cenzurii, in ciuda faptului ca abonatii erau boieri importanti.
In Bucuresti, la 1817, cu bunavointa domnitorului Ioan Caragea, se va pune in functiune o tipografie la cismeaua lui Mavrogheni, unde se vor edita carti grecesti si carti in limba romana (la rugamintile doctorului Constantin Coracas). Dar si aceasta era supravegheata de Mitropolit.
cenzura
Dupa razboiul cu turcii, din 1828, Rusia instituie un alt fel de cenzura in tarile romane. Vor aparea Curierul Romanesc (8 aprilie 1829, la Bucuresti) si Albina romaneasca (1 iunie 1829, la Iasi), amble multumind in articolul program „ocarmuirii, fara de care acest lucru nu ar fi fost posibil".
Generalul P. Kiseleff, comandantul trupelor rusesti din Principate, dorea ca orice publicatie sa apara numai cu aprobarea si sub controlul autoritatilor, iar stirile sa fie preluate exclusiv din presa editata la Petersburg si Odessa si din Gazeta de stat a Prusiei. Astfel, tarile Romane intrau in randul tarilor in care libertatea cuvantului tinea de capriciul puterii politice. Capitolul care trateaza un subiect atat de controversat - cenzura - se incheie fara concluzie.
sursa: roportal.ro
-->
Răspunsuri
Dl. Adriano Marino obişnuieşte să se odihnească activ. În pauzele dintre elaborarea lucrărilor d-sale de anvergură, savante, se dedică, asemeni unei clipe de răgaz activ, cîte unei mici scrieri. Aşa s-a întîmplat cu relativ recentul său opuscul, Cenzura în România, avînd ca subtitlu prevenitor "Schiţă istorică introductivă", scris, probabil, prin 1997, la început pentru o enciclopedie engleză şi apărut, în acelaşi an, în şase numere ale revistei noastre Sfera politicii. În acest fel, dl. Adrian Marino revendică, cu dreptate, pentru lucrarea d-sale caracterul de întîietate şi de pionerat faţă de altele tratînd, parţial, aceeaşi temă. Autorul ne previne că, de fapt, lucrarea d-sale ar trebui rescrisă şi dezvoltată pentru a i se lărgi şi modifica stilul strict enciclopedic al acestei prime schiţe istorice a cenzurii în ţara noastră, ea avînd şi dezavantajul de a fi fost scrisă pentru un public străin, neiniţiat în datele chestiunii româneşti ale cazului. Dat fiind caracterul acestei schiţe, autorul, continuînd să frecventeze bibliografia, a constatat că n-a folosit decît parţial materialul apărut recent. D-sa are dreptate cînd afirmă: "adevărul este că tema n-a fost explorată pînă acum, în adîncime, de nimeni, după o metodă strictă, unitară şi de sinteză". Îşi propune chiar să reia întreaga cercetare în cadrul unei lucrări mai ample şi să o extindă asupra relaţiei ideilor de cenzură şi libertate în România. Astea toate încadrate în spaţiul specific al istoriei ideilor. Şi misiunea e necesară pentru că "revenirea în actualitate a iraţionalismului, autohtonismului, utopiilor naţionale, "românităţii metafizice", agresive şi izolaţioniste, nu mai trebuie demonstrată. Este evident că ideea libertăţii de gîndire şi expresie se opune radical "învăţăturilor" de tip iniţiatic, guru, "upanişadic" (nu ne-am fi... aşteptat), care confundă Himalaia cu munţii din jurul Sibiului şi altor exagerări dogmatic-tradiţionaliste, în stil bombastic. Ea are la bază, dimpotrivă, gîndirea critică, analitică, liberă, antidogmatică, lipsită de mituri şi prejudecăţi, care respinge falsul prestigiu al "Căpitanilor filosofi"". Tradiţia gîndirii libere româneşti e, totuşi, puternică şi de prestigiu, opunîndu-se decis obscurantismului şi pseudo-filosofiei ideologice sau politice. Rămîne, aşadar, ca un obiectiv de viitor elaborarea unei lucrări ca aceea promisă de dl. Adrian Marino. Deocamdată, îi discutăm a sa schiţă istorică şi introductivă despre cenzura în România.
La noi, ţară de religie ortodoxă, cenzura religioasă are la origine un index slav din 1646, varianta ortodoxă a unui document apusean mai vechi. De fapt, la noi a funcţionat manuscrisul din 1667-1669, tradus din slavonă intitulat "Cărţile cele mincinoase pe care nu se cade a le ţinea şi a le ceti drept credincioşii Hristiani". Oricum, circulaţia cărţilor de cult nu era liberă încît în Pravila de la Govora (1640) se precizează că nu trebuie să ajungă în mînă de mirean. În Transilvania, în perioada absolutismului luminat din secolul al XVIII-lea, de pe vremea lui Iosif al II-lea, se reformează şi sistemul cenzurii, instaurîndu-se instituţia centralizată a cenzurii care, în 1781, reduce titlurile interzise de la 5000 la 900. În 1787 instituţia cenzurii din Transilvania era cu deosebire atentă cu cărţile iluminiştilor francezi. Dar exponenţii Şcolii Ardelene au mari greutăţi în a-şi publica lucrările din cauza cenzurii instituţionalizate. Pînă la urmă devin ei înşişi cenzori la Buda. Dar greutăţile publicării nu se diminuează. Dincoace, în Moldova şi Valahia, cam tot pe atunci se înregistrează primele forme de cenzură (a cărţilor bisericeşti), pe vremea domnitorilor M. Suţu (1784) şi Al. Moruzi (1795). Dar circulaţia cărţilor didactice, în acest din urmă caz, se liberalizează. Secolul al XIX-lea modifică, uneori în sens negativ, datele chestiunii în ţările româneşti. Se înregistrează apariţia iniţiativei particulare în materie de tipografie şi difuzare. În 1827 Const. Caracaş capătă privilegiul înfiinţării unei tipografii. Dar, şi aici, cărţile didactice vor trebui să treacă mai întîi prin cenzură iar "gazeturile" nu sînt permise. În vremea Regulamentului Organic (1831-1832) se organizează, în ambele principate, şi se oficializează, după model ţarist, instituţia cenzurii. Atunci se instituie Comisia de priveghere asupra cărţilor de cetit. Se urmărea, de fapt, izolarea ţărilor româneşti de influenţa ideilor occidentale, controlul vamal fiind total. Dar, chiar pînă la 1848, s-au găsit măsuri pentru domolirea asprimii cenzurii. Iar în 1839 conjuraţia lui Radu Leonte din Moldova se ridică, deschis, în documentul publicat împotriva cenzurii. De aici pătrunde în Muntenia. Curierul Românesc (1844) al lui Heliade Rădulescu ştie bine cum să-şi apere libertatea expresiei. Iar momentul revoluţionar 1848, de importanţă hotărîtoare, aduce cu sine desfiinţarea cenzurii, exprimată atît în Proclamaţia de la Islaz cît şi în Protestaţia lui Vasile Alecsandri, apoi, în Dorinţele partidei naţionale în Moldova redactată de Kogălniceanu. Curînd, chiar în septembrie 1848, trupele de ocupaţie (turceşti şi ruseşti) pun capăt euforiei, instaurînd cea mai severă cenzură. Terminologia cenzurii pătrunde şi se impune. Avem, încă dinainte, reviste suspendate (Dacia literară la 1840, Propăşirea în 1844). Lupta cu cenzura e activă, chiar dacă în 1856 e suspendat ziarul unionist Steaua Dunării. Dar tot în 1856 Bolliac scria, în Românul lui C.A.Rosetti, că "libertatea presei este singura scăpare în contra misticismului guvernului". Asachi, cenzor în Moldova, este inutil prea obedient. Dar în 1856, sub domnia lui Gr. Alexandru Ghica în Moldova, cenzura este vremelnic suprimată. Prin Unirea de la 1859 situaţia cenzurii se modifică total, promulgîndu-se, în 1862, prima Lege a presei, care decretează desfiinţarea cenzurii. Nu au lipsit şi protestele, cel al lui Bolliac, care socotea că legea presei, de fapt, instituie cenzura. Cuza, ca domnitor, odată cu manifestarea tendinţelor sale cezariste, obijduieşte, de fapt, presa, înregistrîndu-se şi primele procese de presă (Aricescu, N.T. Orăşanu, Hasdeu - pentru Duduca Mamuca etc.). Apoi, Constituţia din 1866, foarte liberală, consacră libertatea presei şi desfiinţarea cenzurii. E o cucerire de preţ şi efectiv radical înnoitoare. Simptomatic e că, în 1884, primul ministru I.C. Brătianu declară presa a patra putere în stat. Şi, totuşi, este sancţionată atacarea prin presă a monarhiei, G. Panu fiind, în 1887, condamnat pentru articolul Omul periculos. Mari, infinite, greutăţi cu cenzura are în Transilvania presa românească, supusă represiunii şi proceselor pentru că apăra drepturile politice ale românilor subjugaţi.
În al XX-lea secol, dincoace, în România Mică, presa, aflată sub regimul Constituţiei din 1866, e liberă. De-abia în 1907, cînd cu răscoalele ţărăneşti, presa e denunţată de autorităţi că instigă la nesupunere şi revoltă, România Muncitoare fiind desfiinţată. Fireşte că în perioada războiului (1916-1918), prin Monitorul Oficial, se decretează cenzura presei. Şi, după război, în 1919, avem a semnala primul mare proces al gazetarilor de la Bukarester Tageblat care au scris, la comanda inamicului ocupant, procesul fiind unul de "înaltă trădare". Au compărut Slavici, Arghezi şi alţii, poetul fiind scos din proces de - mirare! - N. Iorga, Slavici fiind condamnat. Dar Constituţia din 1923 garantează libertatea expresiei prin scris şi presă. Dar încă în 1924 se interzice PCR şi gazetele sale prin legea Mârzescu (Legea liniştii publice). În 1933, după asasinarea prim-ministrului I.G. Duca, cenzura e reintrodusă şi rămîne valabilă în toată guvernarea liberală Gh. Tătărescu (1934-1937), opoziţia (nu numai Iuliu Maniu) denunţînd frecvent suprimarea libertăţii presei. De fapt, din 1934, România n-a mai scăpat de rigorile cenzurii, continuată sub regimul carlist (1938-1940) şi, apoi, cel al dictaturii antonesciene (1940-1944), după care a urmat, între 1944-1947, cenzura Comisiei Aliate (Sovietice) de Control şi, apoi, masiv, cea comunistă încheiată tocmai în decembrie 1989. De adăugat că, în 1936-1937, se intentează procese unor scriitori acuzaţi pentru pornografie în scrierile lor (Cocea mai înainte, apoi Geo Bogza, F. Aderca, H. Bonciu, M. Eliade). Şi campania a fost iniţiată şi condusă de N. Iorga şi Brătescu-Voineşti.
Cenzura sub regimul comunist e totală. Ea cere, deopotrivă, epurarea bibliotecilor publice (pînă în 1990 am citit, la Biblioteca Academiei, cărţi, reviste şi ziare la Sala 3, unde se aflau publicaţiile interzise) şi cenzurarea severă a noilor apariţii (cărţi, presă). În 1964 e înfiinţată Direcţia generală a presei şi tipăriturilor. Dar instituţia, sub chiar această denumire, funcţiona de mult şi nimic nu putea fi imprimat fără avizul prealabil (atunci era obligatorie, la aceeaşi tipăritură, şi "bunul de difuzare") al acelei odioase instituţii. În 1976, mi se pare, N. Ceauşescu s-a gîndit să se exercite controlul cenzurii prin referate ale chiar scriitorilor. Spre onoarea lor, cei mai mulţi au refuzat să devină cenzorii textelor colegilor, întocmind referate complezente. Atunci, în 1977, ca rezultat al spiritului Genevei, instituţia cenzurii este desfiinţată. Dar, să adaug, pentru a fi şi mai restrictivă. Ea se mută la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi la CC al PCR. Era o cenzură dublă, agresivă şi foarte mult dăunătoare. Pe vremea iernilor geroase şi a foametei ceauşiste erau interzise nu numai idei ci şi cuvinte (frig, ger, frică, foame). De un regim sever, să adaug, aveau parte textele clasicilor literaturii române. Operau cîteva interdicţii (pasaje antiruseşti de care erau pline scrierile scriitorilor secolului al XIX-lea, recriminări naţionaliste). În loc să se fi publicat astfel de pasaje cu aprobarea cenzurii, redactîndu-se, de către editori, note explicative, ele erau sever eliminate, încît textele unor ediţii scrupulos migălite filologic erau "croşetate", apărînd cu pasaje înlocuite de paranteze drepte. România a avut tristul privilegiu de a fi singura ţară fostă socialistă care a maltratat, astfel, scrierile clasicilor literaturii sale.
Dl. Adrian Marino integrează, în finalul cărţii d-sale, un capitol "Scriitorii şi cenzura comunistă", în care relevă diferite comportamente răzvrătitoare ale unor scriitori în lupta cu cenzura. Sînt , mai toate, adevărate şi remarcabile, deşi, fireşte, mai pot fi pomenite şi altele. Un lucru, descumpănitor, ar fi de menţionat. Faptul că, totuşi, în aceste vremuri de aspră cenzură, a putut apărea o literatură excepţională şi lucrări cărturăreşti de certă valoare. S-au folosit, în acest nobil scop, diferite subterfugii, ştiute (nu numai stilul esopic şi aluziv), care, iată, totuşi, au dat rezultate. Şi toată marea literatură românească a ultimelor decenii, scrisă şi publicată sub aspra cenzură, e rezistentă estetic şi (pentru cărturărie) valabilă ştiinţific. Ar mai trebui meditat asupra faptului că marea literatură rusă a secolului al XIX-lea s-a zămislit sub cenzura autocraţiei ţariste. Se vede faptul că în lupta cu cenzura izbîndeşte talentul şi marea vocaţie, înfrîngînd opresiunea.
Adrian Marino, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă. Editura Aius, 2000.
N.R. Referiri la cartea d-lui Adrian Marino au mai apărut în "România literară", în numerele din 2 august 2000 (editorialul lui Nicolae Manolescu) şi 27 septembrie 2000 (cronica semnată de Alex. Ştefănescu).
NOUA CENZURĂ!
În umbra pereţilor de unde,
Al unui P.C.destul de inocent,
Un tăietor de scrisuri se ascunde,
Adminul puternic, rezistent.
El taie totul, nu-i convine,
Că cineva a scris mai dur,
Nu ştie nimic de tine,
Din om curat, devii impur.
Şi uite aşa pe internet,
Există iarăşi o cenzură,
Dacă nu taci devii suspect,
Te trezeşti cu pumnul în gură!