Valoarea religioasa si culturala a “secretului”
Toate marile descoperiri si inventii au avut la baza secretul. Fapt mistic, aflat sau furat de la zei precum focul lui Prometeu, secretul ajuta omenirea sa inteleaga dar si sa supravietuiasca intr-un mediu ostil. Doar cei initiati ii puteau conduce sau invata pe ceilalti membri ai comunitatii secretele zeilor, destinul sau Calea de urmat.
Cu timpul, initierea în tainele anumitor tehnici stravechi a devenit accesibila întregii comunitati. Totusi tehnicile respective nu-si pierdeau cu desavârsire caracterul lor sacru. Exemplul agriculturii este graitor: la câteva milenii dupa raspândirea ei în Europa, agricultura îsi pastreaza înca o structura rituala dar “secretele meseriei”, asadar ceremoniile destinate sa asigure o recolta îmbelsugata, erau acum universal accesibile printr-o “initiere elementara”.
Mistica agricola straveche sacraliza sexualitatea, fertilitatea vegetatiei si hrana. Astfel apar ritualuri numite “sacramente”. Când în viata religioasa apar noi dimensiuni-problema mântuirii, nemuririi- apar revelatii despre modul de rezolvare a acestor probleme, revelatii care trebuiau sa ramâna secrete, dând alt înteles vetejirii si regenerarii naturii reprezentate de o divinitate.
Valoarea religioasa a “secretului” va fi exaltata în epoca elenistica. “Secretul sporeste prin sine valoarea lucrului care trebuie învatat” scrie Plutarh, pe la 100 d.H. Medicina, ca si filosofia elenistica posedau “secrete initiatice” asemanatoare cu “sacramentele” sau tainele religioase. Filosofii Neopitagorici sau Neoplatonici foloseau scrisul anume enigmatic în ideea ca maestrii nu-si revelau adevarata doctrina decât initiatilor. Rolul central al sacramentelor sau tainelor religioase în pagânism s-a manifestat prin cultul de mistere. Sfârsitul pagânismului nu a însemnat si disparitia sa, deoarece el a fost oculta (ascuns, deghizat) în crestinismul medieval prin “tainele bisericesti”.
Initierea în misterele privind moartea si mântuirea
Termenul de “Mistere” are o semnificatie destul de precisa în tehnicile de cult si se refera la o institutie religioasa capabila de a asigura Initierea. Nu exista mistere iraniene, babiloniene, egiptene sau traco-gete. Este vorba de un fenomen grecesc si elenistic, ale carui izvoare sunt în Initierile religiilor tribale si în societatile lor secrete. Continutul initierii se refera la început la vechea religie agrara, la natura personificata care moare si învie.
Misterele sunt deci culte initiatice secrete organizate. La aspectele privind religiat agricola se adauga un continut privind moartea si nemurirea, în perioada dinaintea epocii elenistice. Scopul suprem al misterului era identificarea dinaintea epocii elenistice. Scopul suprem al misterului era identificarea neofitului (Mystul sau initialul) cu acela al zeului adorat. La nivelul socitatii rurale, agricultura mostnita din neolitic cu traditia sa religioasa asigura o unitate care s-a mentinut timp de milenii, în ciuda influentelor prmite cin centrele urbane. Comparate cu aceasta uniformitate foundamentala, evidenta la populatiile agrare din Europa si Asia, societatile urbane prezentau o diversitate religioasa considerabila. Nu avem decât sa comportam religiile urbane din Orient, Grecia si Roma înainte de epoca elenistica. Patrunderea nisterelor în aceste societati urbane, completa cultele orasului orasului-stat cu ideea apropierii omului de lumea divina si a regasirii fericite a initiatilor dupa moarte, idee preluata din mediul rural. Initiatii continuau sa practice cultele publice care respingeau ideile lor, de aceea, misterele erau uneori însusite si patronate de stat.
Unificarea lumii civilizate antice, începuta de Alexandru Macedon si desavârsita de imperiul Roman este comparabila cu realizarea unitatii culturale a lumii urbanizate va adopta un limbaj comun datorita religiilor de mistere. Inovatiile proprii religiile eleniste vizau salvarea individului. Organizatiile închise, presupunând initiere si revelatie eshatologica, îsi maresc numarul. Traditia initiatica a misterelor anterioare va fi reluata si amplificata de diferitele mistere centrate în jurul divinitatilor care au cunoscut si învins moartea. Zeii si zeitele misterelor elenistice Dionysos, Isis, Osiris, Cybele, Atis, Mithra erau mai aproape de om, se interesau de progresul lui spiritual si îi asigurau salvarea. Sincretismul greco-oriental care caracterizeaza noile religii de mistere ilustreaza puternica reactie spirituala a Orientului învins de Alexandru si supus cuturii greco-romane. Acest Orient îsi proclama doctrinele esoterice (destinate numai initiatilor) si metodele de mântuire.
Misterele epocii clasice
În Grecia clasica existau misterele de la Eleusis, privind pe Demeter si Persefone, în jurulu carora gravita din epoca veche si Dionysos. Dionysistii, Orficii si Pitagoricii nu aveau pe atunci mistere sub forma unor institutii de initiere organizate. Totusi, misterele zeului traco-frigian Sabazios, identificat de unii cu Dionysos, aveau loc la Atena din sec. V î.H. Centrul initiatic din Samotrace, pentru Tracia, Macedonia si Epir, era renumit prin misterele kabirilor. Un cult initiatic organizat erau Misterele Cyblei si ale lui Attis, cu centrul în Frigia (Asia Mica).
Misterele din epoca elenistica si romana
Trasaturi comune
Noi divinitati ajung sa-si aiba culte initiatice organizate Dionysos, Isis, Mithra, Serapis, Jupiter Dolchenus, Cavalerul trac. Alaturi de ele se dezvolta misterele vechi ale Cybelei, Demetrei si al lui Sabazios. Inisierele secrete în aceste mistere nu se excludeau reciproc, astfel încât un participant putea sa acumuleze toate initierile pe care sexul, rangul si mijloacele sale financiare I le puteau procura.
Contururile anumitor zei de mistere sunt fluide iar atributele lor solare, precum si numele lor comune (Zeus, Jupiter, Helios, Sol, Sol Invinctus) indica un puternic un puternic amestec, definit ueori ca “Syncretism Solar”. În sec. IV, toate aceste zeitati (inclusiv Cybele) sunt ceresti, fiind identificate deseori cu Soarele, iar în acelasi timp, considerate supreme, fara sa fie resimtita aceasta situatie ca o conditie. În unele interpretari, diversitatea numelui lor nu face decât sa le ascunda identitatea esentiala.
Noul Dionysos
Organizarea institutiei initiatice a lui Dionysos care îl transforma în divinitate de mistere are loc catre sfârsitul sec. I. d.H. În aceasta perioada, cultul lui Dionysos este deosebit de bogat în simboluri Eshtologice.
Speranta postuma a initiatilor dionysiaci este descrisa de filosoful platonic Plutarh din Cheroneea (circa 45-125 d.H.) si de numeroase reprezentari figurate. Sufletele se aflau într-o permanenta star de betie cereasca.
Misterele zeitei egiptene Isis
Etapele initierii în misterele zeitei Isis sunt descrise, incomplet si confuz de Apuleius din Madaura (125-162 d.H.) în romanul sau în limba latina “metamorfoze” sau “Magarul de aur” care scrie: “Am trecut hotarul mortii, am calcat pragul Proserpinei (Persefonei) iar de acolo m-am întors, strabatând toate elementele; am vazut la miezul noptii soarele stralucind cu o luminita orbitoare; m-am apropiat de zeii infernului si de zeii cerului si I-am adorat de aproape”. Pare sa fi fost un spectacol regizat sau efectul unor droguri sau relatarea simbolica a unei initieri cifrate.
Misterele mitraismului
Misterul lui Mithra (zeu cu nume iranian si continut elenistic) avea loc într-un templu numit Mithraeum (la plural, Mithraea) care imita pestera. Ierarhia acestui cult era versata în Astrologie iar participantii erau numai barbati si de obicei, militari. Initierea presupunea sapte trepte, fiecare tutuleta de una din cele sapte planete. Pe monumentele figurate, Mithra este reprezentat sacrificând un taur, înconjurat de animale simbolice, scena care se preteaza la interpretari astrologice.
Misterul cavalerului trac
Acest cult de mistere este o simplificare a Mitraismului cu integrarea anumitor elemente religioase din provinciile dunarene ale Imperiului Roman. În loc de taur se jertfea un berbec iar initierea avea trei trepte, primele doua sub egida lui Marte iar al treilea, tutelat de Soare. În scenele figurate apare si o zeita cu un peste.
Din cate se pare, mult mai tarziu, imaginea sa se confunda cu cea a Sf. Gheorghe, cel care ucide balauri.
Misterele lui Sabazios
Sabazinos, un stravechi zeu traco-frigian a devenit patronul misterelor în sec. II d.H. Dupa scriitorul crestin Clement din Alexandria (decedat 215 d.H.), în momentul central al initierii se introducea prin pieptul adeptului (Per Sinum) un sarpe de aur care iesea prin spate.
Misterele lui Sarapis
Sarapis (Osir + Apis) a fost nascocit si introdus ca zeu oficial al Egiptului elenistic sub regii macedoneeni din dinastia Ptolomeilor.
Principalul Serapeum era la Alexandria dea în multe orase grecesti erau societati de Sarapistai, credinciosi ai lui Sarapis.
Misterele lui Jupiter Optimus Maximus Dolichenus
Este vorba de zeul cerului de la Doiche (Asia Mica), transformat de greci în Zeus Oromasdes si importat la Roma de soldatii romani din provincia Commagene. A devenit un zeu imperial de mistere care primeste numele regelui zeilor, care figureaza în mod curent si ca epitet al altor zei de mistere: Jupiter sabadius, Jupiter Sarapis.sursa:descopera
-->
Răspunsuri
Una dintre cele mai vechi sărbători legate de numele lui Dionysos a fost Agrionia, observată la început în Beotia. Cu această ocazie, baccantele ardeau un băiat. Jertfe umane mai erau aduse şi în insulele Hios şi Lesbos. Mai târziu, această jertfă a fost înlocuită prin flagelare. În Attica se sărbătorea Dionysia rurală, în decembrie, Lenaca – sărbătoare dedicată storsului vinului. Cu această ocazie, i se oferea zeului vin nou. La sfârşitul lui februarie avea loc Anthesteria, festivalul florilor care ţinea trei zile. Dintre toate sărbătorile, cea mai importantă a fost Dionysia Mare, sau Dionysia urbana, la începutul lui martie.
Pe lângă ceremoniile obişnuite, adepţii lui Dionysos se angajau în ceremonii orgiace, cu dans, muzică şi vin, care culminau cu devorarea rituală de carne crudă de animal, identificat cu Dionysos. Aceste orgii se petreceau îndeobşte noaptea. Luminile torţelor, dansul, muzica, băutura, oboseala inerentă nedormirii duceau la o stare de exaltare. Adepţii se considerau a fi una cu Dionysos (Bacchus).
Sălbăticia şi lipsa de cumpătare a riturilor dionisiace a dus în sec. al VI-lea şi al V-lea î.Hr. la critici şi ostilităţi în rândul celor care respectau tradiţiile de armonie şi proporţie ale culturii greceşti. Euripide, în lucrarea sa Bacchae, popularizează misterele dionisiace. Asociate cu Orpheu, aceste mistere primesc un nou conţinut.
Misterele orfice. Legenda lui Dionysos ocupă un loc central în orfism, mişcare religioasă influentă care a apărut în prima parte a sec. al V-lea î.Hr. Într-un mod oarecum inexplicabil, Dionysos devine acum centrul unei credinţe ascetice.Mitul orfic este următorul:
Dionysos, sub numele de Zagreus, era fiul lui Persephona şi al lui Zeas. Tatăl său dorea ca el să stăpânească lumea, însă a hotărât acest lucru fără aprobarea Titanilor care, supărându-se, îl ucid pe Zagreus şi îl mănâncă. Înfuriat, Zeus trimite fulgerele sale care îi mistuie pe Titani, făcându-i cenuşă. Din această cenuşă sunt creaţi oamenii. Aşa se face că omul este o combinaţie între bine şi rău. Este rău deoarece a fost făcut din cenuşa titanilor şi este bun deoarece în această cenuşă se afla şi trupul lui Zagreus. În cele din urmă însă, Zagreus nu moare, deoarece Athena a izbutit să-i salveze inima pe care Zeus o înghite şi se va renaşte ca fiu al zeiţei pământului Semele.
Acest mit va sta la temelia concepţiei că trupul este rău. Ţinta adeptului orfic era să se elibereze din robia trupului prin practici ascetice şi astfel să ajungă la nemurire. Credinţa în reîntrupare este un aspect important al misterului orfic, deşi această credinţă nu joacă un rol deosebit în religia Greciei antice sau în religiile Orientului Apropiat antic. Se pare că reîntruparea era o credinţă obişnuită în Thracia, locul de origine al lui Dionysos.
Accentul pus asupra separării dintre trup şi suflet contrasta foarte mult cu concepţia homerică despre viaţa de dincolo de mormânt, unde eroii supravieţuiau într-o lume a umbrelor, tânjind după lumină şi viaţă activă. Pentru adeptul orfic totul se concentra în viaţa de dincolo, viaţa de aici era doar durere şi o continuă purificare de păcate şi rele care făceau parte din condiţia umană.
Dintre filosofii greci antici care au preluat idei orfice menţionăm pe Pitagora şi Platon. Pitagora (c. 530 î.Hr.) a preluat credinţa în reîntrupare, nevoia de purificare, interdicţiile alimentare. Prin intermediul lui Pitagora, idei orfice vor trece şi în gândirea lui Platon (427-347 î.Hr.), care prezintă argumente în favoarea nemuririi sufletului în dialogul Phaedo. Gândirea metafizică a lui Plato are ca punct central teoria formelor sau a ideilor, ca arhetipuri veşnice ale lucrurilor sensibile. Această teorie a avut şi un aspect religios şi mistic. În Republica, el critică mitologia homerică, afirmând că aceasta nu poate fi luată ca exemplu de cei tineri, fiindcă zeii înşişi sunt imorali. Împotriva formelor religioase decăzute Plato propune un tărâm al Formei Binelui, care dă unitate şi valoare formelor inferioare. O astfel de teorie era acceptabilă atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual.
Platon nu a descris Binele şi Frumuseţea supremă care domnesc în lumea nevăzută a formelor sau ideilor în termeni personalişti. El nu a prezentat o concepţie teistă, care să culmineze în cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu cel Unul. Atunci când, în Timaeus, vorbeşte despre Creator sau demiurg, el nu-l identifică cu Binele suprem.
Interesant de observat că în Grecia cultele de mistere pierd treptat din popularitate, clasele educate îndreptându-se mai mult spre filosofie. Acest proces s-a înteţit mai ales după cucerirea Greciei de Alexandru Macedon. Cu timpul îşi vor face apariţia aici culte de tip oriental, ca de exemplu Cultul împăratului. Cucerirea Greciei de către romani în sec. al II-lea î.Hr. a însemnat includerea ei într-o lume care se întindea din Britania până la Tigru. Religia greacă şi romană s-au amestecat, filosofia greacă făcându-şi intrarea în Roma nefilosofică. În plus, relaţiile Romei cu lumea elenistă nu au rămas fără efect, căci la Roma îşi vor face apariţia o serie de culte orientale, pe lângă cultul împăratului.
Dintre toate cultele de mistere şi orientale, cel mai răspândit a fost cultul lui Mithra. El poate fi întâlnit pe un teritoriu ce se întinde din Persia şi pînă în Britania. Descoperirile arheologice au arătat prezenţa acestui cult şi pe teritoriul patriei noastre. Mitologia mithraismului se regăseşte în zoroastrismul târziu şi are în centrul ei figura zeului indo-persan Mithra, căruia magii i-au dat atributele zeului solar babilonian Şamaş.
Mithra înseamnă adevăr, credincioşie şi legământ. În mitologia indo-persană, Mithra a fost tot o zeitate solară, însă el nu va fi recunoscut în cadrul reformei monoteiste făcute de Zoroastru. El va reapare în zoroastrismul târziu, când această religie se va reîntoarce la un politeism sui generis.
Despre Mithra s-a spus că era ochiul lui Ahura Mazda şi că era stăpânul lumii. Treptat el ajunge să devină zeitate supremă, înlocuind toate celelalte zeităţi. Angajat în lupta dintre bine şi rău, el este mereu învingător. Pentru a-şi asigura victoria, Mithra sacrifică marele taur, arhetipul regnului animal. Prin acest sacrificiu, întreaga natură devine fertilă (De observat şi aici ideea de bază care stă la temelia riturilor de fertilitate).
O trăsătură specifică a riturilor mithraice este aceea a uciderii rituale a unui taur – taurobolium –, prin care se repetă la nivel ritual actul primordial săvârşit de Mithra. Iniţiatul era botezat cu sângele taurului, participând astfel la proprietăţile dătătoare de viaţă ale acestuia. De observat că acest ritual se aseamănă cu cel al zeiţei Cybeie, zeiţa Mamă din Asia Mică, al cărei cult a fost adus la Roma în sec. al III-lea î.Hr. (Aici acest cult a întâmpinat dificultăţi până în sec. I d.Hr.).
În cadrul ritualului mithraic, cei iniţiaţi participau la o masă cu pâine şi vin, comemorând credinţa că la moartea sa taurul a produs griul şi viţa de vie din coasta sa, ca simbol al rodurilor naturii. Se credea că acest sacrament dădea celor iniţiaţi putere, nemurire şi tărie in lupta împotriva forţelor răului. Totodată el reflecta banchetul divin al lui Mithra după ce a ucis taurul primordial.
Cât priveşte iniţierea, erau stabilite anumite grade care corespundeau cu nivelul de nemurire atins de cel iniţiat. Această credinţă întărea şi stimula pe cei care îmbrăţişau credinţa în Mithra.
Mithraismul a fost o religie deschisă doar bărbaţilor, de aceea nici nu poate fi considerată o religie universalistă. Mithra, soarele neînvins şi de necucerit, simboliza succesul, curajul şi încrederea în sine a soldatului. Morala cultului mithraic recomanda controlul de sine şi alte virtuţi necesare soldatului. Probabil şi acesta a fost motivul pentru care a avut o atracţie atât de mare în rândul soldaţilor. Cultul lui Mithra s-a bucurat şi de oblăduirea împăraţilor de la Roma care, începând cu sec. al II-lea d.Hr. şi-au dat titlul de Invictus.
Ca toate cultele de mistere, misterele mithraice nu s-au opus religiei oficiale. El avea o tradiţie politeistă, care sublinia obligativitatea adorării lui Mithra, prin care se putea ajunge la nemurire. Alte zeităţi astrale erau recunoscute.
În prezentarea noastră ne-am rezumat numai la câteva din cultele de mistere, anume acele culte care se întâlnesc în lumea greco-romană. Ele sunt mult mai multe la număr şi se găsesc presărate în întreaga lume elenistică. Să vedem acum ce elemente noi aduc aceste culte de mistere şi care este importanţa lor pentru istoria religiilor.
În primul rând ele oferă o experienţă personală, individuală, însă fără a fi ruptă de colectivitate. Cu alte cuvinte, cultele de mistere dau sentimentul participării personale şi în comun la viaţa divină.
În al doilea rând, cultele de mistere nu erau o revelaţie în sensul comunicării unei învăţături despre Dumnezeu, ci în sensul de a deschide ochii şi inima iniţiaţilor, stimulând în ei un sentiment de exaltare, de trăire a unirii cu divinitatea adorată. Acesta era considerat şi mijloc de realizare a nemuririi.
În al treilea rând, din punct de vedere moral, cultele de mistere accentuau adeseori puritatea personală, fără a avea ca scop schimbarea vieţii sociale decăzute.
În al patrulea rând, aceste culte nu ofereau o filosofie. În esenţă ele ţinteau să-i facă pe cei iniţiaţi să depăşească barierele naturale, prin participarea la ritualuri sacramentale sau tainice. Trăirea lor era departe de a fi mistică în sensul actual al cuvântului, chiar dacă iniţiaţii se numeau mystae. Fără îndoială, aceste culte au jucat un rol important într-o perioadă în care zeii începuseră să-şi piardă semnificaţia şi, mai ales, puterea. În acelaşi timp, ei au atras atenţia oamenilor asupra speranţei vieţii veşnice, speranţa adeseori trecută cu vederea de mitologiile oficiale.
Credem că sublinierea şi accentul pus asupra speranţei în nemurire, a unei vieţi veşnice, a fost elementul pozitiv pe care aceste culte l-au scos în evidenţă şi care a deschis drumul creştinismului.
Personajului i s-au atribuit trasaturile lui Osiris (divinitatea cea mai populara din ancestrala mitologie egipteana, simbolizind moartea si invierea periodica a vegetatiei, ideea de renastere permanenta, dar, mai ales, moartea ca trecere intr-o alta lume, al carei stapinitor este). Insa ipostazele sale esentiale au fost imprumutate de la Zeus (marele conducator al Olimpului), Dionysos (veselul protector al vitei-de-vie) si Asklepios (zeitatea tamaduitoare), toti trei de origine greceasca. In spiritualitatea elenistica egipteana el se impune ca o divinitate de capetenie, patronind tarimul mortilor, fecunditatea si medicina, iar din veacul III d.Hr. devine si zeu solar. Cultivarea cultului lui Sarapis prezenta si aspecte orgiastice, iar mai tirziu, cind aceasta religie se va raspindi in intreg Imperiul Roman, traditionalistii o resping, considerind-o imorala.
Aceasta divinitate hibrida avea un impozant templu (Serapeion) in Alexandria, cu aneza unui sanatoriu vast, in care, zice-se, bolnavii erau vindecati, uneori, „miraculos“. Statuia sa, ridicata in acest grandios edificiu, a fost opera de frunte a artistului Bryaxis (sculptata in lemn, a fost distrusa intr-un mistuitor incendiu). Ca tipologie, ea infatisa un personaj grec pur, fara trasaturi africane, egiptene, sezind pe un tron cu sceptrul in mina, flancat la picioare de Cerber (infricosatorul ciine, pazitor al intrarii Infernului – in antichitate el semnifica lumea celor morti) si un sarpe.
Din Egiptul alexandrin cultul lui Serapis s-a raspindit in intregul Imperiu Roman, unde, se pare, a constituit, la un moment dat, chiar o moda, mai ales in cercurile aristocratice ale capitalei. De acolo, prin inaltii functionari si militari, patrunde si in celelalte provincii (printre care si in Dacia). Circulatia cultului sau in aceste vaste teritorii, face ca numele lui Serapis sa fie, adeseori, confundat cu cel al lui Osiris (atribuindu-i-se, astfel, automat ca sotie pe zeita egipteana Iris), absorbind, totodata, integral si variantele locale ale elinului Asklepios, zeul medicinii (Aesculapius la romani). El va fi adorat ca protectorul renasterii periodice a naturii si lumii, stapinind viata si moartea (in aceasta ipostaza se numara printre divinitatile mintuitoare – dii salutares).
Este interesant de remarcat faptul ca Serapis constituie unica zeitate dintre toate religiile istorice cunoscute care a fost creata de o comisie oficiala, comisie patronata de insusi faraonul Ptolemaios I (motivul a fost expus la inceputul acestor rinduri) si alcatuita din preotul si istoricul egiptean Manethon (cel care stabileste cronologia domnitoare a faraonilor, incepind cu timpurile stravechi), filozoful elin Demetrios din Phalerom si Timotheus, hierofantul (conducator al ritualului de initiere in „Misterele“ din Eleusis – Grecia continentala).
In provincia traiana a Daciei s-au descoperit citeva valoroase inscriptii si reprezentari iconografice, dedicate acestei divinitati sincretiste, printre care amintesc: un frumos bust, din marmura, provenit din capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astazi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), doua tipare din lut pentru confectionat medalioane, in marele centru roman de olarie de la Micasasa (jud. Sibiu, numele antic al localitatii, deocamdata, nu se cunoaste) s.a. Desigur, vor fi existat si temple (serapioane) inaltate in cinstea zeului, dar pina astazi sapaturile arheologice privind descoperirile in cauza au ramas infructuoase.
Printre reusitele piese cunoscute din Dacia romana, confectionate din bronz (toate considerate a fi produse de import si datate in secolul II d.Hr.), se remarca o superba statueta, descoperita la Resca (jud. Olt, in Muzeul Olteniei din Craiova), o alta de la Turda (expusa in „Magyar Nemzeti Múzeum“ din Budapesta), ambele infatisindu-l pe Serapis sezind pe tron, si un fragment statuar, provenit de la Turnu Severin, de care ne vom ocupa in continuare.
Piesa (inaltimea 7,3 cm) face parte din bogata colectie de antichitati romane a prestigiosului Muzeu al Regiunii Portilor de Fier din Turnu Severin. Se conserva doar capul si o parte a bustului (fara brate) a personajului mitic, prezentat asa cum l-a conceput tipologic sculptorul Bryaxis: un virstnic, cu arcade si sprincene proeminente, ochii larg deschisi, nasul drept, gura mica, cu mustata si barba, ondulata, stufoasa, ordonat modelata in continuarea perciunilor. Parul, bogat, este pieptanat in doua rinduri, formind asa-numitele „bucle libice“, care, prin ridicarea lor pe crestet, prefigureaza un modius (kalathos, cos, semn al rodniciei), cu suvite decorative in forma unui oscior de peste. Vesmintul personajului, atit cit se pastreaza, lasa sa se intrevada o imbracaminte bogata, cu falduri masive, oblice. Desi piesa este pastrata fragmentar, se poate usor deduce ca, initial, statueta il infatisa pe acelasi Serapis tronind, neabatindu-se, astfel, de la canonul artistic clasic, conceput de Bryaxis.
Toate cele trei reprezentari, din bronz, ale lui Serapis, descoperite in Dacia, se inscriu printre reusitele artistice ale genului din aceasta provincie romana.