La data de 30 mai 1943, Josef Mengele, un nume care va umbri întotdeauna domeniul geneticii umane, sosea la lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde fusese îndemnat să se ducă de către mentorul său, Otmar Freiherr von Verschuer, care de altfel i-a şi atras atenţia să profite din plin de "extraordinarele oportunităţi de cercetare" oferite de respectivul loc. În momentul în care a ajuns în lagărul de concentrare, fuseseră deja aduşi circa 100.000 de prizonieri, iar "maşina de ucis" funcţiona din plin, aminteşte cotidianul britanic The Guardian în ediţia sa din 20 mai, care redă un fragment din cartea "Mutants" semnată de Armand Marie Leroi.
După terminarea războiului, supravieţuitorii lagărului şi-au amintit în primul rând de doctorul Mengele. Îşi amintesc de frumuseţea, şarmul şi zâmbetul său. Îşi amintesc că putea vorbi cu blândeţe copiilor, după care însă îi trimitea în camera de gazare. Majoritatea spun că, cel mai adesea, era primul ofiţer german cu care intrau în contact odată ajunşi în lagăr. Cum ajungeau pe peronul de la Birkenau, acesta începea deja să strige "dreapta", "stânga": cei care erau trimişi să meargă în stânga, erau practic condamnaţi la moarte, cei care mergeau în dreapta, erau cruţaţi, cel puţin pentru o vreme.
Printre cei care au fost cruţaţi astfel s-a numărat şi Elizabeta Ovitz, pe atunci în vârstă de 30 de ani. La Auschwitz-Birkenau a ajuns, împreună cu soţul ei, în noaptea zilei de 18 mai 1944. Încă de la început, ei şi alte câteva rude, 12 cu toţii, au fost urmăriţi cu fascinaţie de doctorul Mengele, care a declarat: "Ei bine, voi avea de muncă 20 de ani de acum încolo. Acum ştiinţa va avea un subiect interesant de care să ţină seama."
Familia Ovitz era o familie de evrei din Transilvania. Tatăl Elizabetei, Shimshon Isaac Ovitz, fusese om cu studii, dar care suferea de o formă de nanism numită pseudoacondroplastie, boală care nu afectează restul organismului, ci doar mâinile şi picioarele. Mulţi evrei români credeau că tocmai pentru că Dumnezeu nu îi dăduse o înălţime normală, l-a înzestrat în schimb cu alte virtuţi.
Rabinul Ovitz avea zece copii dintre care şapte sufereau de nanism, pseudoacondroplastia fiind o afecţiune cu transmisie genetică. În prezent, se ştie în mod cert că nedezvoltarea mâinilor şi picioarelor celor care suferă de această boală se datorează unei afecţiuni a oaselor, fenomen ce ţine de controlul local al creşterii. Dinamica creşterii oaselor este în cel mai înalt grad vizibilă la părţile terminale ale oaselor lungi ale unui copil. Fiecare parte terminală are o regiune numită disc de creştere din care creşte osul. Spre deosebire de restul osului, aceste regiuni terminale sunt moi şi necalcifiate şi pot fi văzute în radiografiile copiilor şi adolescenţilor cum scad în dimensiuni, până la vârsta de 18 ani, când se închid şi creşterea lineară stagnează.
Pseudoacondroplastia perturbă secvenţialitatea procesului de creştere a oaselor lungi, iar mutaţia are loc în genele în care sunt codate proteinele folosite în matricea cartilaginoasă formată de condrocite. În loc să fie secretate, proteinele mutante se acumulează în condrocite, pe care le omoară, otrăvindu-le. Nu toate condrocitele mor, însă &q uot;bilanţul" este atât de mare încât rezutatul va fi acela că mâinile şi picioarele rămân scurte, în timp ce restul părţilor corpului sunt neafectate.
Când Elisabeta avea nouă ani, tatăl ei a murit. Mama ei s-a gândit că statura nu îi va ajuta pe cei şapte copii afectaţi de boală, astfel că s-a ocupat să le ofere o educaţie muzicală, în speranţa că la un moment dat vor putea alcătui o trupă. Lucru care s-a şi întâmplat. Deşi România şi Ungaria intraseră în sfera de influenţă a Germaniei naziste, trupa botezată Jazz Band of Lilliput, a început să bată drumurile Europei Centrale, mergând dintr-un oraş în altul, timp de doi ani. În martie 1944, trupele germane au ocupat Ungaria, iar membrii trupei au fost arestaţi.
Ajunsă la Auschwitz, Elisabeta şi rudele ei au fost ţinute într-o cameră separată pentru a nu fi striviţi de ceilalţi 500 de colegi de bloc. De asemenea, li se oferea suficientă hrană. Pentru această supravieţuire au plătit însă, devenind protagoniştii bizarului program experimental pus la punct de dr. Mengele.
"Cel mai înspăimântător experiment dintre toate a fost cel ginecologic. Ne legau de o masă, iar tortura sistematică începea. Ne injectau diverse substanţe în uter, ne luau sânge, mostre de ţesut, ne străpungeau. Durerea era insuportabilă. Doctorului care conducea experimentele i s-a făcut milă de noi şi le-a cerut superiorilor săi să le pună capăt, pentru că altfel vieţile noastre erau în pericol. Este imposibil de redat în cuvinte durerea suferită acolo şi care continua multe zile şi după ce experimentele au încetat."
Altele începeau însă, la scurt timp, îşi aminteşte Elisabeta.
"Ne extrăgeau lichid cefalorahidian şi ne curăţau urechile cu apă foarte fierbinte şi apă foarte rece, ceea ce ne făcea să vomităm. Apoi începeau dureroasele teste pe creier, la nas, gură sau în diverse părţi ale mâinii."
Familia Ovitz a fost obiectul obsesiilor dr. Mengele timp de şapte luni. La un moment dat, când acesta a intrat în încăpere, cel mai tânăr membru al familiei, Shimshon, în vârstă de doar 18 luni, a mers către doctor. Mengele l-a luat în braţe şi, încet, l-a întrebat de ce a venit la el.
"Crede că sunteţi tatăl lui."
"Nu sunt tatăl lui, sunt doar unchiul lui", a răspuns acesta.
Dr. Mengele i-a prezentat pe membrii familiei superiorilor săi. Le-a vorbit despre nanism şi pentru ilustrare le-a prezentat familia Ovitz, ai cărei membri stăteau goi în faţa auditoriului. Experimentele au continuat până în octombrie 1944. Chiar şi atunci când cel de-al Treilea Reich era în agonie, Mengele nu a renunţat la obiectivele sale maniace, astfel că a produs o colecţie de ochi de sticlă care să se potrivească perfect cu ochii căprui ai Elisabetei.
Auschwitz-ul a fost eliberat la data de 27 ianuarie 1945. Pentru familia Ovitz, venirea trupelor sovietice a însemnat anularea pedepsei cu moartea, deoarece era bine ştiut că toţi subiecţii experimentelor lui Mengele erau ucişi după terminarea lor.
În decursul următorilor patru ani, familia Ovitz şi-a refăcut trupa şi a continuat să călătorească prin Europa Centrală şi de Est, ruinată de război. În 1949, familia a emigrat în Israel, iar Elisabeta Ovitz a murit în 1992, la Haifa. Josef Mengele, care nu a fost niciodată judecat pentru crimele sale, a murit în 1979, în Brazilia.
Rompres
-->
Răspunsuri