Aşa-numita „epocă fanariotă” a fost foarte hulită în veacul trecut şi în veacul nostru. Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii s-au temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam şanse să redevenim independenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cât primii domnitori fanarioţi nu au fost răi.
Nicolae Mavrocordat avea o bunică muşatină şi se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică „păstrătorul tainelor”, un fel de „secretar de stat” (n-avea voie să fie ministru, dar era al doilea în ministerul de externe otoman), era un om de o mare iscusinţă şi inteligenţă, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria şi Transilvania, precum şi părţi din Serbia şi Croaţia. Iar turcii nu i-au tăiat capul. Au tăiat capul ministrului turc, dar el a rămas în viaţă, şi amândoi fiii lui, Nicolae şi Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Soţia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domniţei Casandra a Moldovei, strănepoată a lui Ştefan cel Mare.
Aceşti Mavrocordaţi s-au considerat deci os de domn, nu se aflau ca nişte străini la noi în ţară. Interesant este că toate familiile fanariote care au venit pe urmă, în afară de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-1790), toate aceste familii care au ajuns a da domnitori la noi erau înrudite cu Mavrocordaţii, ca şi când ar fi fost os de domn „de gradul doi”, chiar şi Ghiculeştii, care domniseră deja în secolul XVII, şi cele două familii de origine română, Racoviţă şi Callimachi (Călmaşul). Epoca fanariotă n-a început deci printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni de-ai lor, din Fanar, rude sau creditori.
Fanarul era un cartier din Constantinopol, în afara zidurilor oraşului, spre golful care se numeşte Cornul de Aur. Se pare că numele de Fanar vine de la franţuzescul „fanai”, adică un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul aşa-zisului Imperiu Latin, după cruciada de la 1204. In acest cartier al Fanarului, turcii, câteva decenii după cucerirea Bizanţului, când au început să repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor să revină. Bunăoară, au lăsat mai întâi ţăranii din jurul oraşului să vină să-şi vândă marfa, să aprovizioneze, să hrănească noua populaţie turcească de funcţionari, ostaşi, meseriaşi şi negustori. Iar ţăranii greci, când erau opriţi l-a porţile oraşului de vameşul turc care-i controla şi-i întreba: „Unde mergi?”, răspundeau în limba lor: (Merg) „în oraş”, pe greceşte: is tin polin! De unde a ieşit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost consideraţi folositori bunului mers al capitalei şi al împărăţiei, li s-a îngăduit deci să se aşeze în această mahala a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto” grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizanţului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli.
Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte, Poarta — adică sultanul şi vizirii săi — alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă limbile creştinilor, considerate ca „spurcate”! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari”, cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman”, adică mare interpret pe lângă sultan şi marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori”, în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).
Primii doi domni Mavrocordaţi au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova — şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.
În veacul al XVIII-lea — de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia — încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială” se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul”. Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni.
Întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive — şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul. Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, de pildă, Grigore II Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi şerbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate — Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, şerbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.
Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. În orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea! Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi e omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească.
O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta!
După „trădarea” Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveană, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat — şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim… Şi uneori de a fi profitat de el.
Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanarioţii au adus o tradiţie de evergeţi, adică de donatori pentru binele obştesc, în special pentru îngrijirea bolnavilor, în vremea lor s-au întemeiat mai multe spitale, gerate de eforii înzestrate cu întinse moşii — lucruri admirate de unii călători occidentali.
De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-1818) — cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! — Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre — întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac.
Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca — adică mijlocul general de comunicare — în Europa apuseană.
Un alt canal de penetraţie a influenţei franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, instituţia secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvânt că le trebuia în cancelaria lor un bun redactor în limba franceză, domnii fanarioţi au început să aibă pe lângă ei secretari propuşi de ambasadorul Franţei la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsă cultură, care au comunicat în Apus veşti despre ţările noastre; alţii au rămas în ţară şi s-au amestecat cu boierimea noastră. Unii au fost poate şi cei care au introdus francmasoneria la noi.
Neagu Djuvara – O istorie povestita pentru cei tineri
-->
Răspunsuri
În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord a Moldovei (Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar în 1812, cedează Imperiului Rus, teritoriul dintre Prut si Nistru, (Basarabia). În 1856, 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) reintră in componenţa Moldovei. În 1859, Moldova se uneşte cu Ţara Românească, pentru a forma Principatele Unite, numite din 1862, România, sub conducerea lui Alexandru Ioan CUZA.
Agricultura şi creşterea vitelor au fost pe parcursul secolelor principalele ocupaţii ale locuitorilor Principatului Moldova. Principalele cereale cultivate erau grîul, orzul, meiul, secara, ovăzul, hrişca şi mai tîrziu porumbul. Pentru locuitorii aşezărilor rurale moldoveneşti creşterea oilor avea o însemnătate deosebită, îndeosebi în satele de munte. O ramură importantă care constituia totodată un suport exportului pe pieţele europene l-a constituit albinăritul.
Dezvoltarea mineritului era încurajată de bogăţiile subterane existente în Moldova în partea muntoasă, care la rîndul ei contribuia la dezvoltarea meşteşugăritului, principalele ramuri fiind: textilele, prelucrarea metalelor, lemnului şi producerea de ceramică. Meşteşugurile erau organizate în bresle, constituite încă în secolul al XIV-lea. Localităţile urbane au avut un rol important economic, politic dar şi militar. Principalele venituri statale erau dările percepute în natură de la locuitori, vama şi amenzile. Negustorii se bucurau de un regim de largă libertate comercială, avînd privilegii acordate de domnie, să desfăşoare o intensă activitate de schimb. Aşa-numitul drum comercial moldovenesc, care cuprinde aproape jumătate din traseul ce lega Europa de Nord şi Marea Baltică de Marea Neagră a adus la întărirea centrelor urbane: Cernăuţi, Hotin, Suceava, Baia, Roman, Iaşi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi Bacău. Numărul oraşelor ajunge în Moldova la cifra de 27, centre ce au avut un rol politic, economic şi militar important.
sursa:istoria
Mustafa III
de Anton Caragea
De multe ori cunoastem perioade istorice doar prin prisma unei etichetari. Le preluam ca atare, iar eroii lor devin, astfel, usor descifrabili. Dar, de cele mai multe ori, în istorie, lucrurile nu evolueaza în acest mod, iar personajele sunt mult mai complicate, mai... umane, mai supuse regulilor vietii si mortii. In aceasta situatie îi putem gasi si pe fanarioti, personaje mult timp hulite ale istoriei noastre.
Nu ne-am propus o discutie în profunzime despre epoca fanariota. Vrem doar, prin trei portrete de domni fanarioti, sa rememoram dramatismul unei epoci. Dramatism pentru respectivele personaje " care si-au gasit, fiecare, sfârsitul din motive diferite ", dar si pentru tara peste care erau puse sa stapâneasca.
Nicolae Sutu, fiu al ultimului domnitor fanariot Alexandru Sutu, va descrie carierele acestor personaje angrenate în drama ambitiei: "Ajungerea în scaunele Tarilor Române era tinta la care râvneau fara încetare membrii mai de seama ai familiilor grecesti stabilite la Constantinopol... pentru aceasta întrebuintau mijloacele cele mai neîngaduite... era o necurmata lupta care se ispravea uneori cu pierderea averii si deseori chiar cu a vietii. Cei care erau destul de fericiti pentru a atinge, prin mii de pericole, scopul mult dorit al jertfelor lor, erau prea putin siguri de a se folosi de el, caci o schimbare politica, o intriga oarecare pricinuiau chemarea domnitorului înapoi".
Apropierea Rusiei de spatiul românesc, începuta la 1711 prin tratatul de la Lutk, încheiat între Dimitrie Cantemir si Petru cel Mare, si continuata în urma razboiului ruso-austro-turc dintre 1736-1739, fusese oarecum întârziata de înfrângerea armatei austriece, prilej de mare nemultumire pentru curtea de la Petersburg, pregatita de razboi cu Poarta. Ideea manifestului tarinei Ecaterina a II-a prindea aripi: "eliberarea supusilor crestini ai Portii din Europa".
Astfel ca tot secolul XVIII sta sub semnul razboiului. Conflictele ruso-austro-turce se vor succeda în ritm alert: 1710-1711 si bataliile de pe Prut, cu implicarea româneasca deja amintita, 1715-1718 si razboiul turco-austro-venetian cu pacile de la Rastadt (1715) si Passarowitz (1718), conflictul derulat între 1736-1739, încheiat cu pacea de la Belgrad...
In aceasta linie, anul 1768 va readuce în prim plan vechiul conflict, surprinzând pe tronul Moldovei pe Grigore Callimaki, aflat acum la a doua domnie, începuta în martie 1767.
Fiu al unei familii stralucite, autentic româneasca, originara din Bucovina, cu numele de Calmasu devenit Callimaki sau Callimachi în urma îndelungii sederi la Constantinopol, unde membrii ei au ocupat pe rând functia de capuchehaie (ambasador) al Moldovei la Poarta si, ulterior, cea de dragoman, Grigore a dorit a fi un domn demn si întelept. Urcat pe tron pentru a servi ambitia familiei sale si viitorul ei, în special, el s-a dovedit incapabil de a se ridica la înaltimea momentelor grele ale razboiului.
Izbucnirea razboiului l-a surprins însa la propriu. Firmanul sultanului în care i se cerea sa strânga zahereaua (proviziile pentru armata otomana), încredintându-i pentru îndeplinirea acestei sarcini 600 de pungi de galbeni, îl va pune în fata unei teribile alegeri. Caracterul sau slab începea sa iasa la iveala... In momente de ratacire, Grigore a folosit o parte din suma sultanului pentru a-si achita câteva dintre datoriile pe care le facuse la cumpararea tronului. Creditorii îl presau, dar aceasta decizie nu i-a adus deloc usurarea scontata. A fost doar semnul unei avalanse fatale de întâmplari si greseli...
Banii ramasi din punga sultanului nu mai erau suficienti pentru proviziile necesare campaniei. In plus, rapida înaintare a rusilor pe teritoriul Moldovei a dus la capturarea de catre acestia a 5 000 de oi si a depozitelor de grâne. Destinatia fusese schimbata de destin.
Iar, peste toate acestea, domnul, personaj slab, a descoperit ca ordinele sale erau desconsiderate de boieri, podul de pe râul Larga nefiind construit, artileria turceasca ramânând din aceasta cauza înnamolita. In acest timp, partida boierilor "uneltitori" a trimis o plângere la Inalta Poarta, cerând nici mai mult nici mai putin decât mazilirea "nesupusului" domn.
In plin haos, tânarul si-a pierdut cumpatul. Cu tara în razboi, neascultat de nimeni, privit ca tradator, si în tara, dar, mai ales, la Poarta, el a solicitat demiterea sa. Cererea ajunge la Constantinopol, la cumnatul domnului Nicolae Sutu care, fiind unul dintre nenumaratii creditori ai domnului, stie ca o data cu cedarea de catre acesta a tronului, deci a sursei de venit, îi disparea si sansa de a mai revedea vreodata sumele împrumutate. Ii solicita deci lui Grigore Callimaki sa ramâna pe tronul tarii si sa îsi retraga cererea. Callimaki, extrem de docil, pe fondul unei dezorientari totale, a acceptat.
In acelasi timp, la Constantinopol, în fata rapoartelor extrem de îngrijoratoare de pe frontul din Moldova, ce ilustrau în mod clar incompetenta domnitorului, s-a decis mazilirea si aducerea lui în lanturi, la Poarta.
Arestat lânga Husi, unde se afla cu trupele otomane spre a lupta cu rusii, e adus la Constantinopol si, în scurta vreme, condamnat la moarte, pentru tradare. Insusi sultanul Mustafa al III-lea (1757-1774) a urmarit îndeaproape ajungerea la acest verdict, gândindu-l ca o posibila pilda în vremuri de razboi.
O singura voce s-a ridicat în favoarea sarmanului principe, muftiul, care a declarat ca nu poate sa condamne un om ce s-a aratat slab în momente grele, dar care nu s-a dovedit niciodata a fi tradator.
Momentul mazilirii surprinde întreaga familie Callimaki " ce, în urma cu un an, se despartise de el "cu mare pompa" pentru a-l înscauna " într-o disperare cumplita. Cea mai marcata a fost sotia domnitorului, Ileana Callimaki, silita sa priveasca grozavia executiei sotului sau, în ziua de 28 august 1769.
Victima inocenta, servind drept amenintare macabra pentru trupele unui imperiu în declin, el nu îsi merita, fara îndoiala, soarta tragica.
Deosebit de interesanta postarea ta , felicitari Lenus ! cu detalii de interes, file de istorie .....redescoperita !
Cu prietenie, Dan !