Teiul în legende, mituri și superstiții.
În Europa și nu numai , nenumărate legende și superstiții sunt centrate în jurul pomului și a florilor de tei. În mod tradițional, lemnul de tei era folosit pentru sculptarea unor opere religioase, teiul fiind considerat, pe de altă parte, un copac al satelor și având un rol foarte important în lumea europeană timpurie. Teiul era văzut drept sacru datorită preferinței pe care o au albinele față de florile lui și a calități mierii de tei, fiind numit uneori „arborele albinelor”. În unele regiuni, aura sacră a teiului era atât de mare, încât cei care îndrăzneau să taie un astfel de copac nu se puteau aștepta la altceva decât la pedeapsa cu moartea.
Măștile din sarcofagul lui Fayoum (perioada elenică din Egipt) era confecționate din lemn de tei, lucru ce mărturisește despre caracterul sacru al acestui arbore încă din vremurile antice.
Potrivit legendelor grecești, teiul era un simbol al dragostei conjugale și al soției perfecte, al simplității, inocenței și bunătății. În mod asemănător, în mitologia română, teiul era considerat o reprezentare a fidelității și iubirii conjugale. Potrivit lui Herodot, ghicitorii sciți își făceau divinațiile cu o frunză de tei tăiată în trei părți răsucite apoi în jurul degetelor.
În mitologia greacă, nimfa Philyie a dat naștere, în urmă unei legături amoroase cu tatăl lui Zeus, unui copil monstruos și, pentru a o scapă de rușine, a fost transformată într-un tei. Într-un alt mit, se descrie cum Baucis și Philemon, un bătrân cuplu din Phrygia, a arătat ospitalitate față de zei și, drept urmare, a fost răsplătiți. Conform legendei grecești, Zeus și Hermes au luat formă umană și au pornit să viziteze pământul deghizați că niște sărmani călători. Atunci când au ajuns în Phrygia și au căutat un adăpost, au fost refuzați de toată lumea cu excepția lui Philemon și a soției lui, Baucis.
Cuplul a împărțit puținele bucate și ultima picătură de vin cu cei doi străini. La un moment dat, Baucis și Philemon și-au dat seama că oaspeții lor erau zei din cauza faptului va ulciorul lor de vin nu se golea niciodată iar băutură ordinară dinăuntrul lui se transformase într-o minunată licoare. Zeus și Herme și-au adus pe gazdele pe un deal înalt aflat deasupra Phrygiei, după care au trimis un potop distrugător asupra pământurilor înconjurătoare, pentru a-i pedepsi pe oamenii care fuseseră ingrați cu ei. Zeus a transformat casă în care fusese primit într-un templu și le-a făgăduit lui Baucis și Philemon că le va îndeplini două dorințe: de a servi că preot și preoteasa în templul sau și că, atunci când va veni timpul, va face în așa fel încât cei doi să moară împreună. Mulți ani mai târziu, când au ajuns la capătul zilelor, Baucis a fost transformată într-un tei, iar Philemon într-un stejar, ramurile celor doi arbori împletindu-se într-o stransoare de nedespărțit.
Germanii respectau teiul drept un copac „sacru” al îndrăgostiților, având capacitatea de a dărui fertilitate și prosperitate. În mitologia germanică precreștină, teiul era sacru, întrucât era asociat cu Freya, păzitoarea vieții, zeiță a norocului, dragostei și adevărului. Mai mult decât atât, legendă spunea că teiul nu putea fi lovit de fulger întrucât Freya era soția lui Wodan, principalul zeu din panteonul germanic.
Adeseori, un tei încărcat de ani marca locul central de întâlnire a oamenilor din multe sate și comunități rurale. Sub un astfel de tei aveau loc consfătuirile de reinstalare a dreptății și păcii între oameni, crezându-se că acest arbore are puterea de a aduce la lumina adevărul. Teiul a fost asociat cu judecățile chiar și după crestinizare, verdictele în unele regiuni germanice fiind date „sub tilia” (sub tei) până în perioada iluminismului.
În „Nibelungenlied” („Cântecul Nibelungilor”), o epopee germană medievală bazată pe tradiția orală, rememorând evenimente petrecute în triburile germanice între secolele V și VI, Siegfried și-a câștigă invulnerabilitatea prin îmbăierea în sânge de dragon. În vreme ce se scaldă astfel, o frunză de tei s-a lipit de el, lăsând pe trupul lui un loc neatins de sângele de dragon, loc devenit singură lui zona vulnerabilă.
În folclorul din Polonia, se credea că teiul poate oferi protecție contra spiritelor rele și a fulgerelor. Acest copac era amplasat de obicei în față caselor, pentru a impudica răul să între în ele. De asemeni, teiul era un simbol al norocului, credinței, familiei și vieții fericite. Într-o legendă poloneză străveche se spune că nu este de bun augur să tăi un copac de tei, întrucât acest lucru va aduce ghinion și necazuri atât tăietorului cât și familiei lui. Tot în Polonia, teiul este asociat cu Fecioara Maria, despre care se spune că a fost adesea văzută printre ramurile acestui arbore. Chiar și în zilele noastre, în unele regiuni poloneze pot fi văzute mici capele la marginea drumului, adăpostite de crengile teilor. De vreme ce teii sunt favoriții Maicii Domnului, se crede că rugăciunile de sub coroana lor au mai mari șanse de a fi ascultate .
În Estonia și Lituania, femeile aduceau sacrificii în față arborilor de tei, rugându-se să le fie dăruite fertilitate și liniște familială.
În lumea creștin-ortodoxă slavă, lemnul de tei era preferat mai ales pentru pictarea icoanelor. Două opere ale vestitului pictor Andrei Rubliov, „Sfânta Treime” și „Mântuitorul”, având drept suport lemnul de tei, pot fi admirate și astăzi în galeriile Tretiakov din Moscova.
În creștinism, teiul este un arbore sacru, grație, se pare , parfumului suav al florilor lui. În Evul Mediu din Europa occidentală, teii erau plantați în mod obișnuit în preajma bisericilor. Teiul este asociat cu Sfânta Walburga. Capela în care trăia această, în Bavaria, se spune că avea formă unui copac de tei și era înconjurată de o mulțime de astfel de arbori.Sfânta Walburga a devenit faimoasa după moartea ei, datorită vindecarilor realizate grație uleiului ce izvora în mod miraculos din mormântul ei. În legendele populare se spune că apropierea ei față de tei era mult mai intimă, ea fiind uneori văzută zburând pe o matură făcută din crengile arborelui ei preferat.
În astrologia celtică, oamenii născuți sub semnul zodiei Teiului (11 martie - 17 martie) par a fi înclinați să accepte netulburati tot ce li se întâmplă în viață. Ei detestă luptele, lenea și pierderea de timp. Teii se referă la persoane ce fac adesea sacrificii pentru prietenii lor. Ele posedă multe talente, dar le lipsește tenacitatea de a face că darurile lor inascute să evolueze. Nativii din zodia teiului pot fi uneori geloși și mustratori, dar sunt foarte loiali în dragoste. Oamenii „tei” iubesc viață, dar, în ciuda remarcilor celor din jur, nu încetează a se minuna de faptul că ideile și visurile lor sunt mult mai frumoase decât realitatea. Cu o imaginație foarte bogată, cei născuți în zodia teiului au tendința să privească lumea prin niște ochelari roz-bonbon. De fapt, ei sunt adepții unui ideal pe care reușesc cu ușurință să îl transmită și altora ce au predispoziția de a vedea viață într-o manieră mult mai atrăgătoarea decât crudă realitate.
În astrologia clasică și păgânism, teiul înglobează următoarele asociații:
- Semn zodiacal: Gemeni, Săgetător, Taur; - Astre specifice: Jupiter, Mercur și Soare
- Sărbători: Beltane, Litha, Ostara
- Element: aer; - Energie: Yin; - Gemă: agață
- Zeu: Odin; - Zeiță: Arainrhod, Freya, Frigg, Ostara, Venus
- Pasăre: turturică
- Utilizare magică: atragerea dragostei, echilibrarea energiei, neutralizarea negativității.
sursa: https://valentinamelcea.blogspot.com/2016/07/povestile-si-legendele-plantelor.html
Legenda teiului
Se spune , că demult, trăia o fată foarte frumoasă, pe nume Teia și un băiat chipeș, Albin, care se iubeau. Despre povestea lor de dragoste a aflat și domnitorul țării, care era un om crud și nedrept. A trimis oameni să o ia pe fata și să o aducă la el, că să o facă soție.
Atunci, pe fată au luat-o cu forța, iar pe băiat l-au ucis cu săbiile. În locul unde a murit băiatul a apărut o insectă mică, cu un ac în coadă, care îi poartă numele, albina.
Fata adusă la palat, nu a cedat insistențelor domnitorului, spunându-i că rămâne credincioasă iubitului ei. De supărare, după câteva zile Teia a murit.
Drept răzbunare a fost îngropată într-un loc pustiu. Pe acel loc a crescut un copac falnic, cu flori mirositoare care il poartă numele, tei.
În fiecare vară, micuța albina vine la tei, continuând povestea de dragoste și dincolo de moarte.
-->
Comentarii
Povestea teiului
de Mihai Eminescu
— Blanca, știi că din iubire
Îmbrăcîndu-te-n veșmîntu-i,
Făr’ de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!
Lepădînd viața lumii,
Vei spăși greșala mumii
Și de-o crimă tu mă mîntui.
— Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinerețea luminată;
Danțul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plîngi, gîndind aiurea!
— Știu mai bine ce-ți priește,
Cum am spus, așa rămîne;
Pentru drumul cel de mîne
De cu azi te pregătește!
Mîna Ea la ochi și-o ține,
Toate mințile-și adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parc-atîta-i mai rămîne.
Calu-i alb, un bun tovarăș,
Înseuat așteapt-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Și la codru pleacă iarăși.
Sara vine din ariniști,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-și arată,
Solii dulci ai lungii liniști.
Dar prin codri ea pătrunde
Lîngă teiul vechi și sfînt,
Ce cu flori pîn-în pămînt
Un izvor vrăjit ascunde.
Îngînat de glas de ape
Cînt-un corn cu-nduioșare
Tot mai tare și mai tare,
Mai aproape, mai aproape;
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunînd din valuri —
Sus în codri de pe dealuri
Luna blîndă ține strajă. —
Ca din farmec Ea tresare,
Și privind uimită-n lături,
Vede-un tînăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare…
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
Și la șold un corn de-argint.
Ea privi atunci în jos,
Trece mîna pe la tîmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.
El se da tot mai aproape
Și cerșea copilărește;
Al ei suflet se răpește
De închide-a ei pleoape.
Cu o mînă îl respinge,
Dar se simte prinsă-n brațe,
De-o durere, de-o dulceață
Pieptul, inima-i se strînge.
Ar striga… și nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;
O desmiardă ș-o întreabă,
Iar ea fața și-o ascunde,
Și așa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.
Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Și de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.
Blîndu-i sunet se împarte
Peste văi împrăștiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe… mai departe…
Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ține strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunînd din valuri.