Semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), coroborat cu creșterea intereselor economice în regiunea Dunării, vor determina schimbări esențiale în ceea ce privește regimul de navigație și de libertate a comerțului. Dezvoltarea porturilor și a infrastructurii acestora a sporit traficul de mărfuri în Principatele Române, înlesnind relații tot mai dinamice, nu numai cu partenerii tradiționali, dar mai ales cu statele din Occident. Această creștere continuă a traficului de mărfuri, pe lângă faptul că a dus la înființarea unor instituții, precum Bursa de mărfuri, Tribunalul de Comerț, instituirea carantinelor, instalarea consulatelor etc., a înlesnit renașterea și urbanizarea orașelor riverane Dunării, printre care și Galațiul - cel mai însemnat port la Dunărea Maritimă. După intrarea în vigoare a regimului de Porto-Franco, la data de 1 iunie 1837, se înregistrează o explozie demografică și o dinamică economică fără precedent. Dacă la 1835 numărul vaselor care intrau în port nu trecea de 300, după 12 ani, numărul acestora ajungea la 1065. La Congresul de Pace de la Paris din anul 1856, Marile Puteri decideau înființarea Comisiei Europene a Dunării, cu rolul de a asigura libera circulație pe Dunărea Maritimă, având o serie de drepturi și competențe, precum și atribuția realizării lucrărilor de îmbunătățire și întreținere a navigației pe fluviu, de la Brăila până la Marea Neagră. Pentru a exemplifica dinamica mișcării comerciale din Portul Galați, mărturie sunt cifrele din anul 1873, dată la care exportul era în valoare de 100 milioane de lei noi și a importului de 50 milioane lei noi. Simțind nevoile pieței și fermentul economic în devenire, Giovanni Inglezi solicita atribuirea unui teren, cu titlul gratuit, pentru construirea unei ,,case de banc”, pe propria cheltuială. Prin Hrisovul voievodului Mihail Sturdza din 8 iunie 1846, sub nr. 63, i-a ,,hărăzit” căminarului Ion Inglezi un loc pe malul Dunării, de 12 stânjeni la față, iar lungul pînă în rîu, cu condiția și însărcinarea de a înființa pe el, pe a sa cheltuială, „o bină de piatră care să slujească de casă de bani la portul Galațiului unde să se adune neguțătorii de toate clasele pentru tratația poliților ce sunt de mare trebuință și folos comercianților”.
Prin adresa nr. 2772 din anul 1856, martie 27, Giovanni Inglezi se adresa Primăriei orașului Galați, cu solicitarea de a construi deasupra încăperilor sale de pe malul Dunării.4 Fiindcă acest lucru ia fost refuzat, Inglezi s-a adresat instanțelor judecătorești. Prin decizia nr.4419 a Tribunalului districtual, din același an, Inglezi obține dreptul de a construi5. În demersurile sale, Giovanni Inglezi a fost susținut și de domnitorul Grigorie Ghica, prin hrisovul cu nr. 6142 din 4 septembrie 1850, care îl reconfirma pe cel din anul 1846, precum și de Consulatul Britanic, care intenționa a se instala în casele domnului Inglezi, supus al acestui consulat. Prin Actul de vânzare nr. 2530 din 22 august 1858, Giovanni Inglezi vinde către Antonio Inglezi, fratele său, care locuia la Constantinopol, locul cu magazie numită ,,bursă”, împreună cu celelalte imobile. Deși încă nu exista o legislație care să reglementeze bursele, aceasta a funcționat la numărul 60, pe Strada Portului, tolerată, pentru a acoperi nevoile comercianților. După zece ani, în 1868, Bursa, împreună cu celelalte imobile, au fost cumpărate de către negustorul grec Ghiorghie Saraianis. Asupra naționalității supusului britanic Giovanni Inglezi și a fratelui său Antonio, părerile sunt împărțite. Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei, menționează ca ar fi „grec de la Corfu, rădicat la boierie de Domnul Mihai vodă pentru că au dat bani.”
Raluca Tomi, într-un articol dedicat italienilor din Galați și Ismail, susține că era italian, dar supus britanic, amintit încă din 1835, ca o persoană cu diverse activități. În 1850 avea titlul de boierie - căminar, și pe lângă activitățile comerciale era implicat în angajarea și instruirea oamenilor pentru șantierul naval din localitate. În limbajul ethosului local, când se vorbește despre Bursa de mărfuri din Galați, întâlnim denumiri ca: „bursă veche”, „bursă nouă”, „bursă mare” sau „bursă mică”. Pentru a clarifica acest aspect, ne vom întoarce la anul Unirii, 1859. În lumina documentelor de arhivă, dar și din alte surse, în Galați era o „Borsă” în „magazinul” lui Delvechio, unde se țineau și ședințele „Comisiei de înfrumusețare a orașului”.Acest Delvechio se adresa Comisiei de înfrumusețare, cu rugămintea ca de la 1 decembrie să fie înlocuit din „comitetul” de fixare a prețului cerealelor. Începând cu luna august 1865, Francesco Delvechio figurează ca membru al Lojii „Discipolii lui Pitagora” din Galați. Împreună cu această comunitate, formată din personalități marcante ale vremii, sa implicat în multiple acțiuni cu caracter filantropic, ajutând populația pauperă. La moartea sa, survenită în anul 1867, stabilimentul Delvechio, numit „bursă”, din strada Portului, a fost cumpărat de către marele comerciant de cereale, Vincenzo Fanciotti cu prețul de 17000 ducați aur. Vincenzo Fanciotti, originar din Novi Ligure - Regatul Sardiniei, a fost unul dintre cei mai dinamici comercianți, un mare filantrop, magnat imobiliar, mereu în slujba celor nevoiași, iubit și stimat de întreaga comunitate. Printre operele de beneficiență, omagiind memoria prietenului său, avea să doneze un teren, apoi și sumele necesare pentru a se construi Școala Cuza Vodă. Ultimii ani de viață i-au fost marcați de o boală incurabilă, tratată de mai multe ori la Viena.
La 8 martie 1886, în vârstă de 66 de ani, Vincenzo Fanciotti avea să se sinucidă cu un glonț de revolver. În urma împărțirii averii între cele două fiice, Giulietta și Carolina, Bursa i-a revenit armatorului italian Giuseppe G. Verona - soțul Giuliettei. La origine venețieni, primul Verona este menționat încă din anul 1478, fiind guvernator de Kefalonia. Atât Giuseppe, cât și Georges G Verona-fiul, care a preluat afacerile și patrimoniul familiei, au fost două somități în materie de comerț. După instaurarea regimului comunist în România, toate proprietățile familiei Verona, inclusiv cele din București, au fost naționalizate. După cum am văzut, clădirile în care s-au desfășurat activități specifice bursei au fost două. Prima, cea a lui Francesco Delvechio, cumpărată de Vincenzo Fanciotti, apoi moștenită de Verona și cealaltă, construită de Giovanni Inglezi, ajunsă în cele din urmă, la 1868, în posesia comerciantului Ghiorghie Saraianis, contra sumei de 16000 de galbeni. În anul 1869, întrebat de către Camera de Comerț din Galați dacă are cunoștință despre obligativitatea funcționării bursei la etaj, Saraianis a spus că nu, dar că se va conforma. Pentru a evita ulterioare încurcături, la distanță de șapte ani de la data cumpărării, decide să vândă toate imobilele cumpărate de la Antonio Inglezi. La 20 octombrie 1875, Ghiorghie Saraianis dă la schimb „locul cu magaziile” și „Bursa de Galați”, edificate pe strada Portului la numerele 56, 58, 60 și 62, contra moșiei Gârbești - județul Vaslui, contelui Joachino Rasponi, domiciliat la Ravena, în via Cavour nr. 3632. În legătură cu imobilele din Galați, printre care și localul bursei, acestea au făcut obiectul unui proces în justiție, încheiat în 1904, când, prin decizia nr. 434 a Tribunalului Covurlui, secția a IIa, s-a dat dreptate urmașilor contelui Rasponi, iar Primăria și Camera de Comerț au fost condamnate la plata cheltuielilor de judecată. A fost un proces lung, care a durat 13 ani, intentat de Camera de Comerț și Primăria orașului Galați, pentru revendicarea localului Bursa-veche „I. Inglezi” stăpânit de contesa Rasponi și fiii acesteia. Șase ani mai târziu, în 1910, pentru a face loc viitorului Palat al Navigației, toate imobilele aparținând familiei Rasponi au fost demolate, iar în 1915 începea construcția unui nou sediu al Bursei și al Camerei de Comerț și Industrie. (Repere istorice despre bursa de mărfuri din Galați – autor Marcel Capris).
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2015/01/malaezia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri