Iubite! în seara asta,

 voi prinde stelele

Cu braţele întinse

 dincolo de ninsori.

Stelele acelea

 umbrite în ochi de zori.

Pe ţărmuri de iarnă,

 să te colind cu ele

Din gheţuri am să cresc

 florile de curcubeu,

Să nu-mi mai fie dorul

 de tine atât de greu.

Egali suntem în vise

 deschise-n adâncuri,

Acelaşi sunet pur

îşi murmură cântărea,

Trăim deopotrivă

şi ziua şi-nnoptarea,

Redescifrând însemne,

 iubirea-n vechi tomuri.

Cu vorbe puţine

sub bolţi de gânduri multe,

Noi vom paşi înapoi,

 să ne adunăm risipa

Până când pe frunte

 se îndoliază clipa.

Mai darnică tăcerea

 prin simţuri ne vorbeşte

Ale vieţii tempeste

 să le-adormim cu-n zâmbet

Feline flămânde

să le-adunam seninul

Până când ne-om adumbri

 în uitare cântul

Şi vântul ne-o purta

 pe alte ţărmuri umblet.

Îndrăgesc noaptea

tăcută-învăluire

când păsări de lumină

prind astrele sub aripi

încerc să deschid

 nemărginirea adâncului

să aud

cântarea ce-am fost

înainte ca un alt orizont

să se stingă

atâtea lumi ard în suflet

atâtea lumi plutesc

pe altarul nemărginitului

le simt mireasma

contururi neclare

dincolo de beznă

cu fiecare osiriană întrupare

oare acolo am să ştiu

am să văd nehotarul

columb rătăcitor

în inima luminii

până când voi cădea

 din nou  scânteie

  în alt Golem gânditor

între iluzie şi sunt.

Mă priveşti

cu zâmbetul prins între două cuvinte

dincolo de el sunt eu

cuibărită-n freamătul simţirii

pe ţărmul cocorilor răniţi de timp

e atât de îngust hotarul

dintre răsărit şi apus

dintre leagăn şi bocet

ţi-aud neputinţa

de-a înfrânge răscolirea adâncului

să nu-mi tulbure nălucirea tomnatică

a unui dor rămas neîmplinit

în răgazul dintre două gânduri amare

mic sălaş

peste care se ţese iubirea noastră

tu aduni fragile lumini din umbre

să-mi redai  surâsul

până când o primăvară indiferentă

îşi va fi vărsat prea plinul de înflorire

peste buzele pecetluite de acum

în zvâcnetul ierbii sărutate de vânt

şi noi vom fi răsăriţi nuntire

Osiris şi Isis

sub un alt cer

Trec zilele

 cu ochii tot mai adumbriţi.

Acelaşi monoton refren,

surde clipele-l cântă

pe tâmpla livezilor mele rănite

 de-o  iluzorie aromă

 a unui rod ce

 nu va mai avea să fie…

şi totuşi,

în ramul inimii aplecat spre iarnă,

mai port şi acum povara

blestemului dorit,

acelaşi dor de tine

adâncul răscoleşte

de la izvor în marea

fără ţărm de valuri  pictat.

Aici… doar depărtarea

îşi piaptănă conturul

de umbre în apă,

să stergă durerea gândului

de-a nu pute să-mi las visul

pe umărul tău,

aprope de ceasul 

când sufletul îşi desface aripile

în lăcrima aceea de infinit

din-năuntru

zbor alb pe calea luminii

revărsate sub un alt cer

într-un nou răsărit.

Se răscolesc ploile în nori,

seninul se lasă în braţe de fum,

din vechi amintiri,

 obosită pasu-mi adun.

 Dorurile toate

îmi par atâta de străine,

lampadare aprinse-n ceaţă…

şi eu cobor iubite

cu umbra tot mai străvezie

în plânsul corbilor prophetic,

fără să ştiu cu noi ce o să fie.

înnod gândurile

  plasă nepăsării,

să plutesc,

 împrăştiată  în vremuri apuse,

să nu ascult strigătul vieţii,

neliniştea nudă

cum răstoarnă  bolţi.

 falsă renunţare 

Nebuna Hebe şi-a vărsat pocalul

  prea plin de iubire

în iarbă cu vise veştejite,

îi simt sclipirea

şi eu cobor iubite

cu umbra tot mai străvezie

 pe-o stradă întunecată,

fără să ştiu cu noi ce o să fie.

Apusuri  se scaldă

sub tâmple

în rodul livezilor  albite.

Am să-mi aşez iarna

pe o umbră de floare.

Dincolo de ceaţă,

e doar lumina.

Cocori cărunţi,

cu aripi tot mai străvezii,

oare vom putea şterge de durere

lacrima depărtării

în rouă unui vis de dor?

te-am ştiut,

fără să te cunosc,

De parcă  mereu alăturea

mi-ai fost

din gândul începutului de lume.

Ai venit

când dorurile întomnau,

leganate de o clipă caruntă.

oare vom putea  lega

aripa depărtării,

in taina iubirii pure?

să răsărim  zbor alb

Sub un alt cer?

,

Când zăpezile din ploi

 argintu-şi adună

Furat cândva din recea

 scurgere de lună

De mult păianjenii

au început să ţeasă

Din fire de viaţă

 amintirilor plasă

Aducerile aminte

  par mai frumoase

Sub ramul inimii

cu visele sfioase

când iarnă aşează

 sub ochiul  toamnei cearcăn

un dor mai adie

în umbră de mesteacăn

nu vreau prin amintiri

un mâine doar să trăiesc

Să plâng prophetic

 apusul de azi

 să-mi jelesc

cuprinde-mă-n braţe

 să ştergem de durere

clipa

 ce dacă vara în noi

de acum piere

Pe frunzele uscate

 pictează-mi primăveri

Cu marginile prinse-n iarba

 de mai ieri

În acel atunci

tu ai deschis ochiul ceţii

tăcerea de spaimă şi durere

neputinţa mea de a vedea

De a înţelege

De a crede

sclipirea senină din mâinile tale

din zâmbetul tău

cobora în încolţirea altei ierbi

În acel atunci

nu se mai ţeseau anotimpuri

dimineţi şi apusuri

era doar starea aceea

dintre veghe şi aşteptare

dintre făptură şi nălucă

În acel atunci

ţipăt răguşit pe cerul cernit

înfiorare rece creştea

revolta mea

durerea mea

lacrimă necăzută

să nu-ţi tulbure frământul

În acel atunci

mă strigai cu numele celor plecaţi

răscolitul adâncului

te purta mai aproape de ei decât de mine

eu încercăm să întorc clipa

tu vedeai scânteia luminii

în acel atunci

Luna îşi poartă privirea

peste ochiul tăcerii

indiferentă îşi asumă

iluzoria lume a visului

făcând loc dorinţei

iubite în ceasul aceasta

cu aripa prinsă-n genele nopţii

păsările focului s-au cuibărit în mine

îţi simt sclipirea-n umbra risipită

 răsuflarea  înfiorare pe sân

harpă trupu-mi tresare supus

sub povara dorită a braţelor tale

setea de tine îmi vărs

în vinul rubiniu amăgitor al Hebei

 mâinile îţi sorb rouă

moleculă cu moleculă

îmbujorate-n freamătul chemărilor

rupte sonore pe buze şoapte

iubite în ceasul acesta

cu aripa prinsă-n genele nopţii

purtările tale cu gesturi de cocori

deschid în toamnă pajişti necălcate

ţipăt potolit de lacrima iubirii

aprindem cerul cu păsările focului

unul suntem cum am fost

în gândul începutului de lume

Lacrima neagră a nopţii aprinde

Tăcerea plină din vis

Neconturate umbre aleargă

La capătul ceţii

În sfere concentrice

Rostuiesc cuvintele

Imaginea gândului

Oglinzii nu-i este dat să treacă

Dincolo de întunericul luminii

Spre nelocul acela

Într-un azi fără mâine

Unde s-a ivit cuvântul gândului

Am să-mi dau colocviu

Cu toţi morţii mei

Cu acei numeroşi eu care am fost

Să le restitui martirul îndoielii

Lunatice speranţe

Cobor să mă înalţ cu ei

Au fost mereu aici

La capătul ceţii încătuşaţi

În neputinţă mea de-ai recunoaşte

Aşteptau să ajung la mine

În nesfârşită lume a sufletului

Durerea atâtor dăţi

când am murit

Să n-o mai simt azi ca ieri.

În trupul cu crengile uscate,

Doar câteva frunze mai stau agăţate.

Trecut-au ani sau poate o clipă,  

Nimic nu este pe-a timpului aripă.

Ţi-e părul alb şi pasul oboist,

Mai ai atâta de multe aici de-mplinit.

Sub umbra tristeţii în ochi ascunzi

Lumi nebănuite noian de doruri verzi.  

Da-mi mâna în mâna mea o pune!

Timpul pe cerul nostru încet apune.

Descalţă-te şi păşeşte cu dor

În sufletul meu ce-şi poartă visul uşor!  

Ascultă-i armonica vibrare,  

Rotită-n cercuri de lumină chemare!

Muzica iubirii naşte şoapte,

Stelare viori împletite în noapte.

Ne aşteaptă clipa desprinderii…  

Să adunăm iubite încă bucurii!  

Înveleşte visul nostru de doi!

O sferă de lumina să fim amândoi. 

Luna îşi varsă nepăsătoare argintul

Peste încătuşarea sufletului sedus de întrebări

Un singur anotimp clipa mea mai are

Cu faţa întoarsă spre ţărmul tăcerii

Aud coasa cum seceră tot mai aproape

Neliniştea ierbi supuse

Nu vreau iubite să ne doară

Ce fericiţi am fi de-am învăţa

Plecarea tăcută a frunzei în toamnă

Acordurile albastre ţesute-n zbor de păsări

Fiorul cerului când marea furtuna-şi domoleşte

Cu apele scăldate-n fire de lumină

Ei nu-i pasă ce este dincolo de ţărmuri

Nici munţilor nu

Da-mi mâna

Să ştergem cerul de ceaţă

Cu privirea prinsă spre începuturi

Poate venirea nu a fost decât o plecare

Sau un popas într-o lume iluzorie

Călători prin arderi curgem sevă şi culoare

 armonică vibrare

Până când ne regăsim cuprinşi

În puritatea înălţătoare a iubirii

Lumină

Afară

Grădina nopţii clipeşte supus

Când cerul întoarce faţada lumii.

Doar luna nu se lasă dusă,

Cu pasu-n plutire argintu-şi desface

Palidă la capătul distanţei

Dintre apus şi zori.

Mai are un suflet de luat

Sau poate nu şi-a rotit încă privirea

Peste umbrele luminii.

 Camera îşi desface conturul aţipit…

Privesc tăcerea plină de tine

În indiferenta retină a oglinzii,

Liniştea dintre două gânduri

Adoarme cuvintele

Ameţite de ispita somnului.

Doar unul singur tresare

În adâncul unei tomnatice primăveri

Cu chipul iubirii, al tău în mâini.

Strălucirea unei priviri,

A unui fior, a unui zâmbet

Mă învăluie…

Palpabilă prezenţă!

Îţi simt respiraţia,

Rupându-se sonoră

În ritmul inimii mele

Prins în puterea iubirii tale.

 Revarsă atât viaţă în fiecare chemare

Încă mai putem iubi

Încă mai putem trăi

Zborul păsărilor perechi

Încă mai putem….

A fost o vreme când

Purtam doar orizonturi

Prin ramurile verzi

În trupul nesăpat de-a timpului risipă

Frumoase-mi erau livezile toate

Cu mere roşii pe aripi  purtate

Zboruri înalte necoapte iubiri

A fost o vreme când

ploile luminii îmi fântâneau în ochi

 noaptea îngenunchia supusă

lupoaicei albe

risipei dedate

azi  sub ochiul timpului clipind spre iarnă

dor amurgurile

de prea plin

 aduceri aminte colindă

nostalgic la poarta zorilor închisă

Tantal mă cheamă spre limanul

umbrelor însetate încă

de seva dulce amară a lumii

azi să rămân

în ramul toamnei aş vrea

lupoaică albă

până în clipă acea definitivă

când lumina  se întoarnă în “nous”

când mă închid în lumină

Mă iartă zi

Mă iartă noapte

Mereu am întârziat o clipă

Bezmetică risipă

Sunt mai aproape de cer acum

Cu fiecare semnătură a timpului

Într-un neunde şi necând

În liniştea dintre două gânduri

Roiesc îndoielile ameţite

De chemarea necuprinsului

Nu încerca să pleci

Pasăre albă

Încă nu am învăţat să zbor

Sau poate am ştiut odată

În zbaterea sufletului

La cumpăna dintre Kuandalini

Şi setea  dorinţelor

Înainte ca nenăscutul să îngroape născutul

Lumină strivită-n uitare

Rană pe identitatea altui eu

nimic nu este deplin

ceva rămâne într-un dincolo

Am să simt oare cum

Fibră cu fibră carnea

Încolţeşte verde din oasele pământului

 Sub pasii celor ştiuţi şi neştiuţi

Ispita lumii

Frica de moarte cum  naşte lacrimi

În cei rămaşi

Am să simt oare

Octombrie fură culori din amurg,

Sub ochiul timpului clipind spre iarnă,

Livezile preaplin de rod  răstoarnă,

Miresme rascopate cu ploile curg.

Lumina strivită-n struguri se varsă,

Când norii se joacă pe-al toamnei hotar,

Sclipiri de albastru invită arar

Nostalgic iz la san de iarbă arsă.

În inimi brumate un dor tresare,

Cu gene triste prinse-n val de apus,

Sărută visul ce nu se lasă dus

Pe vântul toamnei palidă cărare.

Tomnatic câmpul se apleacă vrăjit,

Supus e tot şi-a nopţilor grădină

Clipeşte stins ca floarea de sulfină

În fantezia toamnei cu glas mocnit.

În trupul desfrunzit de toamne arat

La capăt de drum cu iarna pe tâmple,

Iubirea de tine sufletu-mi umple,

Dorul adie în verde vis scăldat.

Se varsă cerurile toate-n mine,

fără de gând,

fără voinţă,

plutesc,

mă ascund,

mă pierd,

într-un timp fără timp,

mă privesc

şi nu mă văd,

şi nu ştiu cine sunt.

la margine de viaţă,

aştept la rând,

un joc nebun,

mă aruncă,

mă poartă mereu,

şi nu mă iartă,

şi nu mă lasă,

să-mi accept trecerea.

contradictorie trăire,

ce gând să ascult,

ce cale să aleg?

neînţeleasă dorinţa,

mă smulge din mine,

şi vreau,

şi simt,

cum mă înalt.

Supremă contopire,

aş vrea......

ce-aş putea să vreau?

aş fi.......

ce aş putea să fiu?

eu sunt nimic si tot.....

Ai revenit pasăre albă

în trupul cu miros de toamnă

ceasul bătea a pământ

înşiram zilele

corolă pe lujerul inimii ars de apus

să mă regăsesc într-un mâine incert

apatică trăire

doar amintirile înfrunzeau în partea aceea

nevăzută a lumii

aveai încă în ochi

candoarea primăverilor uitate

zborul necoaptelor iubiri

uitătura blândă a ciutei rănite

de verde estompat în frunze arse

chemarea ta fluidă lumină

curgea prin porţi ce le-am crezut închise

la capăt de toamnă cu umbre risipite

flori de miozotis au înflorit dinnoua

iubirii albastră grădină

 O vale adâncă sufletu-mi este,

 Nu intra în el cu muget de zimbri!

 Descalţăte, păşeşte uşor pe cărări,

 Să nu-mi tulburi pacea firavelor viori!

  Ascultă, curge lumina fluidă-n culori!

Florile au zâmbetul ochilor tăi, iubite!

 Spre tine am deschis albăstrele  porţi,

Ferestrele tăinuitelor visări,

Dezgolită de umbre şi îndoieli,

 Pe sub aripi de păsări,

 Îţi adun şoaptele

În cupa inimii plină de iubire,

Să vezi cât de credincioasă-ţi este.

 Liman al căutărilor mele.

Sub ochiul timpului clipind spre apus,

 Vremelnicie prinsă-n chemarea pământului,

Mă aplec în faţă puterii iubirii tale.

Învaţă-mă  zborul păsărilor albe,

Spre ceruri niciodată închise.

  Simţirea mea eu o împart cu Nimeni

Nimeni cu Nimeni,vorbesc tăcerile toate

În liniştea dintre două gânduri

Corbii bat clopotele

Se aud păianjenii cum ţes

Plasă uitării

Încerc să trec dincolo de Cortină

Istovită de oboseala ploilor

Aripi frânte-n îmbrăţişarea pământului

Auzi cum strigă bezna

Nu de moarte mi-e frică

Ci de durerea trupului

Când cerul se desprinde

Din el

Oare groparul va putea să-mi acopere

Gândurile negândite încă

Poate au să crească

Sub paşii celor nenăscuţi 

Sau poate…nimic