Trec zilele
cu ochii tot mai adumbriţi.
Acelaşi monoton refren,
surde clipele-l cântă
pe tâmpla livezilor mele rănite
de-o iluzorie aromă
a unui rod ce
nu va mai avea să fie…
şi totuşi,
în ramul inimii aplecat spre iarnă,
mai port şi acum povara
blestemului dorit,
acelaşi dor de tine
adâncul răscoleşte
de la izvor în marea
fără ţărm de valuri pictat.
Aici… doar depărtarea
îşi piaptănă conturul
de umbre în apă,
să stergă durerea gândului
de-a nu pute să-mi las visul
pe umărul tău,
aprope de ceasul
când sufletul îşi desface aripile
în lăcrima aceea de infinit
din-năuntru
zbor alb pe calea luminii
revărsate sub un alt cer
într-un nou răsărit.

Comentarii
Multumesc pentru popas si aprecieri.
într-un nou răsărit...să fie, binevenit!