Cască porcu' şi se-ntinde într-un şanţ plin cu noroi,
Este cald, frumos şi bine pentru traiu-i de gunoi.
N-are casă, nici nevastă, doar copii ce sunt la stat,
Ce-i făcu la tinereţe când era şi el, bărbat.
.
Cu cine-i făcuse, oare? Nu mai ştie... Bun aşa!
Ce, mai are importanţă? Cu cine se nimerea!
Prin mocirle, prin fâneţe şi-n hambarul nu ştiu cui,
Doar că şade în dilemă, or fi toţi, sau nu, ai lui?!
.
Trei sunt negri ca ceaunul lui străbuna răposata,
Şi cu părul creţ ca oaia şi cu dinţii albi ca vata.
Patru sunt bălai şi blegi, stau cu degetele-n gură,
Iară restu', parcă cinci, mint, sunt bătăuşi şi fură.
.
Or mai fi...nu-şi aminteşte! Parc-avea şi o fetiţă,
Ce-i prindea funde în păr şi-o ducea la grădiniţă.
Era voioasă şi dulce, isteaţă, fină, sprinţară,
O luă maică-sa-n lume, peste mări, în altă ţară.
.
Nu mai ştie când ruina l-a-nrobit ca pe o slugă.
Toată lumea-l ocoleşte că-i jegos, beţiv, repugnă,
Singura sa consolare e alcoolul şi-l iubeşte,
Că îi ţine de urât şi stomacu-i amorţeşte.
.
Cască porcu' şi deodată, îi plesni ceva în el,
Poate fierea, ori ficatul, căci era cât un viţel
De mărit şi încărcat cu alcoolul ce îl strânse,
Şi-ncercând o cruce lent, îşi da duhul şi se frânse...
.
Ca o morală:
.
Când eşti picat în mocirlă dup-un trai bolnăvicios,
Amintiri dulci te sugrumă, dar rămâi acolo, jos;
Şi baremi nici nu regreţi că n-ai încercat vreodat',
Să te speli de nărăvire...şi mori singur, împăcat...
-->