ʺDa tu nu te cînți după tatăʼto?ʺ, lʼo întrebat mama pă tata cînd o murit Tinu. ʺDapi di ce să mă cînt, că cîntatuʼmʼam bugăt după mine și dumnealui numa o rîs!ʺ ...

No ... descîlciți voi tîlcul ... Tinu zîcé să nu să cînte nime după el, numa vîntul la răscruce să îi spunʼo vorbă dulce, teiul săʼși aplece ramul ca să simtă doinind neamul, iar fîntîna de pe coastă săʼi poarte durerea nóstă ... Șiʼi poartă dorul șiʼaleanul, rîul, ramul și tăt neamul ..

Mai în glumă, mai în serios, ʺa te cîntaʺ după mort, vine din vremuri de demult, cînd se rîdea și se cînta, adică se horé, la mórte și se plîngé la naștere, părinții simținduʼse cumva vinovați că au adus la viață un suflet, poate care nu vroia, că era mai bine acolo. Cîntatu ăsta e un fel de rîs cu plîns, baligă de mînz ...

Amu o interpretare proprie, după dibla mea, că văd împărțită lumea după Vadim exact cum o fo el, ÎNGER ȘI DEMON. Văd pe chipul multora tristețe, regret, pentru o pierdere, dar văd pe chipul altora ură și dispreț, chiar dacă moartea ar trebui să aducă .. tăcere ..

ʺA fost un mare om de cultură, cu o cultură impresionantă, o adevărată enciclopedie, scriitor, poet, gazetar, un mare patriot și iubitor de țară, care șiʼa iubit cu ardoare țara și neamul ... ʺ, zic unii care îi plîng dispariția fizică. Nu se ʺcîntăʺ după el, că plîng. Și în înțelegerea fenomenului morții sîntem pă nicări, față de bătrînii noștri. Față de Tinu de la Vie, care nʼo fo așe departe de zilele noastre, care nu numai că o știut trăi dar, o știut și muri, luînd mórtea ca pe un lucru firesc, natural.

Chiar dacă știm fiecare dintre noi că murim, că nu trăim veșnic, că ce apare și dispare, totuși nu vrem să știm. Și asta datorită atașamantului nostru față de materie, de lucruri materiale trecătoare, datorită involuției valorilor spirituale. Nu vorovesc aici ca și cum io aș fi deasupra fenomenului, dar încerc să mi le explic natural și să le respect.

Am fost și io atașat de cei dragi, dispăruți, dar am încercat săʼi văd dincolo de trupul fizic, să le simt vibrația spirituală, sufletul lor. Pe Tinu îl văd atunci cînd beau o apă limpede de izvor, apare rîzînd la Fîntîna Fagului și mă învăluie cu iubirea lui. Pe Tina, cînd văd o plantă medicinală sau o hribă, apare și ea șiʼmi spune pentru ce e bună planta sau dacă e bună hriba sau otrăvitoare. Din punctul meu de vedere nu sînt morți, sînt numai duși, și revin de cîte ori avem nevoie de ei, întrʼun zîmbet de floare, o rază de Soare, sau susur de izvoare ...

După mine, în fiecare om stă cuibărită întreaga informație universală, trebuie doar să știe să o acceseze. Admiri un om pentru talentul său de scris versuri, de exemplu, dar aceleași versuri leʼai putea scrie și tu dacă ai căuta vibrația poeziei. Nu există poeți, există doar poezie, zicea Nichita, și îi dau dreptate. Dar majoritatea șiʼau făcut o meserie materială din asta, au coborît vibrația poeziei în gravitația materiei, degradînd și în domeniul ăsta zînele și muzele. Mulți se screm să scrie pe bandă rulantă tot felul de prostii, prea puțin simt ʺdurerea braduluiʺ din munte tăiat pentru manelele lor ... și bradul plînge, cu lacrimi de sînge ...

Vadim a fost un om complex, nu poate fi judecat de oricine. A fost ÎNGER și DEMON, o parte văd partea luminoasă din el, ceilalți întunericul. De obicei vede fiecare atît cît e pregătit să vadă. Noi iʼam alimentat și iubirea și ura, fiindcă dacă nu avea cine săʼl aplaude și cu cine să se certe, tăcea, cum tace acuma. Cuvintele oricui nu au mai mare importanță decît aceea pe care leʼo acordăm noi. Cei care îl plîng nu îl plîng pe el, ci pe ei, la fel ca cei care îl urăsc și aruncă acum mizerii în toate părțile.

După mine, fiecare plătește ce cumpără cu aceeași măsură cu care vinde, fiecare culege ce seamană. În fiecare dintre noi sînt bucurii dar și nevoi, sînt zile triste cu suspine, dar și iubiri cu miere pline. Viața asta ne e dată să ne îngrijim de suflet, să ne vedem de boarfele noastre, încercînd pe cît putem, dacă nu putem să facem bine, măcar să nu încurcăm. ʺNuʼmi trebuie flamuri, nu voi sicriu bogat, ciʼmi împletiți un pat din tinere ramuri ... și nimeʼn urma mea nuʼmi plîngă la creștet, doar toamna glas să dea frunzișului veșted ... ʺ

ʺMă cîntʺ și io după Vadim, sau cînt dureri ce nu le știm, din lumea asta trecătoare care trăiește doar cînd moare, urlînd nebunăʼn voia sorții pentru tăceri din pragul morții, care ne dă la fiecare lumina nopții deʼncercare, să fii și sus ceʼai fost mereu, un demon negru sau un Zeu ... cʼașa vrea bunul Dumnezeu ...

ʺCând ai venit pe lume, plângeai sfâşietor, / Şiʼn preajmă numai zâmbet în ochii tuturor, / Când ai plecat, un zâmbet plutea pe chipul tău, / Şiʼn preajmă numai lacrimi, pârău lângă pârău!ʺ

Bordan 

Dacă într-o zi de duce gândul

Și-mi cauți răsuflarea,

Deschide-ți buzele, și vântul,

Îți va aduce sărutarea,

Iar dacă atunci prin gândul tău

Un scurt fior te-îmbie,

Să știi că-s eu, și gândul meu,

Iubiri de dor adie,

De undeva din spuma zării,

Din tainice-începuturi,

Magia sfântă a înserării,

Zvâcniri din sacre luturi,

Te cheamă iar clătind cercarea,

Să întregim destinul,

Să ne-ntâlnim din nou cărarea,

Să pregătim festinul,

Din taina vremii de demult

Când suspinam iubirea,

Un dor născut dintr-un tumult,

Striga-n noi fericirea,

Iar noi zburam pe valul serii,

În cerul plin de stele,

Pe-altarul sfânt al primăverii,

Tu zână între ele ... 

Borbei Dan

ʺDe ce țiʼe frică nu scapi!ʺ

Vreau să vorovim despre frică, (că era să scriu ʺvréu să vorovim de fricăʺ, că defapt tómna așe să zîce în Năpradea). Nu apar diftongii ăștia ʺeaʺ, ʺoaʺ, care îndulcesc cuvintele, apare numai o singură vocală mai accentuată, ʺéʺ și ʺóʺ. Pentru cine nu e de aici cred că e mai dificil să înțeleagă ce vorovesc io, că nʼam semnele și mijloacele să scriu hăpt așe cum să grăié, că graiu ăsta să grăié și să horé nu să fircălé. Amu domnii or ierta, cʼașeʼs țăranii aieștia, mai din topor, mai necioplițî, nu putem fi tăț domni cioplițî. 

ʺGheorgheʺ e ʺdeordeʺ, iar ʺvieʺ e ʺdieʺ, și multe cuvinte îs scurtate, ʺgîneștiʺ că nʼo avut vreme să vorovască unaʼntruna ca amu. Iar că scriu cu ʺîʺ în loc de ʺâʺ, scriu că așé sʼo scris, că țîțîna nu póte țâțâi numa așe cum țîțîie, invers îi tataie, țăcăne în loc să țîțîie și scîrțîie ca țîța la mamaie. În primul rînd fonetic nu să argumentează decizia care iʼo mînat în luptă pe domnii academicieni să facă treaba asta. Dar cine să preceapă graiu sacru, că trăbă sîmțuri, trăbă inimă să sîmțască vibrațiile acestui neam, de dincolo de cuvinte, din lucruri sfinte.

Lʼam întrebat pă Tinu, pă ʺDeorde de la dieʺ, di ce după mine să dau cînii să mă muște iar după el nu? ʺCă te temi de ei, deʼaceia să dau!ʺ .. ʺDa dumneta nu te temi?ʺ .. ʺIo nu mă tem, că pă mine nu mă mușcă!ʺ ...  Pă bătrînu nu numa că nuʼl mușcau cînii, da nuʼl mușcau nici luptii și nici celelalte sălbăticiuni.

ʺMîncateʼar luptii!ʺ Deci, dacă nu țî frică de ei nu te mînîncă, dacă țî frică ești gata, că di ce țî frică nu scapi. Bătrînu tăt așe de liniștit și fără frică umbla în pădure, printre sălbăticiuni, că pă atunci erau și urși pîn zonă. Pîntu mulți póte păré de domeniul basmelor ca un om să să înțăleagă cu luptii, da așe să înțălege Deorde de la die, era lideru lor. Și uitațiʼvă numa la un schimnic din munți, care cobóră în sat, să vedeți că și cînii îl cunosc șiʼl recunosc. Animalele simt și te simt așe cum ești, și nu le plac fricoșii și gălăgioșii, îi atacă.

Dar ce e frica pînă la urmă?

Frica îi a draculi, nu a li Dumnezău. Michiduță o băgat și bagă frica în noi, începînd de pe la 4-5 ani. Ne formează după chipul și asemănarea lui, ne deformează de la esența noastră, de la ʺchipul și asemănarea Lui Dumnezeuʺ. Nichipercea ăsta sau Lucifer cum îi mai zîce, e purtător de lumină, pe cînd Cristos este Lumina cea neapusă, Lumina Lumii, esența noastră divină ce vibrează în inimă. Scaraoschi sʼo instalat în lumea noastră externă, a pus stăpînire pe simțurile noastre și ne comandă prin butonul fricii.

Frică de ziua de mîine, de pensie, salar, copii, de ratele la bănci, de boli, și toate cele, frică de mórte ... de tot și de tóte. ʺE interesant de trăit oriunde și oricîndʺ, zîce tinu, bătrînu, fiindcă totul e o minune, fiecare clipă are eternitatea ei, pentru unii visul, pentru alții scrisul. Cine ne învață în ziua de azi ceea ce știau bătrînii neʼînvățați de nimeni? Să nuʼți fie frică de nimeni și de nimic, fiindcă de ce țiʼe frică nu scapi!

Ba nu, că greșesc și io, ʺteme-te de Dumnezeu!ʺ .. dar cum Dumnezeu e Iubire, dacă vă temeți de El nu o să scăpați veci de IUBIRE ... de FERICIRE ... de NEMURIRE ... 

Doamne ajută!

Bordan - 14 martie 2015

Ne închinăm la tine dumnezeie,
Misterul dulce-nchis cu a ta cheie,
Ce-ai apărut din vis s-aduci iubirea
Sorbind din taina sacră nemurirea ..