ʺDa tu nu te cînți după tatăʼto?ʺ, lʼo întrebat mama pă tata cînd o murit Tinu. ʺDapi di ce să mă cînt, că cîntatuʼmʼam bugăt după mine și dumnealui numa o rîs!ʺ ...
No ... descîlciți voi tîlcul ... Tinu zîcé să nu să cînte nime după el, numa vîntul la răscruce să îi spunʼo vorbă dulce, teiul săʼși aplece ramul ca să simtă doinind neamul, iar fîntîna de pe coastă săʼi poarte durerea nóstă ... Șiʼi poartă dorul șiʼaleanul, rîul, ramul și tăt neamul ..
Mai în glumă, mai în serios, ʺa te cîntaʺ după mort, vine din vremuri de demult, cînd se rîdea și se cînta, adică se horé, la mórte și se plîngé la naștere, părinții simținduʼse cumva vinovați că au adus la viață un suflet, poate care nu vroia, că era mai bine acolo. Cîntatu ăsta e un fel de rîs cu plîns, baligă de mînz ...
Amu o interpretare proprie, după dibla mea, că văd împărțită lumea după Vadim exact cum o fo el, ÎNGER ȘI DEMON. Văd pe chipul multora tristețe, regret, pentru o pierdere, dar văd pe chipul altora ură și dispreț, chiar dacă moartea ar trebui să aducă .. tăcere ..
ʺA fost un mare om de cultură, cu o cultură impresionantă, o adevărată enciclopedie, scriitor, poet, gazetar, un mare patriot și iubitor de țară, care șiʼa iubit cu ardoare țara și neamul ... ʺ, zic unii care îi plîng dispariția fizică. Nu se ʺcîntăʺ după el, că plîng. Și în înțelegerea fenomenului morții sîntem pă nicări, față de bătrînii noștri. Față de Tinu de la Vie, care nʼo fo așe departe de zilele noastre, care nu numai că o știut trăi dar, o știut și muri, luînd mórtea ca pe un lucru firesc, natural.
Chiar dacă știm fiecare dintre noi că murim, că nu trăim veșnic, că ce apare și dispare, totuși nu vrem să știm. Și asta datorită atașamantului nostru față de materie, de lucruri materiale trecătoare, datorită involuției valorilor spirituale. Nu vorovesc aici ca și cum io aș fi deasupra fenomenului, dar încerc să mi le explic natural și să le respect.
Am fost și io atașat de cei dragi, dispăruți, dar am încercat săʼi văd dincolo de trupul fizic, să le simt vibrația spirituală, sufletul lor. Pe Tinu îl văd atunci cînd beau o apă limpede de izvor, apare rîzînd la Fîntîna Fagului și mă învăluie cu iubirea lui. Pe Tina, cînd văd o plantă medicinală sau o hribă, apare și ea șiʼmi spune pentru ce e bună planta sau dacă e bună hriba sau otrăvitoare. Din punctul meu de vedere nu sînt morți, sînt numai duși, și revin de cîte ori avem nevoie de ei, întrʼun zîmbet de floare, o rază de Soare, sau susur de izvoare ...
După mine, în fiecare om stă cuibărită întreaga informație universală, trebuie doar să știe să o acceseze. Admiri un om pentru talentul său de scris versuri, de exemplu, dar aceleași versuri leʼai putea scrie și tu dacă ai căuta vibrația poeziei. Nu există poeți, există doar poezie, zicea Nichita, și îi dau dreptate. Dar majoritatea șiʼau făcut o meserie materială din asta, au coborît vibrația poeziei în gravitația materiei, degradînd și în domeniul ăsta zînele și muzele. Mulți se screm să scrie pe bandă rulantă tot felul de prostii, prea puțin simt ʺdurerea braduluiʺ din munte tăiat pentru manelele lor ... și bradul plînge, cu lacrimi de sînge ...
Vadim a fost un om complex, nu poate fi judecat de oricine. A fost ÎNGER și DEMON, o parte văd partea luminoasă din el, ceilalți întunericul. De obicei vede fiecare atît cît e pregătit să vadă. Noi iʼam alimentat și iubirea și ura, fiindcă dacă nu avea cine săʼl aplaude și cu cine să se certe, tăcea, cum tace acuma. Cuvintele oricui nu au mai mare importanță decît aceea pe care leʼo acordăm noi. Cei care îl plîng nu îl plîng pe el, ci pe ei, la fel ca cei care îl urăsc și aruncă acum mizerii în toate părțile.
După mine, fiecare plătește ce cumpără cu aceeași măsură cu care vinde, fiecare culege ce seamană. În fiecare dintre noi sînt bucurii dar și nevoi, sînt zile triste cu suspine, dar și iubiri cu miere pline. Viața asta ne e dată să ne îngrijim de suflet, să ne vedem de boarfele noastre, încercînd pe cît putem, dacă nu putem să facem bine, măcar să nu încurcăm. ʺNuʼmi trebuie flamuri, nu voi sicriu bogat, ciʼmi împletiți un pat din tinere ramuri ... și nimeʼn urma mea nuʼmi plîngă la creștet, doar toamna glas să dea frunzișului veșted ... ʺ
ʺMă cîntʺ și io după Vadim, sau cînt dureri ce nu le știm, din lumea asta trecătoare care trăiește doar cînd moare, urlînd nebunăʼn voia sorții pentru tăceri din pragul morții, care ne dă la fiecare lumina nopții deʼncercare, să fii și sus ceʼai fost mereu, un demon negru sau un Zeu ... cʼașa vrea bunul Dumnezeu ...
ʺCând ai venit pe lume, plângeai sfâşietor, / Şiʼn preajmă numai zâmbet în ochii tuturor, / Când ai plecat, un zâmbet plutea pe chipul tău, / Şiʼn preajmă numai lacrimi, pârău lângă pârău!ʺ
Bordan
-->
Comentarii
Am citit cu multa plăcere și despre morți numai de bine, că nu se mai pot apăra!