Cad fugii de nea peste case dansând,

iar vântul pătrunde pe usă de-afară

cu vechi amintiri, așezate la rând,

uitate de noi, mai demult, într-o gară.

.

În gară sosea doar un tren rătăcit,

din hăuri de timp se ivea câteodată,

părea să fi fost doar un vis născocit,

venit special din trecut să ne scoată.

.

Eu încă l-aștept pe peronul pavat

cu mii de regrete în urmă lăsate

în seara de toamnă în care-ai plecat

călare pe-o umbră de visuri trădate.

.

Și încă mai sper să apari pe-nserat,

din trenul bizar să cobori neschimbată,

venind din trecutul rămas suspendat

pe margini de vis într-o gară uitată.

Un glas pornește din lăuntrul meu,

ecoul se întoarce peste gânduri

din spectrul frânt al unui curcubeu

rămas din vară priponit în prunduri.

Izvorul nu mai curge pe sub prund

dar curcubeul din pripon ascultă

cuvinte vagi în care se ascund

păreri de rău întoarse dintr-o luptă.

.

Din glasul renăscut așa târziu

mai vin si-acum silabe încărcate

cu amintiri din care nu mai știu

unde-au plecat iubirile trădate.

Mă-ntorc grăbit cu dorul în trecut

prin vechi uitări aduse într-o seară

de vântul reîntors mai abătut

din marginile unei nopți de vară.

.

Și dintr-odată parcă le zăresc

desprinse din văzduh, neconsolate,

în inimă aș vrea să le primesc,

cu un sărut să le împac pe toate.

Dar timpul parcă m-a înlănțuit,

iar ele mi se par tot mai ostile,

în cercul lor mă strâng necontenit

și îmi cobesc cu bocet de sibile.

Nu mai avem demult același cer,

nici orizonturi sacre împreună,

ne-a mai rămas în suflet un mister

uitat cândva în oaza de sub dună.

.

Pe malul apei, între palmieri,

la un sfârșit întârziat de vară,

ademeniți de tandre mângâeri

păcatul ne-atingea întâia oară.

.

Destinele se-mpreunau abrupt,

deasupra cerul se rupea în două,

iar oaza ne-aducea, neîntrerupt,

la margine de vis o miză nouă.

.

O vrajă siderală se scurgea

prin trupurile prinse-n agonie,

pe cer se aprindea încă o stea,

de strajă neuitării să ne fie.

.

Dar neuitarea-n zări s-a risipit 

când într-o zi, pe drumuri separate,

cu acul de busolă răsucit,    

ne-ndepărtam de locul cu păcate.

Cu amintiri sosind câteodată

pe gândurile ce alergă-n gol

apari și tu, în alb înveșmântată,

alunecând prin ușa de la hol.

Rămasă-n urma ta întredeschisă,

aud cum vântul deapănă povești

din cartea neuitărilor rescrisă

cu neiertări aproape nefirești.

.

Le invocai prin vorbe răscolite

de serile cu-absurde-nchipuiri

când demonii, pe căile-ncâlcite,  

ieșeau în calea ta să îi admiri.

Sedusă de fantasme-amețitoare

mă dojeneai, atunci, fără răgaz,

te-aș fi oprit, însă știam că moare

orice cuvânt în propriul tău necaz.

.

Se răsuceau în mine, nevăzute,

păreri de rău că nu mă înțelegi

și mă dureau cuvintele pierdute

pe nerostiri care mureau întregi.

În ochii tăi se adâncea furtuna,

cu vorbe reci și fără de-nțeles,

le mai resimt și azi încărcătura

reverberând în mine tot mai des.

.

Povara lor ajunsă peste vreme,

călare pe solstițiul hibernal,

se-așază mai departe-ntre poeme

pe foile desprinse din jurnal...

Dar vântu-afară bate mai departe

și povestește-ntruna despre noi,

rămân cu ochii pironiți în carte

visând că încă suntem amândoi.

Curgea peste dune-n tăcere apusul

iar soarele-n zare părea tot mai greu,

cu raze de aur broda necuprinsul,

venind mai aproape de sufletul meu.

Sub tălpile goale un râu fără prunduri,

cu pașii trecând peste el tot mai moi,

soseau întrebări neștiute pe gânduri

iar timpul venea peste timp înapoi.

.

Cu el aducea amintiri destrămate,

rămase în urmă, la margini de drum,

sau puse sub lacăt în inimi furate,

ascunse-n uitări redeschise acum.

Veneau peste vreme în ritmuri păgâne,

cu ele-aducând un parfum neștiut,

când noaptea cu ziua-ncepeau să se-ngâne

la margini de oază, pe drumul pierdut.

.

Uimirea plutea peste dunele goale,

cu umbrele serii căzute din cer,

năluci nevăzute-ncepeau să se scoale,

căzând din văzduh peste pasul stingher.

Dar cerul, deasupra, întins peste stele,

lumini fără margini aruncă-n eter –      

ajunse pe dune, în chip de dantele,

ne-aduce în cuget un magic mister,

.

Căci oaza vrăjită e tot mai aproape,

se simte din față pe-o boare de vânt,

cu doruri lăsate cândva între ape,

venind către noi pe rostiri de cuvânt.

CUIE RUGINITE (Ziua întâia)

.

Vin ciorile pe crengile căzute

și umbrele prin curte se-ndesesc,

în poama acră-a mărului crețesc

briceagul tatei singur se ascute.

.

Ulucile din garduri stau să cadă,

iar cuiele din babe-au ruginit,

îl văd pe tata stând nedumerit

pe banca învechită din ogradă.

.

L-aud că-njură foarte supărat

de luna măsii-n cerul cristalin

căci zidurile toate s-au surpat

când a vorbit la megafon Stalin.

.

CUIE RUGINITE (Ziua a doua)

.

De azi de dimineață îndrept cuie –

le-am scos de ieri din gardul prăbușit,

l-aud pe tata înjurând mâhnit

de cerul măsii stors dintr-o gutuie.

.

Întreb de cuie noi, neruginite,

și de uluci de brad, că sunt mai moi,

dar tata pomenește de-un altoi

ce-mi va opri cuvintele rostite.

.

Și supărat se-ndreaptă spre grădină

să dreagă gardul rupt lângă anin –

din când în când se-aud, ca în surdină,

înjurături slăvindu-l pe Stalin.

Încă de pe vremea când eram copil m-au fascinat coroanele copacilor puse în mișcare de acțiunea rafalelor de vânt. Priveam uimit legănarea inegală și, aparent, dezordonată a ramurilor, după fiecare rafală, căutând să înțeleg ceea ce se întâmplă în intimitatea acestei mișcări.

Cu timpul, am înțeles acest fenomen : datorită dimensiunilor diferite ale crengilor, precum și modului de dispunere a frunzelor, lungimile de undă ale mișcărilor ondulatorii realizate de ramuri sunt inegale. De aceea, se produc multiple defazări în coroana copacului (sau a pâlcului de copaci). Atât lungimile de undă ale miscărilor individuale, cât și defazările se modifică de-a lungul timpului, sub influența unei multitudini de factori : direcția și intensitatea vântului, durata rafalelor, pauzele care pot apărea între rafale etc. În ansamblul, mișcarea ondulatorie a crengilor devine complexă și, în același timp, fascinantă, neputând fi asemuită cu nici-o altă  miscare cunoscută din natură.

Am căutat în dicționare cuvinte care ar putea fi utilizate pentru a denumi acest fenomen. Nu am găsit niciunul care să poată descrie complet și exact această mișcare (legănare) fascinantă.  De aceea, mi-am propus să o denumesc „defragmentată”. Evident, fiind un neologism propus de mine, nu există nici-o garanție că va intra în lexicul limbii române. Am utilizat, întâia oară, adverbul „defragmentat” într-un poem din volumul de versuri „FATA MORGANA”, Ed. ePubishers, 2016: „Copacii triști, răniți de brume, / Se legănau defragmentat,/ Plângând peronul devastat/ Din gara mică fără nume”/.

Am înțeles, cu timpul, că fenomenul defragmentării este universal, putând fi regăsit în „miscarea” cuvintelor, ideilor, amintirilor, sunetelor, culorilor etc. De aceea, presupun că a spune „ideile veneau defragmentat” este întrutotul corect, pentru că mai multe idei, care bat la poarta minții deodată, ori secvențial, ajung pe „lungimi de undă” defazate și inegale. Tot așa, sunetele emise de instrumentele care dau viață unei creații muzicale (simfonie, concert etc) ajung, de cele mai multe ori, la urechea ascultătorului « defragmentate », dând naștere unei polifonii care fascinează.

Se știe că, în domeniul informaticii aplicate, defragmentarea desemnează un procedeu de recuperare a fișierelor împrăștiate pe parcursul compunerii lor. Aceste fișiere se găsesc în mai multe clustere, iar prin defragmentare se încearcă adunarea acestora în secvențe cît mai continui pentru a economisi spațiul discului. În acest caz cuvîntul a defragmenta este opusul lui a fragmenta, așa cum a demonta este opusul lui a monta, a deregla al lui a regla etc. După cum se poate observa, în anumite cazuri, prefixul „de” se aplică pentru a desemna aducerea laolaltă a mai multor elemenete (de exemplu, fragmenta-defragmenta), în alte cazuri pentru a separa aceste elemente (de exemplu, monta-demonta).

În adordarea propusă în acest eseu, a defragmenta conține ambele fațețe ale mișcări, respectiv, aducerea împreună sau desfacerea elementelor, fizice sau virtuale, uneori într-o logică deterministă, alteori într-o logică aleatorie.

Corneliu Neagu, Romania, Panorama literară, aprilie 2023, texte 1-5

1.

poezie (6.04.2023)

De vrei să fii poet...

În pragul neuitării spre seară se adună,

pe o retină falsă, cu umbre din trecut,

iubitele rebele în straie de minciună

să-mi pună vrăji amare în apa de băut.

Eu le aștept pe toate, la ora cuvenită,

să le aduc aminte de frustele trădări,

lasate dimineața în inima-mi rănită

când toate, laolaltă, mă părăseau în zori.

Doar una dintre ele voia să mai râmână,

otravă să îmi toarne în visul hibernal,

cu un pocal de aur descoperit pe-o dună

de cel numit Oreste, plecat din carnaval.

De ar veni și astăzi, cu vrăja-i milenară,

repusă în pocale cu vinuri din zenit,

aș aștepta cuminte pe banca de afară

cu dorurile toate venind din infinit.

E vremea să ajungă, îmi zic fără răbdare,

cu gândurile-ntinse pe umbre de regret,

dar mă ridic îndată, văzând că nu apare –

cât de amară-i viața de vrei să fii poet !

2.

poezie (7.04,2023)

Fanfara

Privesc în tăcere cum plouă afară,

aș vrea să te-aduc din trecut înapoi,

departe se-aude cântând o fanfară,

un plâns de alămuri venit după noi.

Coboară bemolii domol în trompete,

pe triluri prelungi de vrăjit triolet,

seduși în cădere de tubele-ascete,

dar prinși între ancii de brav clarinet.

Aud un diez, laminat în fligoarne,

adună din urmă bemolii-n careu,

dar bașii întorși parcă vor să răstoarne

uitări prelungite din sufletul meu.

Dispari deodată, trecutul te-ascunde

în haină de doruri, ce încă mai plâng,

pe note rănite, curgând tremurânde,

când vin după tine și nu te ajung…!

3.

poezie (8.04.2023)

Gândul

O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă karma sorții, din mitice pocale,

pe brâul neuitării, la margini de zenit.

Nu poate nici lumina vreodată să ajungă

acolo unde gândul a fost deja ajuns,

dar nici trăirea clipei nu poate să se stingă

căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.

Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –

sau dincolo de margini, în infinitul mic

al clipei resimțite, trecând prin toți atomii

ce par a face timpul aproape din nimic?

Pe muchii de-ndoială, această paradigmă

cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,

spre detaşarea calmă de tragica enigmă

adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?

4.

poezie (9.04.2023)

Nocturnă la citadelă

Revăd citadela pe vârful de stâncă,

lumini sidefate în noapte aruncă

și vorbe aud, din nespuse cuvinte,

prin cărti neştiute citite-nainte –

îmi toarnă otravă pe raze de lună,

pereţii curbaţi în mijloc se-adună,

iar noaptea deasupra se lasă opacă

pe gândul rănit care-ncepe să zacă.

Te rog, nu pleca acum prea departe,

întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,

cuvinte de miere să curgă-n odaie,

să cadă-n cadenţă, ca stropii de ploaie,

surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,

să-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă

și spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,

hai, vino aici, lângă mine, bărbate !

În brațele tale mă strânge mai tare

să simt înlăuntru șuvoi de izvoare

curgând încărcate cu grele ispite

aduse din margini de visuri vrăjite.

O noapte întreagă de-om fi împreună

condei îmi voi face din raze de lună,

să scriu către ziuă o ultimă odă     

pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă.

5.

poezie (10.04.2023)

Mireasmă de oaze

Noi încă mai suntem eroi neștiuți,  

cu ochii pe hărți adunate-mpreună

în ani fără glorii, în grabă vânduți

pe visuri lăsate la margini de dună.

Când clipa ne duce departe în zbor

spre vaste popasuri ivite în cale,

uitarea o cernem la margini de dor,

ca somnul pe gânduri să vină agale.

Din Ursa Cea Mare, oprită în loc,

prin oiştea întoarsă aducem fiorul,

din culmile reci ale Ţării De Foc,

ca-n grabă la ușă să tragă zăvorul.

Zăvor din legende găsite-n trecut

în vagi amintiri, dintr-o lume uitată,

deschisă-n memorii de vis renăscut

în zodii cernute din cer câteodată. 

Se simte parfumul rămas fără glas,

în prag de mirare dorind să dezlege

un joc readus dintr-un mitic popas

pe care nici noi nu-l putem înțelege.

Cu gândul ajuns într-un timp revolut,

nici glasul nu poate acum să ne-ajute,

doar visul mai vine-aducând din trecut

mireasmă de oaze, din țări nevăzute.  

O, cum se duce timpul, lăsând pe piedestale

statuile-nsetate de neuitatul zbor,

pe când din miezul iernii se-apropie agale

o altă primăvară pe-o aripă de dor.

Zăpezile flămânde se zbat de-o săptămână

să-și țină ghioceii la sânul dantelat,

la marginea pădurii din vraja lor adună

speranțele pierdute sub cerul înstelat.

Mai bate încă vântul, iar frigul de afară

mă ține lângă sobă, cu gândul mohorât,

tăciunii strânși în vatră, în fiecare seară,

îmi spun povești uitate, să-mi țină de urât.

Ascult acum povestea pe care mi-ai citit-o

întinsă pe-așternutul cu flori de hiacint,

și parcă, deodată, te văd venind, iubito,

călare pe licornul cu frâul de argint.

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase 

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

amurgul resemnării pe sfântul său altar.

.

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,

tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,

în casa văruită, pe-o margine de vatră,

să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu știu că îndoiala te bântuie întruna,

de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,

te mistuie în visuri, precum în oaze luna

se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,

tu vei pleca, iubito, urmând același drum,

în urma ta vor plânge și florile din glastră,

simțind că neuitarea ne va pândi oricum.

Privesc fără-ncetare

spre lumea neştiută,

prin porţile deschise

de gândul călător,   

iar timpu-mi luminează

voinţa absolută

cu faruri de speranţă

aprinse-n viitor.

Nu am găsit palate

pe căile parcurse,

m-am rătăcit adesea

pe drumurile noi,

am mers însă-nainte,

cu visurile toate,

fără-a privi vreodată

cu teamă înapoi.

Am adunat, cu trudă,

învăţătură dreaptă,

luciri nemărginite

destinului să-i dau,

am chibzuit temeinic

ca fiecare faptă

lumină să-mi aducă

pe locu-n care stau.

Discipolii cu har

m-au însoţit la greu

pe calea-ntrevăzută

în orizontul lor,                

cu fapta şi cu gândul

i-am ocrotit mereu

ca zborul lor prin lume

să fie mai uşor.

Privind acum în urmă

la tot ce am lăsat,

din gândurile mele,

din sufletu-nsorit,

prieteni dragi, aş spune

că pot fi împăcat,

iar pomul vieţii mele

din nou a înflorit.

Din iarna risipită, în cuget au rămas

doar amintiri din întâmplări banale,

ajunse peste vreme în acele de ceas,

întinse pe cadrane echinocțiale.

Ducând în suflet punctele vernale,

prin arealul anilor ce trec în zbor,

cu forțe noi și doruri ancestrale,

prin lume sunt doar simplu trecător.

Și totuși am lăsat câte ceva să fie

de bun folos acelora ce-n urma mea

vor încerca peste decenii să mai scrie,

o pagină de glorie istoriei să-i dea.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

tăcerile-mi, mai lungi ca niciodată,

din tot ce-a fost, din câte am avut

în cuget calea dreaptă mi-o arată.

Și-n spațiul echinocțial ce încă vine

cu altă vârstă, pusă într-un alt decor,

adaug anilor doar zile cât mai pline

simțind că pot prin viață să mai zbor.

Uitarea retrezită, ivită dintr-o teamă

lăsată într-o seară pe coama unui deal,

în prag de insomnie fără răgaz mă cheamă

să-ascult pe înserate un cântec din caval.

Trec orele haine şi somnul întârzie

sub visuri revenite, pe aripi de mister,

din rimele trădate în falsa poezie,

trecută de pendulă prin ceasul auster.

Iar timpul, pe tăcute, aduce fără grabă

secundele orfane, venite din trecut

cu amăgiri haine ascunse-ntr-o silabă

la marginea tăcerii din dorul convolut.

Aud în depărtare o voce siderală –

ajunge fără veste, în timp nedefinit,

destramă neuitarea şi ultima-ndoială

prin ceasul cu pendulă dispare-n infinit.

Iubiri pagane de demult,

cu chipuri neuitate,

parc-au făcut un legământ -

la noapte să mă-ngroape.

Se adunară în amurg,

de mână agăţate,

șiroaiele din ochi le curg

pe piepturi dantelate.

Apoi se prind, ca din senin,

un dans pios să facă,

iar dansul trist si anodin

mă strânge ca o teacă.

Cu faţa-ntoarsă înapoi,

străin m-ascund de ele,

dar roată fac, cu sânii goi,

singurăţatii mele.

Le strig pe nume, ca-n trecut,

dar mă privesc haine

și-n roata dansului tăcut

mă spânzură pe mine.

Priveam uimit cascada în cădere

cu vălătucii rupţi din rădăcină

pe stâncile cu brâuri austere

sub razele curgând din luna plină.

Ajuns cu vântul serii de departe,

un dor de ducă se oprea pe frunte

brodat cu lacrimile unui munte

care-mi citea trecutul dintr-o carte.

Citea despre idila fermecată,

cu amintiri rămase pe o stâncă

dintr-o iubire care-a fost odată

sub muntele ce lăcrimează încă.

A fost numai o scurtă nebunie

la un sfârșit întârziat de vară,

cu jurăminte dând pe dinafară

în clipele de-adâncă frenezie.

Dar a venit un tren din depărtare,

oprit doar cât să urci într-un vagon,

eu am rămas privind de pe peron

cum dispărea pierzându-se în zare.

Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,

pe malul râului, sub pașii tot mai grei,

iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă

când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.

Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,   

se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,

cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă

pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,

eu încă te aștept sub plopii de pe mal,

dar timpul, evadat din vechile tipare,

mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.

Rămân orfane-n luncă gândurile toate,

trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,

în fața mea aud doar dalta care bate

pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

Simt timpul peste anii mei cum zboară,

cu aripile-ntinse mă seduce,

din depărtări, în fiecare seară,

un dor pribeag în suflet îmi aduce.

Îl pun în partituri pe triolete,

să îi alin durerile-ancestrale,

dar răscolind apusuri violete

el își adună armele virale...

Mi-aduce amintirile păstrate,

sub brâul greu al marilor redute,

într-un seif de visuri adunate

din umbrele iubirilor trecute.

Adorm târziu când luna, la fereastră,

coboară în tăcere sub o stâncă,

iar florile, uitate într-o glastră,

parfum vrăjit prin cameră aruncă.

Cu visul meu ajunge, peste vreme,

pe-o margine de amintiri uitată,

ca de acolo-n taină să te cheme,

să te mai văd zâmbind încă odată.

Dar vremea care trece nu mă iartă,

povara anilor devine tot mai grea,                 

însă-mi apare-n fața altă poartă,

mă luminez mergând uimit spre ea.

Mă-ntorc peste timp și uimit te revăd,

trecând majestos … pe podul Triana,

în apă, pe valuri, tresaltă coroana

desprinsă din umbra-ți rămasă pe pod.

Ești doña Alba, sau doña Sol? –

aleargă prin minte această-ntrebare,

iar umbra căzută pe unde dispare…

O, doña Alba! O, doña Sol!

Exultă pe soclu Adolfo Becquer,

în parcul central Maria Luisa,

când simte venind, odată cu briza,

parfum de amantă cu iz adulter.

Ești doña Alba, sau doña Sol? –

rămâne pe gânduri poetul Becquer,

iar ploaia de toamnă, căzută din cer,

se scurge ca lacrima doñei Sol.

Din lacrimă crește un tainic mister,

adus peste timp în parcul Luizei

pe bustul întins sub aripa brizei

de unde privește poetul Becquer.

Ești doña Alba, sau doña Sol? –

se-ntreabă retoric Adolfo Becher…

Resimte deodată temutul mister –

e doña Alba, nu-i doña Sol!

Aș vrea să-l ajut pe poetul Becher,

o caut prin parcuri pe doña Sol,

dar ploaia se cerne deasupra domol

din norii întinși fără margini pe cer.

Cu gândul mă pierd haotic în gol,

învins mă întorc în camera goală,

poetul Becher se tânguie-afară –

O, doña Alba! O, doña Sol!

(Aduceri aminte din Parcul Maria Luiza, Sevilla, 1999