M-am visat un amant normal,
într-un sac de folie neagră,
etichetat la picior:
“mort după tine
şi trişat în interiorul sărutului…
după chipul şi asemănarea ta”.
Astfel cuvintele s-au eliberat
printr-o sclipire mică de geniu,
ajutat de-un urlet prelung
şi sănătos.
Virtutea adevărului naţional,
a fost cimentată
într-un mortar de minciuni
cu întărire rapidă,
au pus gresie, faianţă, multe altele;
alţii au venit cu toată lavabila,
încât n-am mai recunoscut nimic.
Asta ne-a ajutat în confuzia
natalului
şi împinşi elegant
în mijlocul unei  turme
într-o agonică alergare.
Uneori,
câte unul renunţă la alergare,
ieşind din matricea virtuală
şi murind firesc

sub copite…
în real.

sursa foto: internet

Înainte de-a şti interviul de după moarte...

îmi amintesc de-o altă viaţă!

Eram un pinguin aproape îngheţat,

dar trăiam agăţat în speranţă,

prin furtuni de zăpadă

cu un număr strict de respiraţii,

visam la o zi în care

fâlfâitul aripilor mele neajutătoare,

s-ar fi transformat într-un zbor

spre furtuni de nisip calde.

Nu eram decât nişte sloiuri mergătoare

ce-au renunţat demult la mişcare.

Prins între visul-oază

şi gheţarul-casă,

zăpada îngheţa în rânjetul meu.

În piaţă găsisem un bilet de-adio;
poţi să-ţi imaginezi era pentru tine!?
Mi-am surzit interiorul maturizând liniştea
apoi, am reuşit să glumesc cu umbra mea.
La fiecare onomastică am primit doar cărţi:
"enciclopedii revizuite despre lumile nebune"
sau
"apocalipse de buzunar cu scris mărunt"
ori
"cum să digitalizăm mecanic dimineţile".
Perfecţiunea atinsă sub formă de artă...
plutea într-un pahar de timp demisec.
Împreună cu alţi nătângi anonimi
rătăceam alături de îngeri păcăliţi,
sub o imensă taină plivită atent.
Dumnezeu cu braţele întinse către noi,
cobora romanţe triste pentru fraţii goi...

Extras din sufletul unei femei dificile.

Priveam decent codiţa ta-mpletită.

Feromonii mei cu caziere închipuite

conspirau cu transpiraţia fină din decolteul tău.

În faţă bluza ţi-era frumos umflată.

Am compus pilda singurei depresiuni,

de lângă singurul tău munte.

Încă priveam în fusta ta plisată.

Iubesc bijuteriile tale nonvaloare.

Călător în timp prin regatul sforilor,

aş fi tras un fir din bluza-ţi croşetată.

Ajutat de limbajul cu bezele,

făceam jonglerii cu gânduri sociale

dar privirea mea era tot incendiată,

şi-agăţată rău în fusta ta plisată.

Prinşi în satul scufundat într-un pahar

ca două jumătăţi mai mici de-un întreg,

visam fierbinte la o dragoste lavabilă,

fără întrebări, melancolii ieftine,

şi rubrici de genul:” ştiaţi că?”

Corcoduşe, preludiu...şi-ai plecat dintr-odată!

Gânduri serioase-au rămas prin fusta ta plisată.

Repertoarul  cuvintelor mele de dragoste

avea termene de valabilitate depăşite.

M-am înrolat într-un marş de plictiseală;

unii au dezertat predându-se rutinei.

Ca un guru suprem al cerşetorilor

într-un preludiu imaginar cu corcoduşe,

am legat toate gândurile plisate în cătuşe.

Pacea de o mie de ani...

Apoi am fost atacaţi frumos de concurenţă.

sursa foto: internet

În tot acest timp o singură persoană lângă mine:

eu!

Pământul reuşeşte să înghită lacrimile noastre

şi să astupe gura lumii...

el fiind scena aceloraşi reprezentaţii:

ultimile nopţi de dragoste,

de război şi uneori de pace.

Pământul ne oferă suficient tuturor,

dacă nu suntem şi lacomi;

nu vom fi niciodată destul de recunoscători.

Doar când mă uit la cer îmi pare mai modest.

Acum însă e bătrân şi are multe boli,

una din ele se numeşte: omul!

De unde ştiţi că Pământul

nu este cumva infernul altei planete?

Când voi muri...

presimt că sufletul meu se va năpusti

spre desăvârşita fericire a libertăţii,

cântând toate melodiile discriminate:

de la manele până la rock creştin.

                 Mi-am schimbat un timp numele îmbrăţişării.

                 E-un mister chiar şi numele meu

                 însă după asta, nu mai puteam fi eu.

                 Mi-am schimbat înfăţişarea, ziua naşterii,

                 mutându-mă de-a binelea pe alt tărâm,

                 alţi oameni, altă viaţă, cer, altfel de pâine.

                 Pe căi împleticite şi-n haine străine

                 alergam-napoi ca să mă regăsesc pe mine...

                 cu braţele întinse către mine însumi

                 mă-ntâlneam, îmbrăţişându-mă în ireale lumi;

                 când mă pierdeam din propriile mâini

                 mă căutam iar uitând ce am găsit;

                 era fără de importanţă ce găsisem.

                 Un copil îndepărtat mă ruga zâmbind,

                 să-i dau un petec de iarbă împrumut,

                 pe planeta-i uscată era un simplu deţinut.

                 Am ajuns bătrân cu veacuri multe-n urmă...

                 scotocind în malul mării pentru o zi de ieri.

                 Găsisem doar una, nenorocită, rămasă de ocară.

                 Nemâncat, obosit, am urcat muntele dăruit nopţii,

                 aşteptând ziua de mâine ca toţi cerşetorii,

                 dorindu-mi ca să mor pentru a doua oară.

Am descris arta tăcerii tale,

fără să sacrific niciun cuvânt.

Iartă-mă că n-am calităţi paranormale

şi nu pot muta munţii

deşi mi-am propus ferm ca să fac minuni!

O să-ţi pictez răsăritul umbrei

de la toate răstignirile răscrucilor,

adunându-le ca la o şedinţă foto

în contra-lumină.

Deficienţele manevrelor sexuale

m-au surprins cu ascendentul în fecioară!?

Apoi o depresie de toamnă noaptea,

îmi provocă ştiuta senzaţie de zbor:

azimut ok!

Corecţie de derivă ok!

Manşele până la bangul sonic!

Catapultare!

În cădere mi-am amintit grafica

de pe spatele cărţilor de joc: Păcălici.

Nu vă faceţi griji pentru mine,

fiecare iubire are şi Cutie Neagră!

Am invocat toate gândurile S.O.S.;

privind printre mâinile întinse  spre cer,

îmi direcţionez colacul gândurilor de salvare.

Cu un ochi o priveam jinduitor şi duşmănos,

în timp ce se dezbrăca şi făcea pe proasta...

şi-i ieşea!

Blocat între idei puturoase,

nu-mi puteam lua  ochiul de la ea.

Firea ei împrumutase ceva animalic...

dar mie mi-era dragă javra asta.

Încercând să-mi fiu avocat din oficiu,

am devenit singurul martor în propriul proces,

acuzându-mă de: „eroare-n dragoste cu premeditare”!

N-aş câştiga nimic de m-aş preface nebun!?

Mă voi judeca singur, pe dealul celor trei cireşi,

unde vântul zboară de mână cu seminţe de păpădie.

„O Pedeapsă Pentru Fiecare”

e concursul de la care-mi aştept premiul.

Am sacrificat o cuvertură cu valoare sentimentală,

ca să-mi doinesc singur cina conjugală.

.

Sfârşitu ăsta de lume nu-i altceva

decât o bestie, ce-i trebuie răzgâiată.

O lume frumoasă, de dragoste!

Un el cu iubitul lui de mânuţă,

privesc şi zâmbesc cu indulgenţă,

două domniţe strâns îmbrăţişate.

(vechile cupluri sunt clasificate)

Bucăţi umane pe orbite planetare,

sunt reziduri din teleportări ratate;

indivizi naivi, atraşi cu baxuri de bere

sau chiar premii ca: un Coş de Paşte.

Zâne pe tocuri, reci şi bituminate,

predau în şcoli: ştiinţa întreruperii.

Parcă şi vremea-i doar o-ntâmplare;

noaptea ies luminiţe noi, suplimentare!?

Nu mai ştim ce se pune în mâncare!?

Viruşi noi marcaţi în sistemul de bare,

reînvie sisteme scumpe... de boală.

La biserică nu mai mergem

demult,

copiii nu ne-au văzut în rugăciune

deloc.

Strigăm şi ne zbatem să băgăm:

religia-n şcoală.

Reuşisem să dezvolt o formă de rezistenţă

combinată cu nepăsarea mersului înainte,

faţă de orice formă de autoritate.

Probabil un soi  de aroganţă...

orice evadare din ea era contra cost.

Am uitat să vă salut...

să mă prezint!?

Tatăl meu...a desăvârşit descântecul.

Eu fiind cobaiul lui fidel.

Mi-a dat chiar o soluţie pentru menţinerea puterii.

Se ruga mult la icoana sau pictura

unui bărbat ce nu se prea întorcea

cu faţa la noi.

Era icoana supremă!

Zilnic era vizitată de toţi vecinii.

Când plecau ei,

bărbatul se-ntorcea... lovindu-se peste gură,

atât cât să-şi spargă balonul de gumă.

Pe mama n-am văzut-o plângând.

Când aveam febră, mă legăna

făcându-mi cruce cu apa dintr-o cană,

îmi cânta cântecelul ăsta şi-mi trecea:

„eşti făcut din cele mai frumoase flori

pline de fluturi de toamnă”

sursa foto: internet

Oare cât soare încape într-o frunză?
Unii colecţionează timbre sau bani vechi
eu, adunam cuvântul soare din apusuri.
Cu toţi cocorii pe acelaşi drum,
toamna se ţine după mine scai
şi îmi apasă sufletul aşa de greu;
poate păşeam sub talpa unui Dumnezeu!?
Cu propria-i frunză şi în propria-i rouă...
mi-am hrănit toamna din palmă.
Acum se răzvrătise lovindu-mă cu pietre,
ca-ntr-o împărăţie a nucilor cojite.
Am ripostat în costumaţia de bal mascat,
într-un pom fericit al vieţii,
încrustat cu motive populare.
Legea nu-ţi dă voie să-i dobori fructele cu pietre!
Copacul poate deveni: altar, chitară ori sicriu.
Aici ne-asemănăm...
Un vânt obosit, adormise cu capul pe masă
chiar lângă controlorul de timp.
N-am reuşit să-mi iubesc toamna asta;
eram ca un elev în pantaloni scurţi,
cu temele nefăcute,
şi aşteptând iarna cu sania la picior.
Dacă părăsesc trupul în toamna asta
nu voi putea înflori.

Asta nu-i toamna mea!

sursa foto: interntet

Dacă aș fi în brațele tale
îmbrăţişându-te,
mâinile mele te-ar deranja?
Atunci le-aş lega pe trupul tău.
Clipind, atingerea genelor ţi-ar fi rea?
Atunci le-aş opri
ţinând ochii deschişi
să te pot vedea.
Nu-mi sincronizez bine respirația?
Atunci m-aș lăsa prins de-a ta:
mai aproape, mai departe,

mai repede, mai...

Mă bucur că nu ştii ce fac
gândurile mele cu tine chiar acum:
prostioare drăguţe, legată la ochi
şi forţându-te să mă simţi,
lovindu-te cu săruturi de fulgi încălziţi
într-o carte de colorat mai veche,
unde-au fost sistate toate anotimpurile...
dar a rămas valabil şi subvenţionat:
sezonul de vânătoare.

.
Mi-am făcut totalul minciunilor
sub propriul cuvânt.
V-am minţit şi că mă rog
împreună cu copiii acasă;
ca să vezi, m-am gândit la toate.
Un imbold de aspiraţii comune,
m-a prins cu pensula-n mână,
colorând jumătate de lume,
în culoarea mărului de-nceput.
Credinţa mea... o nestrădanie zilnică,
este doar o afacere de duminică,
privită prin prisma unor ochi,
cu care un clovn face jonglerii.
În rest, o groapă lipsită de tihnă,
sau o prăpastie destul de lumească,
ascunsă-n aburul unui sol minor părăsit.
Poate există... o formă ca o sferă,
asemănătoare acestei vieţi
fără început şi fără sfârşit,
în care îngeri necomunicativi
îmi încercă şi acolo norocul
unui pământ promis,
sub cea de-a şaptea pecete.

Aici,

mi-am aruncat ancorele de timp

pe cel mai  tare pietriş,

printre cele mai frumoase piscuri;

un munte făcut pentru soare şi stele!

Cu braţe de fier şi priviri de răpitor

am mascat fără emoţii armamentul

dar gândit, oricând la-ndemână!

Vremurile... m-au făcut cu acoperiş,

apoi sub el a venit o femeie... copiii.

Am semănat, cosit, am cules, împreună.

M-au învăţat să mă joc cu ei.

Războinicul din mine se domolise bolnav

şi murise îngenunchiat cu zilele-n mână,

între gânduri simple şi dragi,

ca un dezertor mincinos fără război!

De lancea războiului nu mai eram sigur.

Un pumnal moştenire, îl ţineam amintire.

Mâine, preotul o să-mi boteze copilul.

Vin avem destul şi tăiem şi mielul.

Mă obişnuisem aşa, într-un greu drag.

Bătrânii locului aveau nişte cuvinte

pentru această continuă rostogolire,

zvârcolire-nvoită între viaţă şi noapte,

ei spuneau:

că-i bună „Sfânta Iubire”.

Fără strigăte…
aranjasem
un ritual tăcut de despărţire.
În raclă
mai erau 2 vorbe goale
spoite cu mir, adus din Malaezia.
Aş putea zbura de nu mi-ar fi frică.
Oricum aş zbura n-aş realiza altceva.
Trebuia să plecăm
şi-am inventariat fiecare a 2-a frunză căzătoare,         
într-un album de familie.
E-o după-amiază ce merită povestită             

intre 2 buzz-uri în care mama,
îmi face reproşuri
că stau pe invizibil.
M-am externat într-o primăvară
dar salvasem reţeta singurătăţii
de la al 2-lea înec.
Apoi am călătorit printre visele
a 2 sirene gemene,
prin punctele cardinale
mai puţin importante.
Azi… chiar nu mă mai tem.
Stau cu mamutul meu mare rânjind…
şi… vom mai râde…
încă multă vreme.
E-o zi mare şi obişnuită,
cu multe lucruri mici şi ciudate.
Lângă râu, un bărbat simplu şi cumpătat
îi desena delta;
alţii 2 mai tineri o colorau.
După multe nopţi nedormite
am învăţat nobila meserie
de a dresa mamuţii.

Între timp
ei au dispărut.

     sursa foto: internet

Caci eu sunt negură de păcate
şi niciun bine n-am făcut înaintea ta
Doamne!
Nici m-am trudit,
nici n-am flămânzit,
nici n-am fost însetat…
şi sudoare sau lacrimi n-am vărsat.
Ci-n toate zilele vieţii mele
am trăit în pace şi-n îndestularea
acestei lumi deşarte.
Nevrednic şi umilit,
născut din păcate,
îs viţă stearpă şi smochin fără rod,
îs oaie rătăcită-n pustie
şi nu-s vrednic să fiu fiul tău.
Doamne,
ultima ta slugă să-ţi fiu
milueşte-mă!

(Cuvinte din Sfânta Scriptură rearanjate cumva... întru bucurie trupească şi sufletească)

Dacă aş putea,
aş muta răsăritul în spatele gradinii mele.
De-aş putea,
aş subvenţiona în totalitate fericirea
şi-aş instaura frăţia zâmbetului.
Tuturor le-aş implanta un cip,
pentru a nu mai pirata iubirea!
Apoi aş da o harpă fiecărei neveste
pentru a-i cânta soţului în strună.
Aş scurta ziua în favoarea somnului.

Poate chiar aş modifica Sistemul Solar
în detrimentul zodiilor nereuşite.
Dacă aş putea, împreună cu cineva...

Dar vă rog să mă iertaţi!
Sunt prea neînsemnat,
o stare specifică indivizilor
neimplicaţi major... în ceva.

Pentru noi
dacă timpul ar avea frunze,
ar fi toamnă?
Ce sunt atunci fulgii?
Nişte lumini ingheţate
pentru revederea iernii?
Presimt că anotimpul următor
o să cadă tot toamna.
Eu mai aveam
încă multe toamne
puse la uscat.
Dacă primăvara ar avea sentimente,
crezi c-ar avea zâmbetul tau?
Dacă steaua care cade vara
învie cănd atinge malul…
atunci, ar fi poate,
o sirenă brunetă şi creolă?

Iubito te rog spune-mi sincer,

dac-aş putea arunca

benzină peste gânduri

şi le-aş aprinde…

aş putea ucide timpul?