3.

Copilule, ce am avut cu tine?

M-am temut de cuvintele tale, atunci, în copilărie, când îmi spuneai, mai ții minte (?), că mă iubești mai mult decât pe Dumnezeu, pentru că sunt mult mai aproape și pentru că sunt… vie!

Ca și cum aș fi turnat în tine – fără să știu – ceva nepermis, periculos,… ceva nepermis!

2.

Împiedicându-mă de firesc – el însuși altceva decât normalitatea (decât media), decât chiar sănătatea sau boala- împiedicându-mă de firescul – total – al vieții, care are o... cu totul altă logică, mă supun, fără sălbăticia resurselor interioare, care – astfel – se prăbușesc în ele însele...

Ceva mă doboară oricum, dintr-o parte sau din alta, indiferent cât de supusă aș fi... Poate că sunt o... supusă fără supunere!

Și acum, când scriu, îmi dau seama că aceste rânduri parcă “se refuză scrierii”, se împotrivesc de a fi scrise, ca și cum – deja -  acolo, în interior, o carte se opune la a fi scrisă; și asta din cauza imperfecțiunii spirituale a sufletului meu!

Mă uit la depărtarea asta, alta decât cea de-atunci… Mă uit la această depărtare și o compar cu acea depărtare care era supărată pe mine… și nu se lăsa sfâșiată de dispariția de acasă a copilului și nici  - apoi- de coma lui cu resuscitare și aproape - moartea lui…

Mă uit la depărtarea de-acum, o depărtare tot supărată pe mine… dar -  uneori -  tandră… și care îmi spune: “Aș vrea să te țin în brațe pentru totdeauna!” Mă uit și mă întreb – nelămurită: Care e mai bună?

Mă uit ca să înțeleg oamenii, de parcă nu aș fi om, de parcă oamenii ar fi ceva străin, mă uit la o depărtare nedezmințită de... Dumnezeu...mă uit să contemplu...

un medicament pentru un suflet... rătăcit!

Am o durere în legătură cu iubirea creștinească care- pentru mine- nu ar însemna o constrângere dogmatică ci o emanare (strălucire, prevalență) a Adevărului! (Dana F. Zaharia)

Când faci eforturi să nu manifești o anumită trăsătură... va să zică... nu te-ai schimbat de fapt! Dacă te enervează la alții este tocmai pentru că acea trăsătură se află în Umbra, în inconștient la tine! Și, cu cât faci eforturi să ascunzi acea trăsătură, chiar și de tine însuți.. eforturi chinuitoare de a nu manifesta ceva existent, cu atât mai mult te enervează alții care o manifestă! Dacă ai conștientizat și înțeles că ai acea trăsătură negativă,acceptând acest fapt, atunci se va petrece și schimbarea și vei deveni tolerant, iertător și nu vei mai face efort să manifești acea trăsătură pozitivă! (Dana F. Zaharia)

Doar suflet se revarsă din floarea care... pleacă,
de parc-ar fi fereastră ea însăși... ca să tacă!
Dar din tăcerea florii au înflorit... cuvinte
în care înțelepții au pus un gând... cuminte!

Povestesc poezii… aproape numai din citate,
aduceri aminte ale… Cui… din Adânc(?)
Venit înăuntru, la masa mea săracă și tainică,
mi-a dăruit viziuni ale timpului său, Veșnic,
timp strâns cu genunchii la piept, ca un… Prunc…
viziuni ale timpului său… 
ce și prin mine se va naște din nou!

Prietenilor mei, acest text semnat Dana F. Zaharia
IERTĂRI, PÂINE ÎN ZORI

Nu poți face tehnici de relaxare toată viața, dacă nu mai poți să te relaxezi!
Te scoli dis - de – dimineață! Adulmeci zorii...nu are cum să miroasă a pâine, Pâinea trebuie să o faci chiar tu! 
Zici:
- Sunt aracul de salcie care sprijinea cireșul care s-a uscat! Și acum, iată, am prins rădăcini!
………………………………………………………………………………………...
- Cum să-mi fac tema, Doamne? Cât de bine se poate face? În Pustiul acesta, vreau să spun...prin care apa care a trecut și nu mai trece..mi-a lăsat o carte ca pentru vârsta de doisprezece
ani ...care nu mai poate fi rescrisă,
nu, nu, pentru cincizeci...Adică...
...ea era poeta, ea făcea pâinea, ea plângea, ea divorța, ea murea, ea era cu credința, ea era cu toate lucrurile aparent sau nu inutile...ea era cu florile din balcon, cu zâmbetul imposibil de după lacrimi imposibile, ea era despre lumina aceasta care nu se mai termină,
nu se mai termină, a tuturor amănuntelor, mirodeniilor, globulețelor și bibelourilor de doi lei – care, parcă, te iau peste picior într-o tăcere, Doamne, într-o Tăcere...!
Ea era Doamna tuturor ambalajelor vechi și nostalgice ascunse sub pat..., în valiza veche care scârțâie singură... în timp ce dâra asta de lumină intensă
nu se mai termină, nu se mai termină...Și nu-mi spune nimic...nu e nici măcar un rând într-o carte adnotată...
Doar trei puncte...abstracte
într-o carte de bucate, citită de ochii ei și adnotată de mâna ei, cu...trei puncte într-o rețetă de pâine de casă...Cum să fac pâinea în rețeta căreia a pus ea trei puncte...? Ce să pun? 
- ...
- Cum se pun trei puncte într-o pâine, Doamne? Atât de luminoase! Ca o moștenire! Ca un fluviu ajungând mereu și mereu la izvor!
Zici:

- Lucururile frumoase și bune (cum ar fi o pâine în zori) nu garantează nimic!
Pot să simbolizeze multe....dar nu garantează nimic. 
Ai pornit așa, pe străzi...Știi tu unde mergi! Și intri în curtea Bisericii...
Zici:
- Am ajuns la școala la care iertarea este tema pentru acasă, exercițiul preferat al Profesorului, extemporalul de Duminica, de fiecare Duminică...întârzii mereu la școala asta...Cine nu întârzie? Sunt și oameni care nu întârzie!
Zici:
- Am făcut activitatea ei preferată, am făcut murdar în jurul meu...Așa vedeam eu lucrurile...Onest! Așa le vedeam...Atunci, ce să fac? Ce făcea ea când eu ziceam că face murdar?

Zici:
- Iartă-ne, Doamne, că nimeni nu-i drept înaintea Ta! 
Zici:
- Am visat copacii aceia doi, uscați, mâzgăliți cu chibrituri arse pe zidul Școlii!
Zici:
- Am visat, dragostea mea, că petreceam o copilărie întreagă cu mâinile tale într-o Stație!
Stai singur acum sub castanul din curtea Biserici, unde ne întâlneam când eram mai mici, noi doi, tu și eu!
Dar nu ți-e suficient...Perfecționistule, zici:
- Nu poți pune mai multe frunze într-un copac care deja are prea multe frunze...și mai e și viu, crește tot timpul, habar nu are că trece vremea peste el...și acum aș vrea să-i spun să-mi dea voie să pun mai multe frunze!? Acum când s-a... uscat. Nu...
Iar eu am prins rădăcini! Eu care credeam că sunt doar un arac de salcie care sprijină un cireș! Un pui de cireș! Ca în povestea bunicilor ei...

....................................................................................................................
Sfinții stau cumninți pe pereți sau în racle speciale, Materiale Didactice, Preaiubite!
Zici:
- Ca să nu mă mai uit ca un vizitator de muzeu, cu gâtul frânt, în sus, la chipuri, lumânări și cruci...
stau la coadă și eu! La închinat! La dat Liturghie! Încă un copil flămând! Și...fac versuri involuntar...pentru că mă gândesc la cum te-ai dus și la cum te tot duci...
Unde te duci, de ce pleci și tu cu Lumina asta, dragostea mea?

.....................................................................................................................
Așa pleci, ca o țigancă într-o căruță cu coviltir...după lumina asta...cu un picior încă târât, o vreme, prin praf...parcă ai vrea și n-ai vrea să pleci...prea ai avut prinți, prea ai avut sfinți în neam...Chiar trebuie să mă deprind cu toate rugăciunile tale, cu toate acatistele tale, cu toate...lumânările tale, cu toată bisericeala ta, dragostea mea? Căci dorul de tine, păcătos și fără nici un gând de mântuire, îmi sparge pieptul și mă face să mă rog, să fac pâine, să aprind lumânări, să spăl icoanele cu lacrimi! Ca tine...

Recapitulare, în loc de epilog

Ai inventat o copilărie, doar a noastră, a amândurora, împreună...Bunica ne ceartă ca pe doi frați năzdrăvani...
- De ce vă tot ascundeți sub scară? Stați la soare!
- ...
- Ce tot citiți acolo, cocoțați toată ziua în cireș? Dați-vă jos!
- ...
- Ce tot cărați atâtea frunze arzând ...sub scară? O să luăm foc! Măturați frunzele. Urcați-vă mai bine în Cireș...erați mai buni acolo, erați mai frumoși!
- ...
Spui:
- Toamna se ard frunzele...care au căzut din copaci...M-aș putea gândi că ai crescut mare și ai plecat, așa, la Școală, în alt sat sau Oraș...În altă Țară...
Ploua mărunt!
Spui:
- Ieri noapte am visat curtea bisericii din sat, pavată cu pietrișul care a rămas de la gară...și unde erau așezate cele două, trei mese, de rezervă, de la cofetăria din colț...mese de fier, vopsite în alb, cu scaune la fel, pe potrivă, albe...câteva ruginite...sub castanul din curtea Bisericii...unde ne așezam, când eram mai mici, Tu și Eu, să ne privim în ochi...în lumina dimineții!
- ...
- Zâmbesc uitându-mă cum îți tragi picioarele de pe marginea unei căruțe cu coviltir... care te leagănă...în timp ce câinii latră alergând pe lângă roți...
Oftezi:
- Ce noapte cuminte!
Și-s singur!
În vârf de mugur,
În cireșul liber,
La Capul Vorbelor,
La Capul Șoaptelor,
La Capul Lumilor,
În Cazemata de Frunze
care cântă...

Ce fel de ochi privește să cuprindă

o sfâșiere calmă, acceptată,
a-ntregii bucurii care e vie
acolo în Adâncul care știe
ce nu se poate spune niciodată?

Iubirea de oameni, de semenii tăi, de natură, de univers, de Dumnezeu... e acolo, în adânc... E moștenirea noastă, de la Facere! Orice întoarcere contra iubirii este o întoarcere contra Ființei, a lui A Fi... Bucuria de a fi mulțumește creației... Nu intra în detalii ca să poți menține aripile spiritului deschise și în zbor! Gândește și simte total și surâsul etern va înflori din ființa ta! (Dana F. Zaharia)