Păsările călătoare
S-au întors iarăși la cuiburi
După ce-au zburat pe mare
Și s-au întrecut cu valuri

Înșirate pe o sfoară
Pe balcon se-ntrec în triluri
Parcă-mi vine-o sărutare
Să le dau pe cioc pe pufuri

Auzindu-le cum cântă
Unui cireș bătrân și strâmb
Floarea-i s-a deschis îndată
Și a albit colo pe dâmb

Eu le privesc stând nemișcat
După geam să nu le sperii
Azi mi-e chipu'-nseninat
De minunea primăverii

se scurge zăpada
ca o lacrimă
peste întâiul fir de iarbă răsărit
şi cerul se deschide
raiul să coboare
în înfloritul măr
în neasemuita floare
punându-mi în suflet
atâta mirare
atâta fior
iar eu am uitat
să-mi număr anii
când din înalturi
se aud venind obosiţi
cocorii...

e primăvară... e primăvară...

amurgul conabiu se destramă
sclipiri de olmaz pătează cerul
păsările aripi au de-aramă
din Graalul Sfânt se-adapă norul

satul s-a pierdut sub fum
câinii latră-n curți sărace
oameni obosiți pe drum
se-ntâlnesc își dau noroace

le sunt palmele crăpate
chipul ars de-atâta soare
de pe -ncovoiatul spate
storc cămașa de sudoare

țânci desculți le ies în cale
bucuroși că vin acasă
cine-a spus că-s coate goale
când se strâng cu toți la masă

La Luna

„este atâta singurătate în acest aur”
Jorge Luis Borges

Luna ca o candelă în noapte
cu raze reci
însingurate
în amprente de priviri furate
visuri de o umbră rezemate
timpul picurând destine
în eternitate...
spada care taie nodul sacru
și surâsul de madonă
într-o pânză prizonier
miraje albastre plutind peste Shamo
„Hai tanta soledad en ese oro”

toamna se revarsă-n frunze
și copacii mor câte puțîn
peste florile confuze
vântul bate acum străîn

sălciile plâng pe ape
ce se duc necontenit la vale
cerbii vin să se adape
răul răvășind în rotocoale

luna palidă se-arată
luminând cărări pustii
cât aș vrea măcar o dată
să uiți toamnă să mai vii

uneori totul se învârte în mintea mea
şi mă simt de parcă aş fi coborât dintr-un carusel
sau aş fi băut câteva beri în plus
mă clatin şi nici măcar nu încerc să merg drept
pentru că n-am încotro
sau pentru ce
simt golul cum mă apasă
nu răspund nici la telefonul iubitei
care sigur m-ar întreba
" ce faci dragă, nu vii să...?"

mă chircesc pe canapea şi închid ochii
poate o să adorm

sub pleoapele lăsate văd turme de oi
urcând spre munţi de verdeaţă
şi-o barcă ce pluteşte-n derivă
mânată de vânt
stropită de ploi
hipnotic aud pendulul
cum clipele-mparte
şi lumea toată se-nvârte
se-nvârte...

se tulbură albastrul cer
de-atâtea aripi care bat
de zborul geometric în echer
când spre apus cocorii au plecat
pe câmp măceşele sunt rumene
pădurea plânge cu stropi de aramă
în sufletu-mi pustiul se aşterne
şi visele mi se destramă
iar tu cocor bătrân n-o să mai pleci
şi nici n-o să mai vezi vreodată marea
de-acum vei îndura aici
singurătatea disperarea
tu singurul rămas în cuib
priveşti tăcut spre zarea necuprinsă
curând va fi o dimineaţă ninsă
şi albul tău se va topi în alb

îmi sunt buzele însetate
şi trupul îmi pare un munte de sare
de unde sângele mi se adapă
şi sudoarea
chiar şi lacrima mea
abia mă târăsc
până la fântâna crescută-n pustiu
dar mereu ajung obosit
şi prea târziu
e vie fântâna
şi-acolo iar creşte-ntre dune
şi-o tânără fată cu cofele pline
apa răsfiră şi semne îmi face
răscolind setea din mine

n-am crezut vreodată că iarba
poate fi aşa de albastră
cerul senin de un verde crud
că zborul păsărilor coboară atât de jos
încât poţi să-l atingi
şi vântul se încurcă prin şuviţele tale blonde
acoperindu-ţi ochii
cu ultima lui adiere
odihnindu-ţi privirea
când albastră când verde
că zâmbetul tău
poate alunga toată tristeţea lumii
punând în loc un strop de fericire
în clipa asta-n care se comprimă
minute
ore
ani
chiar şi o viaţă

ascunde-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
de o să vrei
te voi aștepta
printre urme și tot ce am atins
când te căutam prin ploi
sau împreună ne miram
chiar dacă e toamnă
prea devreme-a nins
păstrează-mă în amintirea ta
să mă poți vedea
când dorul te va răscoli
și în tomnatice amurguri
la mine tu te vei gândi
te vei gândi...

cântă-mi lăutare la ureche
cântă-n surdină să aud numai eu
clipa aceasta fără pereche
ningă rebelă peste sufletul meu

cântă lăutare astăzi petrec
eu tristul clovn al efemerei scene
mă-mbăt cu-amarul zilelor ce trec
să pot să râd când inima îmi cerne

mă risipesc în cercul care se strânge
se tot strânge
un punct va rămâne
apoi se va stinge
clepsidra e goală
şi nimeni n-o mai răstoarnă
arunc cu nisipul din palmă
în litere să încolţească
să mă adun în cuvinte
să mă trăiesc iar
de va fi cineva să citească

şi-a luat iar toamna tributul de verde
frunzele picură arămite de atâta amurg
mi-am lipit buzele de petalele ofilite
şi am simţit gustul de uscăciune
cum e şi sufletul meu
şi tot acum l-am înţeles pe Paler
când am intrat pe uşă tăcând
pentru că tu plecaseşi
lăsându-mi doar amintirile
şi-am mai ştiut ce înseamnă
mâna mea întinsă
cer-şin-du-te...

şi-a luat toamna tributul de iubire
de verde
iar eu mă (re)trăiesc din amintiri
a-min-tiri...

ce poate fi mai trist în lumea asta
decât să vezi
cum lumina din ochii unui copil
se stinge încet încet
până devine amintire
că jocul a rămas neterminat
iar eu am fost mut
la nedumerirea lui

faceţi linişte

o linişte atât de mare
încât
doar fulgii de zăpadă care cad
peste pustiul alb
să-mi spargă timpanele

azi

o zi ca şi ieri

ca şi cea de mâine

cu-acelaşi astru

revărsând lumină

şi-acelaşi cer de nepătruns

cu mine sau fără mine

cu tine sau fără tine

nestăvilit

timpul curge-nspre apus

păşim amândoi anost

cu gândul nesupus mie

ţie

şi-acum şi mâine

ca şi ieri

pe mereu necunoscutul drum

târâţi de clipa ce ne-a fost

ce ne va fi să fie

unde ești acum când am nevoie de tine
și cerul s-a prăvălit peste mine ca un opac tavan
când florile-au murit
căci ochii mei scurși de lumină
n-au mai zărit petalele-n culoare
când păsările aripi n-au ca să mai zboare
și în abisuri cad
unde ești acum când coșmarul mă bântuie
și ceasul orele îngheață pe un ruginit cadran
în noaptea venită parcă din iad

de ce nimeni nu m-aude
când inima mi-e plină de un gol nemăsurat
unde ești când am nevoie de tine
si te strig neîncetat...neîncetat...
chiar de-mi sunt rugile surde

o să-ți trimit în fiecare zi
câte o floare
să te înfloresc
ca tu să poți a te trezi
în locul doar de amândoi visat
să nu mai știu
sub ce culoare te ascunzi
decât atunci
când sărutând petalele
eu voi simți un tremurat...

plouă afară
o ploaie amară
chiar dacă e vară...

tu stai într-o gară
şi-aştepţi trenul de seară
să treacă iară...

în care să urci
dacă apuci
să te tot duci...

prin ploaie bulbuci
pân' la răscruci
să nu te întorci

vreodată aici
nici măcar să zici

ce viaţă amară
când eşti singur într-o gară
chiar dacă afară
plouă a vară …

ninge peste oraşul ruină
şi câini vagabonzi
peste oameni cu mersul mecanic
de miriapozi

ninge peste mâna întinsă-n abis
cerşind în avans din ziua de mâine
sau scormonind în gunoaie
după aruncata fărâmă de vis
după bucata de pâine

e-n jur atât de curat
căci iarna curge şiroaie
şi totul îmbracă în alb
până şi gândul
şi ponositele straie

închid ochii
pentru o clipă voi uita
că sunt un proscris
o să am ce mânca
voi trece şi prin paradis

apoi voi sări prin zăpadă
fericit de-atâta nins
chiar dacă viscolul bate
şi frigul îmi intră în oase
de mi-e carnea un chin
şi n-am Doamne
cui să mă-nchin...

azi, ar fi trebuit să cheltuiesc banii puşi de-o parte
pentru ziua ta - o sumă simbolică,
certându-mă de fiecare dată, că-i risipesc pe fleacuri.
zâmbetul cu care mă întâmpinai,
era una din marile mele bucurii dintr-un an.
"de ce-ai mai plecat de-acasă pe frigul ăsta,
nu vezi că e iarnă...
dar nouă nu ne place niciodată,
vara că e prea cald, iarna că e geroasă"...
şi astăzi voi cheltui banii strânşi şi astăzi va fi acelaşi frig,
doar iarna va fi alta.
îţi voi trimite darul meu pe cerşetorul
de la colţul străzii,
pe necunoscutul din drumul meu.
tu nu uita să zâmbeşti,
pentru că mă obişnuisem cu una
din marile mele bucurii dintr-un an ...