SUNT UN PUNCT DE LUMINĂ
Vin către mine
de pretutindeni
fascicule de lumină,
nori de petale
învălmășite de vânt,
să mă copleșească
aureolându-mă.
Trupul nu le primește,
pentru că platoșa,
pe care o port
de la trei zile,
le refulează constant.
Mulți se pot mira
de acest fenomen,
care stârnește interes,
dar, au putut observa,
în fluiditatea timpului,
că pentru tot ce există
în spațiul mioritic:
poezia, viața,
natura, iubirea de semeni,
eu sunt un punct de lumină.
ION I. PĂRĂIANU
DESCOPERIRE
În pământul dacic, străvechi,
am săpat, să scot ceva nou,
cu uneltele strămoșilor, vechi,
cuvinte de aur – lingou.
Am tras în ele cu săgeți;
le-am disipat în poeme,
în rame prinse pe pereți
ca un suflet rănit, care geme.
L-am întrebat pe Dumnezeu
unde pot să le mai pun?
Răspunsul: „Numai în visul tău.
Acolo ard făcând-se scrum”.
După un timp oarecare,
cu mândria oricărui poet,
am descoperit cu stupoare
că cititorii le-au notat pe caiet.
Menirea nu mi s-a încheiat;
în mine zac destule comori.
Cu arme noi mai e de căutat,
dar tot nu gați până când mori.
ION PĂRĂIANU
MI-E DOR
Mi-e dor de dealul dinspre Bude
cu viile-ncărcate toamna.
Mi-e dor de galbene gutui,
pe care ni le cocea mama;
mi-e drag poteca s-o mai sui.
Mi-e dor de serile de iarnă,
când mergeam la vecernii.
Mi-e dor de cina de la vatră
și de zăpezile-argintii;
mi-e drag să le mai prind o dată.
Mi-e dor de jocurile noastre
nevinovate de copii.
Mi-e dor de vechea noastră școală,
pe care nu cred c-o mai știi;
mi-e dragă viața de la țară.
Mi- dor de tot ce-a fost cândva,
că astăzi nu mai poate fi.
Mi-e dor de lampa cu fitil,
mi-e drag de fiecare zi;
aș vrea să fiu iarăși copil.
ION I. PĂRĂIANU
URMELE TALE
Urmele tale
pierdute prin iarbă,
prin livezi, prin fân,
prin flori,
miros a parfum.
Le-am găsit
adulmecând peste tot,
ca un copoi,
pe unde-ai hoinărit
în libertate și în tăcere.
Am vrut să le adun,
să le număr
sau să le pictez
pe un un tablou,
să-l păstrez cu plăcere.
N-am reușit;
erau prea multe,
dar am călcat numai pe două,
care m-au purtat
până la tine-n grădină.
Erai la umbră, pe o bancă;
citeai un basm cu Făt-Frumos,
cu zmei și zâne...
în ison și zumzet de albină.
Era o dup-amiază albastră !
Iubirea supremă, ca-n basme,
e lege: cu paloșul se câștigă,
cu dibăcie și cazne,
chiar dacă mulți ne mai intrigă.
Este povestea noastră.
ION I. PĂRĂIANU
REÎNTÂLNIREA AMÂNATĂ
Ca în fiecare seară
tot plângea pe prispă afară
cu coatele pe pridvor
de al fiului său dor,
care de mic avea-n gând,
fiind sărac, mereu flămând,
să își părăsească Țara,
să lase-n urmă povara.
A ajuns printre străini,
dar în inimă cu spini.
Harnic și cu iscusință
și în suflet cu credință
a putut în câțiva ani
să adune... ceva bani,
să își rostuiasc-o stare,
cum dorește fiecare.
Numai că măicuța lui
a rămas a nimănui
și a-mbătrânit cu anii,
de se bucurau dușmanii.
Trecea poștașul pe drum,
i-aducea facturi – duium.
Avea bani băbuța-n traistă;
n-avea cine să-i plătească.
Când putea să meargă ea,
toată lumea o-nșela;
neavând știință de carte...
fiecare-și făcea parte.
- Vino, dragul meu, acasă,
să citesc, să scriu, mă-nvață!
Mi s-au înmulțit dușmanii,
de când tu îmi trimiți banii.
Mi-e plin de riduri obrazul,
c-am trăit tot cu necazul
și sunt tare supărată,
că nu mai cred că vreodată
aș putea să te mai văd
prin ogradă, îndărăt.
- Vin la vara viitoare,
îi scria într-o scrisoare
fiul ei de ani plecat
socotit un om bogat.
O vecină mai de treabă
totdeauna o întreabă
despre veștile primite
în zeci de plicuri lipite.
Bătrânica, sărăcuța...
îi zicea: “Sărut mânuța!
De nu ți-e cu supărare,
vrei să-mi citești o scrisoare?”
...Cât era de bolnăvioară,
parcă îi trecea de boală,
când inspira din cuvinte
suflet tânăr, inimă și trup fierbinte.
*
Își cuibărise bucuria-n piept
cu gându-n vară la eveniment.
Numai că iarna geroasă
a țintuit-o lângă sobă-n casă.
Ea, bătrâna, nu a luat-o-n seamă
și-a târâit-o până-n miez de vară,
de s-au mirat vecinii și întregul sat,
cum de le-a-nvis pe toate de dragul ei băiat!
Dar a sosit și ziua, în care avionul
aterizase-n țară și... sună telefonul.
Vecina îl primise și-o stigă peste gard;
că-n șase-șapte ore sosește-al ei băiat.
Cu gândul revederii atâtea mari emoții
au copleșit-o, că a sfârșit subit în gheara crud-a morții
și, fără tagă, a fost doar amânată această reîntâlnire,
pân’ ce iubitul fiu va lua un pașaport pentru... aceeași lume.
ION I. PĂRĂIANU
MAMA
Aș vrea să-ți spun ceva de dor,
Dar poate nu-ți vine să crezi,
În mine zace până mor
Un înger, pe care tu nu-l vezi.
El are chipul mamei mele;
Ca pe-o metaforă l-aș naște,
Încătușat dintr-o durere,
Ca un întreg din sfinte moaște.
În mine-adânc, ca poezia,
S-a plămădit atâta vreme,
Ca-ntr-o cetate frenezia,
O mamă dulce din poeme.
I-aș da o viață din neființă,
Să v-o prezint de ziua ei,
E o dorință mult pretinsă,
Că-i parte-n lumea de femei.
E mama, dragoste în spume,
Ce din trupu-i naște ființă,
Îngeri rătăciți prin lume
Purtându-i recunoștință.
ION PĂRĂIANU
8 Martie – Omagiu adus Femeii
FEMEIA
Motto: Femeia frumoasă place ochiului,
femeia blândă place inimii. Prima
este o adevărată bijuterie, dar a
doua este o comoară.
Napoleon Bonaparte
Ca și poezia, într-adins,
Femeia nu poate fi definită.
Ea e un ocean de necuprins,
O mare, de un albastru, infinită.
E cum nu ne-o putem închipui,
E marele ogor, din care, “mirabila sămânță„
Din adâncuri ivește numai copii,
Fără tagă, cu o vădită iscusință.
E limba română ce ne-nvață,
De când ne ținem copăcel,
Cuvântul „mamă„ – primu-n viață
Și altele..., multe, la fel.
E aripa, când prinși de ger,
Ne ocrotește cu căldură,
Cum Dumnezeu îngerii-n cer
Îi ține într-o lumină pură.
E tot ce vrei pe lumea asta;
E o icoană-n răsărit!
Pentru bărbat nu e năpasta,
De vreme ce ei s-au iubit.
Nu e femeia de-nceput –
O Eva mult prea ispitită
De-al Raiului interzis fruct.
Ea astăzi merită iubită!
Și s-o iubim cum se cuvine;
Cum fiece bărbat ar vrea.
Ea e izvorul de iubire;
Că Terra-i moartă fără ea!
ION I. PĂRĂIANU
IEZII DE CĂPRIOARĂ – Partea a II-a
Cum spuneam la începutul povestirii, întâmplarea se petrecea pe la jumătatea lunii iunie, când elevii se află deja în vacanță. Așa că, nepoțelele mele: Cristina și Georgiana, deși locu- iesc în Craiova, cartierul Catargiu, la casă, în ziua nenorocitei întâmplări, e vorba de moartea căprioarei, se aflau la mine. Erau cu părinții. Singure nu vin și nici nu stau la noi. Sunt adu- late, răsfățate de mami și tati din cale afară!
Cea mare, Cristina, e mai mofturoasă. Eu fiind mai exigent, așa cum am fost dintotdeauna ca dascăl timp de peste patruzeci și patru de ani, nu i-am intrat în grații. O rugam să rămână la noi, că ne era dragă, dar n-am reușit niciodată. Eu am iubit copiii de mic. Îi luam în brațe, îi pupam... pe mulți și nespălați.
Mama tot îmi spunea:
- Tu n-o să ai parte de copii, că prea ți sunt dragi! Până la urmă Dumnezeu mi-a dăruit o fată.
Fata de atunci, Rela, e mami lor de acum.
- Stau la voi, dacă rămâne și mami cu tati, zicea Cristina cu ochii în lacrimi. O momeam cu
de toate. Degeaba.Leșina plângând.
Soția-mi spunea:
- Las-o, mă, dacă nu vrea, că te face de-i prinzi pe-știa până la Craiova.
Cealaltă fiind mică, diferență de nouă ani, nu prea știa bine să aleagă. Ba mereu îmi spunea:
- Tataie, eu sunt Părăianu întreagă.
- Cum adică?
- Așa mi-a zis mamaia Iulica de la Craiova. Că sunt ambițioasă, ordonată, milităroasă (eu am trecut prin Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fostul raion Câmpina, regiunea Ploiești) ca matale. Și să știi că îmi place și cartea! La grădiniță sunt la grupa mare și știu să scriu și să citesc.
- Bravo, dar tu rămâi acum la mine?
- Eeeei, și cu matale... Dacă rămâne și sori meu.
De data asta, când au văzut iezii de căprioară, au negociat cu mine. Că ele se duc la mamaia Iulica, pentru că ea le-a crescut și mă scapă și de iezi, că-i iau ele la Craiova.
- Păi, sunt mici, tataie, trebuie hrăniți cu biberonul. Le trebuie lapte...
- Le cumpără mami. Eu îngrijesc fetița și Cristina băiatul.
- Ce vorbe sunt astea? De unde le știi?
- Ne spuse mamaia Viorela că sunt pereche: fetiță și băiat. Nu vezi că le puserăm fundițe la gât? Fetiței - fundă roșie, iar lui fundă albastră, să-i cunoaștem. Ba îi și botezarăm.
Pe fetiță o cheamă Georgi ca pe mine, iar pe el, arătând către ied, Cristinel, de la Cristina.
- Nu pot să vi-i dau, pentru că trbuie să-i declar la Poliție..., la Ocolul silvic..., la paznicul de vânătoare... Nu-i poți ține în captivitate, cum credeți voi. Trebuie declarați. Și după ce se fac mari, trebuie eliberați, duși în pădure, în lumea lor, unde se simt, cum vă simțiți voi la Craio- va cu mami, cu tati și cu mamaia Iulica.
- Dacă nu ni-i dai, rămânem la voi, tot suntem în vacanță.Ajutăm pe mamaie să mulgă capre- le și îngrijim noi de ei, că mi-e drag de ei, că prea sunt frumoși!
- După ce-or pleca ai tăi, să nu te pui pe mârâit, că, apoi, schimb foaia...
- Ce zice, mami, de foaie?
- Că vă bate.
- Nu ne bate, zice el așa. Știa că eu nu cert și nu bat copiii. Le spusese maică-sa că niciodată n-am bătut-o. O mai certam din an în an.
Iezii se cuibăriseră într-o lădiță pe un așternut.Viorela avea niște biberoane luate de mult de la Daniela–veterinara. A pus lapte călduț în sticluțe de plastic de un sfert de litru, le-a pus bi- beroanele și a încercat să le dea să sugă. Dădeau din cap, smuceau, nu vroiau să ia biberonul în gură. Până la urmă Georgiana, să dea dovadă de curaj, încalecă pe Cristinel, îl strânge cu genunchii, îl apucă de urechi și îndeamnă:
- Hai, mamaie, acum! Nu vezi cum l-apucai?
Când iedului i-a fost băgat biberonul în gură și a simțit gustul de lapte și flămând de cine știe cât timp, nu s-a mai zbătut și a început să sugă cu lăcomie de făcuse spume la gură ca niște clăbuci de săpun. Pentru burtica lui laptele din sticluță a fost puțin, dar nu i-au mai dat, să nu facă diaree. A urmat fetița la rând. La început aceleași mici smucituri până când i-a ve- nit laptele în gură. Mandibula îi mișca într-un ritm sacadat de doime muzicală.
Rela, fiică-mea, între timp își făcuse bagajele. Nelu, ginerele, le cărase la mașină. Fetele o- cupate cu iezii n-au băgat de seamă și când s-a apropiat oră plecării, Georgiana și Cristina au întrebat dacă le-au luat și lucrurile lor.
- Păi nu ziserăți, mă, că rămâneți la tataie, să vă jucați cu iezii? le răspunde mami.
- Nu. Mergem acasă la noi.
De frică să nu rămână, nici nu s-au mai uitat la iezi, au fugit în mașină pe bancheta din spa-te și n-au mai ieșit, nici la revedere să ne luăm.
La poartă Rela a mai zăbovit cinci-șase minute cu maică-sa, în timp ce Nelu claxona la în- demnul fetelor, să plece mai repede.
Când și Rela și-a pus centura de siguranță și mașina a început să ruleze, nepoatele ne făceau cu mâna ca semn de „La revedere!” I-am petrecut cu privirea, până au cotit la dreapta, să ia-
să la șoseaua principală.
Noi le-am mai dat iezilor câte o sticluță de lapte, întregindu-le tainul. De data asta am avut o mare satisfacție, pentru că iezii n-au mai făcut mofturi. Sugeau cu capul ridicat, cu ochii închiși, dând mărunt din codițe ca o mulțumire de masa primită.
În fiecare zi, după ce dam hrană la porc, la capre și la câine; grăunțe la păsări, ne ocupam de Georgi și Cristinel. Am încercat să-i dăm la capre, să sugă. N-am reușit. Îi împungeau.
După două-trei săptămâni le punem laptele într-un castron mare ca Bozan al lui Sahia.
Mâncau singuri. Alături, în alt castron, le-am pus uroaie amestecate cu puțină sare. Le plă- cea și limpăiau din ce în ce mai des. Beau și apă.
De la Craiova eram întrebați zilnic ce fac iezii.
Când s-au întremat de-a binelea, i-am băgat în țarcul în care țineam noaptea iezii caprelor, să nu sugă, să le mulgem dimineața.
În țarc le puneam trifoi crud și proaspăt. Înfulecau alături de ceilalți ca de frica morții.
Se puteau hrăni singuri; puteam să-i duc în pădure, dar nu se puteau apăra de dușmani.
Pe la sfârșitul lui august, cu mașina Ocolului silvic Lădești, însoțit de Șeful de ocol, ing. Zărnescu Ion și Marian Nica, pădurarul de canton, am dus iezii în adâncul pădurii, unde, de mult, instinctul îi ademenea.
Când Marian i-a dus în brațe, pe rând, la o distanță de câțiva zeci de metri, iezii s-au în- tors după el și și-au rezemat capul de piciorul meu, frcându-și gâtul ca o mângâiere de mulțu- mire. Trist de acestă despărțire neașteptată, dar și bucuros că am putut să-i aduc în lumea lor, în libertate, i-am ferit de mașină, m-am urcat lângă inginer și am demarat. În oginda retrovi- zoare am văzut iezii alergând după noi. M-au podidit lacrimile. Până la coborâre n-am scos un cuvânt. Mă gândeam la vorbele mamei.
Când am intrat pe poartă, pe un scăunel, soția plângea cu capul plecat, cuprins între palme. M-a întrebat unde am lăsat iezii, că se duce să-i ia înapoi, că dădu telefon fetelor la Craiova și se tăvălesc, și plâng, de nu le mai poate opri nimeni.
Am înmărmurit. Nu știam cum să ies din încurcătura asta.
Am pus capul pe pernă, să meditez, dar am adormit.
ION I. PĂRĂIANU Romanești, 30 iunie, 2014.
O ALTĂ MOARTE A CĂPRIOAREI
Într-o zi, pe la jumătatea lui iunie, plec cu noaptea în cap, pentru că trebuia să ajung tocmai în Hârtop, urmând să mă întâlnesc cu Marian, pădurarul de canton și brigadierul Bencheș Ni- colae, să-mi delimiteze suprafața de pădure și să marcăm câteva lemne uscate.
După ce trec de ultima casă, o tai drept prin fânul până la genunchi spre Cuculie. Deși aveam cizme, mă luase tremuratul, pentru că eram ud de rouă până la coapse. Pe cer nu se zărea nici urmă de nor. În plopișul de Su Dos fluierau niște mierle, iar mai sus întru-un vârf de fag uscat un cuc se striga pe nume. Pe creste, către satul Păsărei, apăreau primele raze de soare.
Ocolesc pe o potecă, pe la Fântâna lui Bobu, urc și ies într-o poieniță în Valea cu Viile. Mă opresc și ascult dacă pe drumul forestier se aude vreo mașină. Nici un sunet. La câțiva pași, sub o leasă de măceși, mișcă ceva. Un fior îmi trece prin corpul inert din călcâie până în creș- tetul capului. Părea a fi o trupină putredă, dar ce; trupina poate mișca?
Mă apropiam cu sfială, călcând ca un motan care vrea să prindă o vrabie. Soarele se ridicase peste pădure, iar o boare de vânt adia ușor. Câteva fire de iarbă câinească sunt aplecate și sub
măceși văd un cap de căprioară. Spaima a dispărut. Pun toporul jos, îngenunghez, dau iarba în care-și găsise ascunzișul la o parte și-i iau bine seama ca un vechi vânător ce sunt.
Mă simte, mișcă picioarele din spate și dă să ridice capul, dar nu poate. Îl iau în căușul pal- melor și mă uit atent în ochii ei. Auzisem că pe retină, când mor, rămâne imaginea ucigașului.
Gândeam că cineva n-a țintit bine și doar a rănit-o. Botul catifelat și umed îi tremura ușor. La coada ochilor lacrimile umeziseră genele. În obraz simțeam aerul cald refulat pe nările dilatate
Piciorul stâng din față părea un ciocâlteu de lemn uscat frânt și așezat lângă corp. Era fractu- rat.Se ținea numai în piele. Celălalt nu se vedea; era sub pântec, pentru că era întinsă pe burtă. Așa căzuse. Era pe moarte. Am întins mâna, s-o trag de sub leasă la soare. S-a încordat să se întoarcă și a mugit stins. Pe sfârcurile țâțelor se prelingeau picături de lapte. Din părul scămo- șat ieșeau aburi. Corpul era moale ca de moluscă. Lacrimile, acum, curgeau de-a binelea. Ge- mea greu. Mi-am dat seama că era lăuză de una- trei zile. Iezii erau prea mici s-o apeleze: „Hiii, hiii!”, iar ea nu putea să le răspundă. Să-i cheme nicidecum!
Am controlat-o cu atenție, să văd unde a fost lovită. Pielea nu era perforată de plumbi. De pi- ciorul drept, de sub pântec, era înfășurată o sârmă ca o coardă de țambal în nota RE.
Cu siguranță dăduse într-un laț pus de cine știe ce flămând, lacom de carne.
În cazul de față avem un alt Labiș - vânătorul. Acesta, în condițiile date, e un braconier ver- sat. Trebuie să răspundă în fața Legii, pentru că e altă circumstanță, o altă moarte a căprioarei.
Soarele se ridicase și încălzea binișor. Pe drumul forestier cobora o mașină. Era un ARO pe motorină după mersul motorului. Era mașina brigadierului Bencheș.
Lângă leasă nu trebăluisem zece-cincisprezece minute. Am luat toporelul, l-am băgat la brâu sub curea și mă grăbeam către Hârtop; locul nostru de întâlnire.
I-am găsit. Brigadierul avea marca în mână, iar pădurarul o agendă. Am făcut cu diligență cele necesare. Ne-am omenit cum se cuvine și ne-am despărțit.
La întoarcere am dat pe la leasă, să văd starea în care se mai află căprioara. N-am mai găsit-o. Se târâse la o distanță de două-trei sute de metri de o lizieră de salcâmi. Era ghemuită. Numai gâtul era întins și țeapăn; capul era într-o parte cu vârful limbii stâns între dinți, iar ochii, deși năpădiți de muște verzi-albăstrii și furnici, sclipeau în soare. Primise moartea fără să vrea, săr- mana!
M-am așezat la umbră și mă gândeam unde pot fi iezii... le-or fi foame...și deodată îmi fulge- ră prin minte ideea: Aici, în liziera de salcâmi trebuie să fie. Presupunerea mi-o indicase că- prioara. Încercase, așa muribundă cum era, să se târască în desișul de salcâmi, să-i alăpteze.
Am pătruns cu greu printre crengile dese și încurcate până aproape de un izvor, deasupra că- ruia era o vatră de nisip galben și mărunt. Am stat nemișcat cu urechile ascuțite. Nimic. Am început să imit din gât cu mâinile făcute pâlnie la gură glasul căprioarei. După o pauză de câ- teva minute repet aceeași chemare o dată, de două ori și iar fac pauză. De data asta am făcut o pauză mai mare.
Undeva, mai sus de vatra de nisip, sub un păducel bătrân, dar stufos, se aude un scâncit slab de tot. Am crezut că mi se pare, dar nu; era aievea. Am urcat într-un suflet. Minune mare! Doi iezișori ca din pluș, puțin vărgați și pătați din loc în loc cu petale de măr văratec, parcă, erau bot în bot, se ligeau unul pe altul și aveau piciorușele împreunate, ca de îmbrățișare.
I-am învelit în pulovăr și i-am dus lângă căprioară în poieniță. Cred că le-au mirosit laptele matern, că încercau să iasă din înveliș.
Cu părere de rău, am luat-o de lângă ei și am târât-o de picioarele din urmă până la un ududoi aproape. Să n-o devoreze ciorile, coțofenele, vulpile sau câinii prea repede, am băgat-o sub mal și am surpat pământ peste ea. Vântul din frunze de arbori intonează marșul funebru.
- Rămâi în Împărăția Naturii, veșnic să fii mângâiată și să ai deplină liniște, că odraslele tale au ajuns pe mâini bune, i-am zis.
Urc piscul, leg pulovărul cu cureaua, îl iau în brațe ca pe un prunc înfășat și apuc alt drum către casă.
Ce bucurie pe nepoțele, când or vedea ce le aduce tataie! Sunt sigur că de azi o vor ajuta pe mamaie să mulgă caprele.
ION I. PĂRĂIANU
RÂNDUNICA MEA
Sub streașină, la fereastră,
O hărnică rândunică,
Fără cursuri de „maiastră„
Și-a făcut o casă mică.
Este bine construită:
Din pământ, pleavă și... ghici!
Cu apă fiind lustruită,
Pare a fi din chirpici.
Înlăuntru mobilată
Cum nu ți-ar trece prin gând:
Fulgi și pene, dantelată...
Cu intrare dinspre crâng.
Stau privind cum o răsfață
Al ei sprinten rândunel,
Între aripi ca în brață
O cuprinde ușurel.
Și se duc... dispar în zare,
Făt-Frumos cu Cosânzeana.
Eu rămân cu supărare...
Trebuia să îmi dau seama.
Că, și ele, păsărele,
Ca ai noștri dragi părinți,
„Se ascund în rămurele„
Să-și păstreze bunul simț.
Nu mai dau alte exemple,
Tineretul tot nu-nvață
Golurile să le umple,
Ce și le-au scobit în viață.
Mult timp mi-am văzut de treburi;
Le-auzeam în joc stupid
În miez de zi prin ‘nalte ierburi,
Cum hrana pentru pui o prind.
Și au crescut frumoși și negri
Cu greierași și cu lăcuste
Pân-au ajuns maturi, integri,
Dulceața zborului s-o guste.
Că vine toamna obosită
Și supărată să-i alunge
În altă țară însorită
Și dusul lor noi îl vom plânge.
Timpul se supune legii,
După cum o știe gloata,
Chiar de-au prins-o-n cuie regii,
Timpul îl întoarce roata.
S-a întors și primăvara
Dându-le la toate viață.
Rândunica mea, sărmana,
Sub streașină-i, la fereastră.
ION PĂRĂIANU
ȘI-O LAS, SĂ MĂ LASE
Bombele ce cad, gloanțele ce zboară,
Totul e un iad, făcute să doară.
Lipit de pământ, simt gustul de humă,
Dar am scut de-argint cu chipul de zână.
Trei ani au trecut; e grea despărțirea,
Când tu, cu-n sărut, juratu-mi-ai iubirea.
Când ochii deschid și văd dimineața,
Te văd iar în gând și îți simt dulceața,
Și cred că există un bun Dumnezeu,
Iubirea ți-e castă și știu că ți-e greu.
Îți jur, fată dragă, în sat m-oi întoarce,
Iubirea să-mi șteargă durerea în pace.
De-odată, strivit, tot cerul m-apasă,
Ceva m-a lovit și plâng. Vreau acasă !
Nu știu ce-a urmat, dar sunt imoral,
Căci viu sunt în pat, în pat de spital.
O voce mă cheamă: „Salut, măi bătrâne !„
Zăcut-ai o iarnă, acum totu-i bine !
Piciorul tău stâng, știi... că nu-l mai ai.
Îmi vine să plâng, dar tu forță-mi dai.
Acum merg spre casă râzând, dar... și gem;
Durerea-mi apasă piciorul de lemn.
M-apropii de casă și văd în grădină
Frumoasă fetiță cu ochi de lumină.
Ești înger sau fată ? îi cer să îmi spună.
Maria mă cheamă. Am trei ani și-o lună.
M-aplec în genunchi. O, Doamne, ești mare !
Nu vreau s-o deochi, să-i cer doar iertare...
Dar gura uscată refuză să spună
Că eu îi sunt tată; vom fi împreună.
Aud vocea mamei, visată de-o viață...
Frumoasă, înaltă... , dar ce văd mă-ngheață.
Un altul aproape, o ține de mână.
Pământul te-ngroape, femeie nebună !
Durerea îmi stinge furia asasină,
Curaj n-am a plânge. E fata-n grădină.
Fetița mă vede și mâna mi-o-ntinde;
Sărac ea mă crede, și-o văd cum surâde...
- Îți dau de la mine; și-n mână îmi pune,
- Primește, străine, un ban de la mine !
Și Îngerul meu în casă se-ntoarse.
Încerc, dar mi-e greu, și-o las să mă lase.
MIRCEA TRIFU
Arezzo - Italia
DOUĂ MINUTE ÎN HAINĂ DE MARE ACTOR
Marți, 17 februarie 2015, la Biblioteca Județeană Dolj „Alexandru si
Aristia Aman” a avut loc un eveniment cultural de mare anvergură. Este
vorba de lansarea a două cărți: „Te-aștept, iubire„ de Daniela Tiger și
„Sunt versul rătăcit„ de poetul, român de origine (din Medgidia), care tră-
iește din 1995 în Arezzo, Italia.
Au participat zeci de poeți, scriitori, artiști plastici, actori, jurnaliști, din
Craiova și din toate județele Olteniei. Din județul Olt amintim pe Constan-
tin Triță, Dumitru Sârghie, Nicu Zărnescu. Din Mehedinți, poeta Gabriela
Mimi Boroianu. Din Vâlcea: Puiu Răducan, Nicu Cismaru, Violeta Scro-
ciob, Ion Părăianu, Zenovia Zamfir și Nicolae Nistor, iar din Cetatea Băni-
ei: marele actor Emil Boroghină, poeta Daniela Tiger, doamna Liliana Hi-
noveanu Ursu, jurnalist de mare notorietate la Radio Oltenia Craiova, Mi-
hai Firică, prezentatorul talk show-ului „Vocile Olteniei„ la Digi24 Craio-
va, post regional al Digi24, doamna Cristina Bălășoiu și, … nu în ultimul
rând, domnul Bozidar Jankovic din Serbia, care, actualmente, trăiește în
Craiova.
Nu am știut numele multora, să-i nominalizez aici, cărora le cer iertare.
Domnul Emil Boroghină a avut misiunea de a ne conecta la tensiunea
mereu crescândă între înalții pereți ai Sălii Marin Sorescu placați cu vitri-
ne de dimensiuni puțin obișnuite și „burdușite„ cu mii de cărți, recitind po-
eme de o rară alcătuire poetică, sensibilizând organisme în totalitatea lor și
încălzind suflete blânde chiar la jumătatea lui făurar.
La câtă suflare era în sală, era o liniște de mormânt. În pauza de câteva
secunde, între două respirații, mă așteptam să aud ceva comentarii. Nimic.
Mi-a venit în minte un vechi proverb, pe care, un bun profesor, când eram
elev la ciclul gimnazial, mereu ni-l spunea: „Liniște – doar musca s-o aud”.
Aici, aș putea spune de-a-ndoaselea; că dânsul, (numai în cazul ăsta), a
fost ajutat de poezie, „de versul rătăcit”.
Iată câteva versuri din „Te-aștept, iubire„ de Daniela Tiger: //Iubite, adul-
mecă-n noapte/ Parfumul suav de pe buze,/ Din păru-mi fă râuri de șoapte,/
Din vise, doar stele difuze!// (...) //Sărutul fierbinte pe pleoape,/ Crâmpeie de
soare și lună,/ Suflarea-ți să-mi fie aproape,/ În susur de dor, noapte bună! //
(Nopți, pag. 11);
//Petale dulci de trandafir ne cheamă,/ Ne leagănă pe-abaștri nori de vise/
Iubindu-ne cu dor și fără teamă/ Și-n stele, toate astea vor fiscrise.// (...) //Și
ploi de vise se-aștern în prag de zori,/ O amintire ce-n viitor e noi,/ O caldă
dezmierdare și dulci fiori/ Și o-ngemănare de culori în doi.// (Te-aștept, iu-
bire, pag. 25).
În continuare domnul Emil Boroghină a declamat versuri din volumul
„Sunt versul rătăcit” de Mircea Trifu – Trubadurul Infinitului – cum l-a numit
doamna Valentina Graur Lazarencu în prefața volumului.
Să nu plictisesc, recurg la un vicleșug. Cărțile putând fi comandate, nu re-
dau tot recitalul domnului Boroghină.
//Sunt parte din ceva divin, acum confuz, nu știu,/ Nu sunt nimic în
ochii ei, dar jur că am să fiu,/ Știu doar că doare tare, de sufletul deschid,/ Și ro-
iul amintirilor se furișează și mă prind.// (...) //Și-atunci nemaipurtând ură, să in-
ventăm un joc,/ Tu să te-ascunzi în a mea inimă, căci este loc,/ Iar eu, zâmbind
și prefăcut, te voi striga mereu,/ Să fii în veci iubire-ascunsă, aici, în jocul meu.//
(...) // Din jocul nostru dogoritor de se va naște-o fată,/ Cu părul negru și chipul
îngeresc să-mi fie dată,/ Să fiu un soare între două flori de lună/ Și să trăim în trei,
sfințiți de inima mea bună.// (Număr sfânt, pag. 9);
//Azi ți-am cerut puțină răbdare,/ Sărutul iertării din spumă de mare,/ Și sus, de pe
mal ce valul lovește,/ Să-mi dai suferința iubirii terestre.// Dar cum o minune doar
trei zile ține,/ Atât a durat ce aveai pentru mine.// Dar am jurat în ultima clipă,/ Să
fiu lângă tine o lacrimă mică,/ Și dacă în viață rămâi fără lacrimi,/ Să-ți spăl eu o-
brazul și chinul, cu patimi.// (Sărutul iertării, pag. 74).
// Mă simt legănat și visez fără voie,/ Dorința îmi pare un cal nărăvaș,/ Căpăstrul
chemării îl țin de nevoie,/ Mă poartă sălbatic, că-i murg pătimaș.// (...) // Speranța
mă prinde de mână zâmbind/ Și cale îmi face cu inima-n mână,/ Genunchii îmi tre-
mur, mă urc bâjbâind,/ Mă simt ca un sclav chemat de regină.// Deodată îți simt
sărutarea ta dulce/ Și-n șoaptă parfumul iubirii mă cheamă,/ Iubirea mea poarta-a
destinului cruce,/ Cu tine alături durerea se sfarmă.// (Fără de păcat, pag. 124);
Când sala a răsunat de ropote de aplauze, marele actor a stat locului câteva secun-
de privind în ochii noștri, cei care umpluserăm sala până la refuz, după care, cu ca-
pul plecat și cu ochii umezi, s-a așezat în fotoliul rezervat.
A fost asaltat de mulți tineri, care, acum l-au văzut pentru prima dată în carne și
oase, cum se zice, pe fostul director al Teatrului Național „George Sorescu„ din Cra-
iova, pentru autografe. Nu știu dacă poetul Puiu Răducan din Olănești-Vâlcea l-a cu-
noscut mai de mult, dar au discutat minute întregi. Puiu i-a dăruit ultimele lui cărți a-
părute:„Mama”, „Tata”, „Perlele Domnului” (apărute în 2014) „Rugă-n Lacrimă”,
„Căpușa”, „Jurnalul mierii” (apărute în 2015), fiecare cu autograful autorului. M-aș
fi dus și eu să dau mâna cu domnul Boroghină, dar m-am gândit că „au ceva de pus la
cale„ și nu i-am deranjat. Ba au făcut și fotografii împreună. Pe Puiu Răducan îl cunosc
de la școală, de prin anii ‘58-’59, fiind consăteni. Știu că are un talent aparte. Se lipește
repede de oricine. Așa a făcut și marți seara, pe 17 februarie 2015, în sala Marin Sores-
cu din incinta Bibliotecii Alexandru și Aristia Aman din Craiova.
Când diligențele s-au încheiat, cum nu se puteau mai bine, ne-am despărțit cu strân-
geri de mâini, îmbrățișări, săruturi, numere de telefon… Lângă ușă era un cuier-pom
din lemn, în care mulți ne puseserăm hainele; înlăuntru fiind destul de cald.
Acum, la ieșire, primii care au ajuns, le-au răvășit pe toate. Eu am pus geanta pe un
scaun, să-mi caut haina și am văzut peste niște flori, în dosul unei vitrine, în penumbră, aruncate câteva haine. Dintre acestea am luat una cu cea mai mare siguranță, am îmbră-
cat-o și în buzunarul din dreapta am băgat telefonul. M-am întors să-mi geanta doldora
de cărți și… surpriză ! Când am întors capul fiind strigat de un amic, am observat că gu-
lerul hainei era din velură maro. Mi-am dat seama că nu era haina mea, am dezbrăcat-o
și am alergat la cuier. Acolo mai erau trei-patru domni. Între ei era și marele actor și re-
gizor Emil Boroghină cu o haina pe mână. Aia mai rămăsese. M-am apropiat mult de
dânsul și i-am luat haina de pe braț.
Era a mea. M-a privit nedumirit, până când i-am pus pe umăr haina pe care o îmbrăca-
sem câteva minute. S-a uitat la ea cu bucurie, cum te uiți la pruncul nou născut.
- Asta e haina mea; și a îmbrăcat-o.
A băgat mâinile în buzunare. Din stângul a scos cheile mașinii și niște bani, iar din bu-
zunarul din dreapta a scos un telefon mobil.
- Ăsta e telefonul meu, i-am zis. Îl băgasem, de cum am îmbrăcat haina.
Și-a dat dânsul seama de neintenția mea și… zâmbind, am ieșit împreună.
Până la mașină am conversat tot despre evenimentul petrecut.
Ne-am despărțit dându-ne mâna, dar eu mai fericit, că am îmbrăcat haina unui mare
actor. Actor de talie internațională !
Această mică întâmplare e mai frumoasă amintire decât regretata fotografie ratată.
ION PĂRĂIANU
Un Calistrat Hogaș cu Nicolae Labiș de mână
pe Valea Șasei…
S-a născut exact când a trebuit; mai bine zis în păcăleala zilei de 1 aprilie a anului 1949. Profesor de Limba și literatura română în urma absolvirii Facultății de Filologie, promoția 1973.
Ei, și ce dacă! vor spune cârcotașii. Câți nu s-au născut la… păcăleală!...
Cunoscându-i cât de cât scrierile, de multe ori cufundându-mă în minunatele-i cărți de poezie, unde ”regina balului”, metafora, este la loc de cinste, iată că, acum, mă surprinde, la fel de plăcut, cu o lucrare de proză; ”Blesteme părintești”.
Parcă aș zice că este un blestem, dacă nu-i citești ”perlele” valoroasei cărți.
Problema este că această carte se prăvălește spre unicat. Te cheamă să-i răsfoiești mereu paginile; și, mereu, mereu descoperi parcă … altceva.
Mulți, foarte mulți cititori se vor regăsi în paginile acestei cărți cu ”modele” din dulcea copilărie, dar și în mireasma locurilor natale, cele mai frumoase locuri de pe pământ, în viața satului românesc.
Am rugat pe cineva, o poetă, să-mi trimită poezii despre sat, trebuindu-mi la alcătuirea unei antologii.
Mi-a răspuns … firav:
- M-am născut pe asfalt. Și știi ce rău îmi pare!
Suferea că nu a cunoscut viața de la țară. Da. Cine nu a cunoscut viața de la țară, este un om sărac, „pierdut„. Filozoful-poet Lucian Blaga, în poezia Sufletul satului, versul al doilea a „bătut în cuie„ următoarea cugetare: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Pentru asta-i mulțumesc prietenului scriitor Ion Părăianu, pentru că duce cititorii în mirificul plai al satului românesc.
Povestirea ”O altă moarte a cpărioarei” este … ”un amestec” de-al lui Calistrat Hogaș și a valoroasei sale lucrări ”Pe drumuri de munte” cu exceptionala lucrare, ”Moartea Căprioarei” a lui Nicolae Labiș.
Scriitorul, asemeni lui Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești, pe acorduri ”hogașiene”, ne poartă-n splendoarea locurilor natale.
Descrierea căprioarei rănite, a morții ei, dar și găsirea celor doi iezi abia fătați, este fascinantă, lacrimogenă chiar!
Așa imagini frumoase creează Ion Părăianu, încât ai senzația că ai parcurs în același timp același drum, să te întâlnești cu pădurarul și brigadierul, să-ți marcheze arborii uscați din parcela delimitată din Fondul forestier, conform „Titlului de Proprietate„.
”Pățania” creșterii iezilor sălbatici este greu de … ”digerat”…, imposibil să nu plângi.
Capitolul ”Pedeapsă pentru un înecat” te duce cu gândul la perioada colectivizării când, inclusiv, elevilor de la școală, de orice nivel li se dădea de lucru: - muncă patriotică – de multe ori și în afara orelor de curs.
Era acea perioadă a… „educției prin muncă”, perioadă ce nu este valabilă azi nici în pușcării, sau dacă este, are caracter speculativ … pentru reducerea pedepsei.
Și aci scriitorul creează imagini vii. Parcă-i vezi pe sărmanii elevi prin ”crăpătul de căldură”, fie prășind sau copăind porumbii, fie la adunat prune, strâns fân sau mânuni de spice după combinele care erau nereglate și „băteau„ pe jumătate grâul sau … la alte munci.
Nelu Părăianu descrie aici, cum nu se poate mai frumos, scene de la prașila porumbului, dar și de la scăldatul în apa Șasei, apa copilăriei noastre, unde un coleg de-al lui, consătean de-al nostru, s-a înecat.
Scriitorul trăiește o adevărată dramă, pentru simplul fapt că a spus unui coleg să meargă la scăldat, după ce și-a terminat ”norma”, alături de alți colegi, care pleaseră déjà la gârlă.
Trăiește adevărată dramă, când dirigintele C. Emil l-a făcut criminal, călău.
În ultimul capitol, ”Blesteme părintești”, scriitorul Ion Părăianu ne expune efectiv privirilor alt aspect al vieții de la țară, de data aceasta din viața unei tinere familii.
Nu lipsesc explicațiile cu ursitorile, la fel cu lucrările agricole organizate în C.A.P-uri.
De fapt este o ”plimbare în timp” a unei familii, o plimbare din perioada apusului comunismului și începutul noii perioade post-decembriste, perioada de-acum, când credeam că laptele și mierea se vor ”rostogoli” peste noi și ne vor sufoca.
Drama acestei familii este ”tăvălită” de scriitor pe coala albă, că citind-o, ți se taie respirația.
Mersul sinusoidal prin viață, viața însăși sinusoidală a unei familii de la țară, parcursă pas cu pas de autor și povestită, te motivează să nu lași cartea din mână, până nu citești ultimul cuvânt. Iar când ai terminat, mai rămâi locului mult timp pe gânduri.
Felicitări, Nelu Părăianu, pentru ”construcția arhitectonică” din nu prea îndepărtate vremuri ale vieții satului românesc!
Puiu Răducan
Băile OLĂNEȘTI
21022015
-->