IEZII DE CĂPRIOARĂ – Partea a II-a
Cum spuneam la începutul povestirii, întâmplarea se petrecea pe la jumătatea lunii iunie, când elevii se află deja în vacanță. Așa că, nepoțelele mele: Cristina și Georgiana, deși locu- iesc în Craiova, cartierul Catargiu, la casă, în ziua nenorocitei întâmplări, e vorba de moartea căprioarei, se aflau la mine. Erau cu părinții. Singure nu vin și nici nu stau la noi. Sunt adu- late, răsfățate de mami și tati din cale afară!
Cea mare, Cristina, e mai mofturoasă. Eu fiind mai exigent, așa cum am fost dintotdeauna ca dascăl timp de peste patruzeci și patru de ani, nu i-am intrat în grații. O rugam să rămână la noi, că ne era dragă, dar n-am reușit niciodată. Eu am iubit copiii de mic. Îi luam în brațe, îi pupam... pe mulți și nespălați.
Mama tot îmi spunea:
- Tu n-o să ai parte de copii, că prea ți sunt dragi! Până la urmă Dumnezeu mi-a dăruit o fată.
Fata de atunci, Rela, e mami lor de acum.
- Stau la voi, dacă rămâne și mami cu tati, zicea Cristina cu ochii în lacrimi. O momeam cu
de toate. Degeaba.Leșina plângând.
Soția-mi spunea:
- Las-o, mă, dacă nu vrea, că te face de-i prinzi pe-știa până la Craiova.
Cealaltă fiind mică, diferență de nouă ani, nu prea știa bine să aleagă. Ba mereu îmi spunea:
- Tataie, eu sunt Părăianu întreagă.
- Cum adică?
- Așa mi-a zis mamaia Iulica de la Craiova. Că sunt ambițioasă, ordonată, milităroasă (eu am trecut prin Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fostul raion Câmpina, regiunea Ploiești) ca matale. Și să știi că îmi place și cartea! La grădiniță sunt la grupa mare și știu să scriu și să citesc.
- Bravo, dar tu rămâi acum la mine?
- Eeeei, și cu matale... Dacă rămâne și sori meu.
De data asta, când au văzut iezii de căprioară, au negociat cu mine. Că ele se duc la mamaia Iulica, pentru că ea le-a crescut și mă scapă și de iezi, că-i iau ele la Craiova.
- Păi, sunt mici, tataie, trebuie hrăniți cu biberonul. Le trebuie lapte...
- Le cumpără mami. Eu îngrijesc fetița și Cristina băiatul.
- Ce vorbe sunt astea? De unde le știi?
- Ne spuse mamaia Viorela că sunt pereche: fetiță și băiat. Nu vezi că le puserăm fundițe la gât? Fetiței - fundă roșie, iar lui fundă albastră, să-i cunoaștem. Ba îi și botezarăm.
Pe fetiță o cheamă Georgi ca pe mine, iar pe el, arătând către ied, Cristinel, de la Cristina.
- Nu pot să vi-i dau, pentru că trbuie să-i declar la Poliție..., la Ocolul silvic..., la paznicul de vânătoare... Nu-i poți ține în captivitate, cum credeți voi. Trebuie declarați. Și după ce se fac mari, trebuie eliberați, duși în pădure, în lumea lor, unde se simt, cum vă simțiți voi la Craio- va cu mami, cu tati și cu mamaia Iulica.
- Dacă nu ni-i dai, rămânem la voi, tot suntem în vacanță.Ajutăm pe mamaie să mulgă capre- le și îngrijim noi de ei, că mi-e drag de ei, că prea sunt frumoși!
- După ce-or pleca ai tăi, să nu te pui pe mârâit, că, apoi, schimb foaia...
- Ce zice, mami, de foaie?
- Că vă bate.
- Nu ne bate, zice el așa. Știa că eu nu cert și nu bat copiii. Le spusese maică-sa că niciodată n-am bătut-o. O mai certam din an în an.
Iezii se cuibăriseră într-o lădiță pe un așternut.Viorela avea niște biberoane luate de mult de la Daniela–veterinara. A pus lapte călduț în sticluțe de plastic de un sfert de litru, le-a pus bi- beroanele și a încercat să le dea să sugă. Dădeau din cap, smuceau, nu vroiau să ia biberonul în gură. Până la urmă Georgiana, să dea dovadă de curaj, încalecă pe Cristinel, îl strânge cu genunchii, îl apucă de urechi și îndeamnă:
- Hai, mamaie, acum! Nu vezi cum l-apucai?
Când iedului i-a fost băgat biberonul în gură și a simțit gustul de lapte și flămând de cine știe cât timp, nu s-a mai zbătut și a început să sugă cu lăcomie de făcuse spume la gură ca niște clăbuci de săpun. Pentru burtica lui laptele din sticluță a fost puțin, dar nu i-au mai dat, să nu facă diaree. A urmat fetița la rând. La început aceleași mici smucituri până când i-a ve- nit laptele în gură. Mandibula îi mișca într-un ritm sacadat de doime muzicală.
Rela, fiică-mea, între timp își făcuse bagajele. Nelu, ginerele, le cărase la mașină. Fetele o- cupate cu iezii n-au băgat de seamă și când s-a apropiat oră plecării, Georgiana și Cristina au întrebat dacă le-au luat și lucrurile lor.
- Păi nu ziserăți, mă, că rămâneți la tataie, să vă jucați cu iezii? le răspunde mami.
- Nu. Mergem acasă la noi.
De frică să nu rămână, nici nu s-au mai uitat la iezi, au fugit în mașină pe bancheta din spa-te și n-au mai ieșit, nici la revedere să ne luăm.
La poartă Rela a mai zăbovit cinci-șase minute cu maică-sa, în timp ce Nelu claxona la în- demnul fetelor, să plece mai repede.
Când și Rela și-a pus centura de siguranță și mașina a început să ruleze, nepoatele ne făceau cu mâna ca semn de „La revedere!” I-am petrecut cu privirea, până au cotit la dreapta, să ia-
să la șoseaua principală.
Noi le-am mai dat iezilor câte o sticluță de lapte, întregindu-le tainul. De data asta am avut o mare satisfacție, pentru că iezii n-au mai făcut mofturi. Sugeau cu capul ridicat, cu ochii închiși, dând mărunt din codițe ca o mulțumire de masa primită.
În fiecare zi, după ce dam hrană la porc, la capre și la câine; grăunțe la păsări, ne ocupam de Georgi și Cristinel. Am încercat să-i dăm la capre, să sugă. N-am reușit. Îi împungeau.
După două-trei săptămâni le punem laptele într-un castron mare ca Bozan al lui Sahia.
Mâncau singuri. Alături, în alt castron, le-am pus uroaie amestecate cu puțină sare. Le plă- cea și limpăiau din ce în ce mai des. Beau și apă.
De la Craiova eram întrebați zilnic ce fac iezii.
Când s-au întremat de-a binelea, i-am băgat în țarcul în care țineam noaptea iezii caprelor, să nu sugă, să le mulgem dimineața.
În țarc le puneam trifoi crud și proaspăt. Înfulecau alături de ceilalți ca de frica morții.
Se puteau hrăni singuri; puteam să-i duc în pădure, dar nu se puteau apăra de dușmani.
Pe la sfârșitul lui august, cu mașina Ocolului silvic Lădești, însoțit de Șeful de ocol, ing. Zărnescu Ion și Marian Nica, pădurarul de canton, am dus iezii în adâncul pădurii, unde, de mult, instinctul îi ademenea.
Când Marian i-a dus în brațe, pe rând, la o distanță de câțiva zeci de metri, iezii s-au în- tors după el și și-au rezemat capul de piciorul meu, frcându-și gâtul ca o mângâiere de mulțu- mire. Trist de acestă despărțire neașteptată, dar și bucuros că am putut să-i aduc în lumea lor, în libertate, i-am ferit de mașină, m-am urcat lângă inginer și am demarat. În oginda retrovi- zoare am văzut iezii alergând după noi. M-au podidit lacrimile. Până la coborâre n-am scos un cuvânt. Mă gândeam la vorbele mamei.
Când am intrat pe poartă, pe un scăunel, soția plângea cu capul plecat, cuprins între palme. M-a întrebat unde am lăsat iezii, că se duce să-i ia înapoi, că dădu telefon fetelor la Craiova și se tăvălesc, și plâng, de nu le mai poate opri nimeni.
Am înmărmurit. Nu știam cum să ies din încurcătura asta.
Am pus capul pe pernă, să meditez, dar am adormit.
ION I. PĂRĂIANU Romanești, 30 iunie, 2014.
-->
Comentarii
am plans din nou. De data aceasta au fost si lacrimi de bucurie. Nu putem avea mereu fericirea prin preajma. Daca privim in subintelesul lucrurilor, dincolo de realitatea posibil citita, gasim si un inteles tacit cu natura, cu viata, reguli de la care nu ne putem abate. Omul, de multe ori, de cele mai multe ori este lipsit de clementa, de intelegeRe. Ceea ce am simtit in lucrarea dumneavoastra este ceva special. Din nou felicitari!!!!!!!!!!!! M-a captivat. Nu degeaba v-ati ales meseria.