Postările lui Ion Rodica Nicoleta (147)

Filtrează după

Drum spre Dumnezeu

Am strâns cu grijă, într-un bol,
Vise, speranţe şi nămol...
Le-am frământat şi... iscusit,
Alt drum în viaţă miam croit.

Un drum cu spini, un drum mai greu -
Cărarea către Dumnezeu...
Şi spini... şi mii de bolovani,
Luat-au chipul de duşmani.

Dar aripi am pe-acest pământ -
Credinţa, fapta, Duhul Sfânt.
Prcum un clopot bat în piept...
Doar ceasul morţii îl aştept.

Acolo-i împlinirea firii,
Acolo lujerii iubirii,
Viaţa, lumina şi odihna...
Aici e plânsul, ura, tina.

Prin fapta mea, prin gândul meu,
Sunt drumul către Dumnezeu...
Un drum cu bolovani şi spini.
Dar am lumina în piviri.

Citeste mai mult…

Eternitate

Spre veşnicia fără de hotar
E-un drum tăcut, istovitor, amar...
sunt timpuri gri, sunt lacrimi, e durere
Hotar de vers, poeme austere...

Îngeri în negru, să ne-nalţe, vin...
Parcă am şi uitat să suferim.
E lumea doar un petec de hârtie.
Stingheri plecăm... Aşa a fost să fie!

Miroase ceru-a smirnă şi a toamnă...
Îngână, goi, copaci, un imn... Alarmă!
Copacul vieţii istovit se-apleacă.
Maiieri se înălţa spre ceruri parcă.

A milă-şi plâng copacul (azi - o umbră)
Şi alţi copaci în urmă-i se surupă
În vidul dintre două veşnicii...
Alt drum copacul vieţii-şi va croi.

Ce sfânt miros! Ce vis! Eternitate...
E taina care a unit cu moarte
Vis, întuneric, tihnă şi lumină,
Prin vrerea şi prin facerea divină.

Citeste mai mult…

Speranţa

Speranţa

Speranţa a venit cu trenul din Bucureşti. Cine este speranţa?! Un ghem de blană parcă tăvălit prin cacaoa cu lapte pe care un copil neatent a vărsat-o din cană.
Atunci, demult, îşi căuta destinul pe linia de troleu, iar norocul i-a surâs aş putea spune. De ce? Schincind de foame, suferind parcă de dragostea pierdută a mamei, implora în felul ei oamenii să o salveze. Poate că stăpânii ei o lăsaseră nemiloşi pradă morţii, într-o lume de haos şi indiferenţă. Poate că în sufletul său, al ghemului de blană de curând născut, se ivise-o speranţă... Aşa s-a-ntâmplat. Speranţa Speranţei a fost o doamnă cu suflet nobil şi inimă de aur, care, auzind scâncetele ce îi şuierau în suflet şficuitor, întocmai alarmelor uriaşilor şerpi negri ce se opreau pentru odihnă, doar pentru câteva ore, în gările insalubre, a căutat cu privirea după sufleţelul ce cerea, prin plânsul său, ajutor... Troleul se apropa cu repeziciune.
- Mami, priveşte! Broscuţa este aici...
- Aşa a avut ea noroc, dragul meu... Să mergem, nu vreau să o vezi sub roţile troleului tocmai tu.
Troleul era aproape, tot mai aproape... Atunci femeia s-a aplecat şi a luat mogâldeaţa ce ar fi putut muri într-o clipă. Plânsul disperat al căţelului părea acoperit de vuietul ce oprise magaoaia metalică. Claxona cu insistenţă... S-a oprit. Oamenii din staţi păreau stupefiaţi... Se întâmplase ceva? Doamna care se aplecase să ia căţelul... dar gândurile li s-au oprit... Tensiune, vacarm, speranţă... Oh, Doamne, nu se întâmplase nici o tragedie. Femeia se îndreptase spre zona de unde se auzea plânsul fără să se mai gândească la consecinţe. Ceva îi spunea că este corect ceea ce face, în sufletul său. Plânsul disperat al căţelului se auzea acum mai pronnţat. L-a risicat şi l-a strâns la piept. El căuta cu boticul şi scâncea din ce în ce mai încet. Doamna s-a aşezat alături de băieţelul ce tocmai amintise despre Broscuţa.
- De unde-l cunoşti? a întrebat femeia cu lacrimi în ochi. Nu îşi putea stăpâni emoţiile, evident.
- Era al unui prieten... Părinţii lui nu l-au vrut. El, prietenul meu o să sufere mult.
- Să-i spui că e bine Broscuţa, a insistat femeia cu lacrimi în ochi.
Apoi către căţel, cu blândeţe, mângâindu-l pe cap:
- Cred că îţi trebuie puţin lapte. Draga de tine, când vom ajunge acasă, mă vi ocupa de tine aşa cum trebuie. Până atunci însă, îţi ofer un loc la pieptul meu. Nu te voi lăsa a nimănui, îţi promit!
A sosit şi trenul ce avea să meargă la Craiova. După ce s-a instalat în vagonul indicat pe bilet, a sunat-o pe Liana şi i-a povestit întâmplarea.
- Tu ce spui, draga mea, să-i păstrăm numele despre care mi-a spus băieşelul?
- Mami, eu aş numi-o Speranţa. Prin tine a avut o speranţă. Aşa a vrut destinul său... Soarele să strălucească în viaţa ei.
Aşadar Speranţa adormi în scurt timp, simţind, dincolo de căldura unor haine moi, căldura unui suflet de care avea să se lege o viaţă întreagă.
Trebuia să ai un alt nume, gândi doamna, ai început o viaţă nouă şi da, are dreptate Liana, Speranţa ţi se potriveşte cel mai bine. Deci din acest moment, te voi numi astfel. Indiferent de care va fi destinul tău, voi fi alături de tine, Speranţa.
Speranţa, da, repetă doamna cu entuziasm... Prin mine a venit speranţa de a duce o viaţă nouă. Dormi, draga mea! Acasă vei face cunoştiinţă cu un alt căţel, mare şi blând, care te va proteja de la început. Draga mea mogâldeaţă, Dumnezeu a vrut să te salveze din jungla în care şerpii aceia, ce aprigi duşmani, te-ar fi putut devora într-o clipă. Simţi liniştea şi iubirea pe care ţi-o dăruiesc? Oh, draga mea, ţi-aş fi pus numele Lucky, dar Speranţa ţi se potriveşte mai bine. Acum ştiu că eşti metafora sufletului meu.
Din când în când o mângâia pe căpşorul ciocolatiu. Se mişca leneş ori se tăvălea cu burtica în sus. Lăbuţele erau murdare de nămol, iar blana de pe lăbuţe era încâlcită din loc în loc. Dar nu, nu era acesta un neajuns. Speranţa era cel mai frumos patruped salvat din ghearele morţii, din haosul Bucureştiului. Nu o deranjau mişcările sacadate ale tenului, nici vacarmul din jur, nici măcar puiul de om care s e agita dintr-o parte în alta şi cerea cu insistenţă să mângâie mica vietate. După un somn de aproape două ore, căţeluşa a ridicat căpşorul şi doi ochi negri, ascunşi sub blană, au licărit ca două steluţe. Două perle negre, preţioase, din care izvorau totodată lumina şi viaţa, iubirea şi mulţumirea.
Şi când te gândeşti că timpul a trecut atât de uşor! Un şuierat prelungşi scrâşnetul de roţi. O gară, gara Craiova. Ghemul de blană s-a strâns la pieptul stăpânei. Se temea?! Îi aminteau toate acestea de teama prin care trecuse nu demult?! Oh, nu avea motive de a se mai teme! Peronul aglomerat îi amintea de locul în care fusese găsit... şi salvat... Ce amintiri triste! Un alt drum, de data aceasta cu taxi. Pufoşenia avea să cunoasă multe lucruri noi. Dar mai presus de toate, în viaţa ei avea să se ivească o schimbare în bine.
Îţi trebuie lapte! îşi spuse doamna în gând. Motiv pentru care trecu în grabă pe la magazin pentru a cumpăra o cutie cu lapte degresat şi o cutie cu hrană umeă pentru căţei juniori.
Ajunsă acasă, doamna, cu Speranţa în braţe, trecură în inspecţie prin toate încăperile locuinţei. Boticul Speranţei se mişcă agitat dintr-o parte în alta. Mustăţile i se ridicară ostentativ când simţi mirosul unui alt câine. Ochii i s-au îndreptat asupra patrupedului. Ce uriaş! S-a apropiat de Speranţa, iar ea a tresărit speriată. Dar doamna, stăpâna, ştia că nu-i va face vreun rău. L-a mângâiat protector. Acelaşi lucru l-a făcut şi cu Speranţa.
Billy l-a tras alături de el şi l-a curăţit aşa cum o fac patrupedele. Părea să-i spună:
- Mâine doamna te va duce la veterinar. Te va înţepa cu un ac subţire şi lung, dar nu-i nimic. Este doar un vaccin. Apoi te vor tunde. Şi da, vei mirosi extraordinar de frumos. Te vor şampona, de aceea. Vei fi o mică prinţesă. Îţi vor prinde pe urechiuşă, de blăniţ ata fină, o clamă roşie, mică, să nu te deochi. vei deveni jucăria casei, sunt igur de asta. Billy îi atinse boticu umed al Speranţei. Era el mare, dar era blând. Iar Speranţa nu se mai temea de el... Se ghemui mai bine între labele lui şi adormi.
- Iată că v-aţi şi împrietenit, spuse doamna, iar Billy se aplecă deasupra Speranţei, încălzind-o cu suflarea sa.
În ziua următoare, Speranţa deveni vedetă, era pe departe cea mai frumoasă, în plus avea hăinuţa ei, lesă şi coşuleţ. Cât despre cei de acasă, o aşteptau cu mic, cu mare, până la ultima suflare. Era o domnişoară drăguţă, zglobie şi răsfăţată. L-a cunoscut apoi pe Papy, un pisoiaş aproape alb, ca un fulg de nea. Se tolănise la spatele lui Billy. Patricia, mama lui Papy, a fost ultima care a făcut cunoştiinţă cu Speranţa.
Doamne, lumea asta nu seamănă defel cu cea din care am plecat, gândi Speranţa şi mulţumi în gând că viaţa ei se schimbase. Mulţumesc, Doamne!
Au trecut ani şi Speranţa a crescut. Este la fel de frumoasă... Dar şi cuminte... Însă vârsta aduce odată cu trecerea timpului şi probleme de sănătate.
Cu puţin timp în urmă Speranţa a fost operată. Şi două zile a renunţat definitiv la mâncare. Nici apă n-a mai băut. Era tristă... avea dureri. Şi plângea. Ţi se rupe sufletul cînd vezi pe cineva suferind. Animalele vorbesc şi ele pe limba lor. Rămâne de văzut cât de bine le înţelegem noi, oamenii.
“Să ne rugăm pentru ea!” am gândit. Eram sigură că mai multe suflete rugându-se laolaltă o vor salva.
Puterea gândurilor celor cu suflet curat, munca medicilor şi iubirea celor din jur au salvat-o. Speranţa avea o speranţă. Şi într-o zi, zâmbetul a apărut pe buzele tuturor...
Fiecare din noi avem o speranţă. Dar avem nevoie şi de iubirea aproapelui.
Odată cu Speranţa, vom înţelege că avem nevoie de oameni şi suflete. Suflete bune... Aşa, ca al stăpânei Speranţei, blânde ca lumina Soarelui...
Speraţi, dragii mei! Speraţi în mai bine!
Soarele vă va lumina cărările şi vă va încălzi sufletele.

Citeste mai mult…

Ion Rodica & Ion Vanghele
Duet sentimental...
în care...
în care colţ de suflet iubita mea te pierd
când noaptea-ncet ne strigă şi trupul tău dezmierd
când flăcările noastre urcă grădini de flori
un soare ce se-arată cu braţe-arzând de zori
şi tu sublim parfumul în mine risipeşti
cu lacrimile tale, cu şoapte din poveşti
şi-ncet îmi legeni trupul în care-nchis sunt eu
cu marea de suspine îngâni sufletul meu
luceafăr de lumină iubita mea răsai
cu ochii tăi albaştri, cu părul tău bălai
cu genele lăsate încet să te sărut
pierzându-ne în noapte... în visul absolut
plâng frunzele pădurii curgând către pământ
pe freamătul de ramuri de cer mişcat de vânt
doar urmele rămase mai poartă duhul meu
iar lacrimile tale le vor uda mereu...
............................................................................
Cămări de flori-albastre mă ţin încorsetată
Şi tremură sub viscol fiinţa mea solară
În flacăra arzândă ne mistuim dezastre
Privind oarbă iubirea pentru întâia oară
În vis călcăm sălbatic prin crude sentimente,
Sub pleoapele tăcerii alunecăm tăcut...
Ne prind atâtea umbre sălbatice latente!
Într-o poveste tristă ce curge spre trecut
Mai tremură pădurea şi plâng în noi frunzişuri
Prin freamătul letargic e pasul în zadar
Abandonaţi de sete pe-naltele suişuri 
În taina dimineţii vom plânge solitar...

Citeste mai mult…
Spiritul liber
Iti da forta de a te inalta
Neconditionat
Spre inalt.
Poti suferi fara ca cineva
Sa-ti mangaie ranile,
Din compasiune ori din datorie
Morala...
Nomenclatura asta banala!
Nu te intrebi unde este iubire,
Caci aceea este transcendentul
Ce s-a deschis
Strain, ca o poarta,
Intr-o lume de vis.
Pentru ca fiinta sa fuzioneze cu infinitul
Ti-am desenat cararea cetatii lumesti.
Dar tu... unde esti?!
A ta este lumina si viata
Si pasarile.
Numai tu poti fi fluture, apoi stea...
Numai tu te poti inalta.
Nu vei muri tacut in spatele scenei,
Caci pleoapa se deschide tacut
Risipindu-se ca o clipa
Pe un cliseu
Prea devreme voalat.
Ai ramas intre doua lumi,
OM napadit de furtuni.
Dar etern vei trai,
Spirit liber,
Inger, devar, vesnicie.
Da-mi aripa ta!
Ardema in adancul tau
Spre a deveni curcubeu...
In arce de timp,
Da-mi viata si mie,
Sisif!
Citeste mai mult…
Spiritul liber
Iti da forta de a te inalta
Neconditionat
Spre inalt.
Poti suferi fara ca cineva
Sa-ti mangaie ranile,
Din compasiune ori din datorie
Morala...
Nomenclatura asta banala!
Nu te intrebi unde este iubire,
Caci aceea este transcendentul
Ce s-a deschis
Strain, ca o poarta,
Intr-o lume de vis.
Pentru ca fiinta sa fuzioneze cu infinitul
Ti-am desenat cararea cetatii lumesti.
Dar tu... unde esti?!
A ta este lumina si viata
Si pasarile.
Numai tu poti fi fluture, apoi stea...
Numai tu te poti inalta.
Nu vei muri tacut in spatele scenei,
Caci pleoapa se deschide tacut
Risipindu-se ca o clipa
Pe un cliseu
Prea devreme voalat.
Ai ramas intre doua lumi,
OM napadit de furtuni.
Dar etern vei trai,
Spirit liber,
Inger, devar, vesnicie.
Da-mi aripa ta!
Ardema in adancul tau
Spre a deveni curcubeu...
In arce de timp,
Da-mi viata si mie,
Sisif!
Citeste mai mult…
Moment de iarna
La geamul casei, degete de sticla
Pe muguri de zapada se ridica...
Se strange alb paienjenis de stele,
Se-nalta-n casa cercuri de inele.
La gura sobei ard mocnit taciunii...
E vremea cand ne spun povesti strabunii
Si din icoana, Sfanta Maica, pica
O lacrima-n aceasta lume mica.
Parc-am uitat de ger, de asprul vant...
Povestea imi doresc s-o mai ascult,
Sa fiu un prunc, sa ma ascund in vise...
Dar randurile cartii mele-s scrise.
Turturi mi-au inramat fotografia...
A-ngalbenit si chipul si hartia...
Rugina-n suflet si la porti... Tacere!
Caci trec tacut prin lumea copilariei mele.
Citeste mai mult…
Colind de argint
Iubitul meu cu suflet de matasa,
Te-astept! Te-astept sa te intorci acasa,
Cu ganduri moi de cant si sarbatoare
Sa colindam - un fulg, pe-ntinsa zare...
Sa ne-mbracam camasile tesute
Din alba nea... Si turturi de argint
Poemu fericirii sa-l asculte...
Sa alergam cuminti prin infinit.
Sa ducem dorul nostru mai departe,
Fuzioonand cu caldele ninsori,
Sa planga muntii dincolo de moarte,
Lasand in urma giulgi de dalbe flori.
Sa ne-nganam cu murmurul de stele
Si-n simfonia vietii de argint
Colindele de iarna leru-i ler e...
Si toate astea fiindca te-am iubit.
Citeste mai mult…

Toamna-n afara si-n noi

Arcada de frunze aurite si planse
Ne-acopera fruntea
Batatorita de vise.
Sperantele ning la tample de gheata
In noi si-n afara de noi, este frig.
Bantuite de stele,
Privirile trec aceleasi,
Galagioase si blande
Peste arcusuri obosite si frante.
Timpul copilariei,
Pudrat cu durerea prezentului,
A fuzionat
Intr-un ritm lent si nealterat.
Ce toamna! Ce noapte!
In blocul operator al universului mintii
Asudeaza parintii...
Tic-tacul tacerii se-aude
Scurgandu-se in clepsidra dureri.
Raniti, pe un catafalc de petale,
Dorm copiii cuminti.
Candele vii, ard, trec, trec grabite spre maine,
Spre toamne tarzii -
Graul copt strans in paine.
Bratari de ramuri se prind de brate,
In dansuri de suflete arse.
Parul croseteaza povesti
Cu gutui la ferstri.
Ne plimbam pe alei pustiite
Aducerile-aminte.
E toamna... o toamna cu temenele
De frunze si miere.
Matani cad in rauri de ploi...
E toamna-n afara si-n noi!
Citeste mai mult…

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă 

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.

Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul. 

Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!

Ciutura fântânii lacrima adapă,

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!

Au plecat în lumea largăă toâi românii...

 

Casa bătrânească are în firidă

Simfonia vieţii - lume împărţită 

În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,

Pe glia străbună, să facă popas. 

Tineri ce în lupta lor cu sărăcia 

Au plecat departe... Unde-i România?!

Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,

Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi. 

 

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...

Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,

Ia strămoşască şi fota străbună 

Strălucesc înseară-n limpeziri de lună. 

Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai 

Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai. 

Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...

Vise-ncătuşate ne mai sunt averea. 

 

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,

Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,

Se gândeşte poate c-o veni vreodată 

Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată 

Dusă prea departe, dusă-n ţări străine 

N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!

Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!

Numai sărăcia este vinovată!

 

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!

Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.

Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce

Când în pat se pune, tristă, să se culce.

Are în arendă câteva pogoane.

Cu atât cât are, n-o muri de foame.

Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,

Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

 

Ciutura fântânii lacrima adapă,

S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.

Ornicul durerii sună-n valea mare...

Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!

Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,

Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.

Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,

Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

 

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,

În străinătate toată lumea pleacă.

Au uitat de toate... pământul străbun

Nu mai e averea nici unui român.

Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.

Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,

De la Bobotează, busuioc. O fi

De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

 

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!

Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...

Se apleacă grâul, pâinea li-i amară

Şi românii iarăşi se întorc în ţară.

Sărută pământul, mâna mamei lor

De lacrimi udată, chipul ars de dor...

Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,

Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

 

Au plecat în lumea largă toţi românii,

A singurătate parcă urlă câinii.

Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...

Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!

Doliul doar se zbate - inimă pustie.

La căsuţa voastră, cine să mai vie?!

Doar pământul care mă hrănea, copil,

Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

 

Au plecat în lumea largă toţi românii.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.

Ciutura fântânii lacrima adapă.

Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...

Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

 

P.S.

Sărutmâna mamaă, sărutmâna tată!

Din străinătate am venit... Mă iartă

Binecuvântare dă-mi măicuţa mea!

Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

 

Dedic această glossă, alături de cele 4 versuri ataşate dincolo de regulă, celor plecaţi în străinătate, celor ce au uitat că au lăsat acasă părinţi înlăcrimaţi, doruri şi suferinţă ascunsă-n tăcere.  

Citeste mai mult…

Glossă unei iubiri pierdute

S-au dus şi toamnele târzii...

S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...

Şi lacrimi-frunze au picat

Din cerul nostru înstelat.

Şi câte lacrimi or fi curs 

Din cerul nostru nepătruns

Printre stihii, în zori de zi, 

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii.

 

S-au dus şi toamnele târzii,

Dar tu, tu nu mai vrei să ştii

Şi-n alte zări te-ai rătăcit. 

Cât te-am iubit! Cât te-am iubit! 

În ochii tăi de jad acum

Eu văd doar capătul de drum.

Alte himere te-au furat.

Şi ai plecat... şi ai plecat! 

 

S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...

Atâtea clipe viorii,

Mirosul fin de liliac...

S-au dus şi lebede pe lac.

Pe buzele-ţi de trandafir

Plâng astăzi sângerându-mi chin.

Valuri de abanos te-au dus...

Tu ai apus! Tu ai apus! 

 

Şi lacrimi-frunze au picat

Luceafăr! Cerul înstelat 

S-a stins, vulcan sub jar pierind.

Eu aş fi vrut să te cuprind,

Să te sărut, să te iubesc

Şi-n dulce rai împărătesc

Pe pat de roze să te-alint.

Tu ai fugit, tu ai fugit! 

 

Din cerul nostru înstelat,

Pierdut sub frunze, pe asfalt, 

A mai rămas decât regret.

Eu te iubesc şi-am să  te iert.

Şi amintirea ce-a rămas

În sufletu-mi făcând popas,

La piept o ţin - un talisman

Care-mi confirmă să te am.

 

Şi câte lacrimi or fi curs!

Dar ţie nu ţi-au fost de-ajuns.

N-ai vrut să te întorci... eu plâng!

La tine n-am să mai ajung.

Te-ai risipit spre transcendent,

Clipă de clipă eu te pierd.

Eu te iubesc, tu  m-ai iubit 

Şi în neant te-ai risipit. 

 

Din cerul nostru  nepătruns 

În care astăzi te-ai ascuns,

Cu lacrimi-stele plouă, dar

Şi lacrimile-s în zadar,

Povestea noastră s-a sfârşit 

În zborul lin spre infinit.

Tu aripile ţi le-ai frânt

Şi te-am pierdut! Şi te-am pierdut! 

 

Printre stihii, în zori de zi,

Tu, dulce vis, n-ai să mai vii

Cât te iubesc! Adio, dar! 

Doar amintirea o mai am...

Luceafăr, zorii te-au ascuns,

Toamne târzii, de nepătruns, 

Obrazul bujorelnic, cast, 

L-au pomadat. Eu, m-am retras...

 

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii

Pe ce cărări voi rătăci,

Sub lacrimi-frunze-nmormântat

Uitând c-am plâns şi-am aşteptat. 

Nu vrei să ştii, iubita mea,

Că tu ai fost ultima stea

Ce-n sufletu-mi a strălucit.

Cât te-am iubit! Cât te-am iubit! 

 

Nu vrei să ştii, nu vrei să ştii...

Printre stihii, în zori de zi,

Din cerul nostru nepătruns 

Nici câte lacrimi or fi curs.

Din cerul nostru înstelat, 

Oh, lacrimi-frunze au picat! 

S-au dus, s-au dus! Şi tu nu vii...

S-au dus şi toamnele târzii!

Citeste mai mult…

multumiri

Multumesc tuturor celor care au contribuit la realizare volumului meu de poezii intitulat  "Canturi printre randuri", domnului Muntean, lui Lenus Lungu, prietenei mele Gabriela Mimi Boroianu! Si rog scuze pentru intarzierea intervenita, caci unele probleme prioritare au stopat pentru moment aparitia mea pe acest site. In speranta ca nu voi fii judecata gresit, las un pupic dulce fetelor si un ceremonios salut tuturor celor care vor citi aceasta carte. O carte este o istorie in care fiecare are o pagina. Pentru fiecare pagina, multumiri, multumiri, multumiri!

Citeste mai mult…

Primăvara aceasta

Sfioasă şi blândă,-mbrăcată în verde,

Mai trece aleea - un gând printre gene,

Sub voaluri de ploaie, prin ramuri şi plete,

Ţesând în miresme iubiri efemere...

 

Condurii-i lila - fulgerări de lumină...

Sărut lunecos peste plaja de mov.

Pârâul sticlos - o poveste divină, 

Lumină şi farmec ţâşnind din ceaslov. 

 

Iubire de semeni, Dumnezeu şi frumos...

Trec îngeri pe cer într-un dans unicrom,

O "Fată Morgană" într-un dans sinuos,

Un zâmbet de vis peste-al "Verdelui" tron.

 

În sângeri habotnici o ultimă rugă

Spre jadul cu umbre tremurând în aval.

Sunt roze şi crini braţ la braţ. Vor să umple

De lacrimă ochiul şi-al iubirii pahar. 

 

Şerpuielnice umbre ne-nvelesc... Şi ne cheamă 

În adânc de lumină, în poveşti, transcendent,

Mirt şi must, fericire, dar şi tainica seară

Răscolesc în clepsidra unui ochi inocent.

 

Ne ascunde tăcut închisoarea luminii,

Serpentine de clipe sângerânde ne dor,

Primăvara aceasta s-a născut pentru mine

Şi-a apus pentru mine pe un cer policrom.

 

Rug de rugă - cuvânt şi nespusă tăcere

Roi de albe lumini, un quasar rătăcit 

Pe altarul de gri, pe apuse şi terne

Partituri rătăcind pe-un amvon prăfuit. 

Citeste mai mult…

Glossă pentru Eminescu

Sub teiul frunza-şi tremurând,

Mireasmă dulce-n gând se lasă

Şi pace peste-ntreg pământ...

Eminovici, la el acasă!

Adie-n triluri, pe poteci

De îngerească, sfântă floare...

Tu-ndrăgostitule, de treci, 

La tâmpla vieţii cu ninsoare, 

 

Sub teiul frunza-şi tremurând ,

Cu Eminescu, vei privi

Păsări de aur din poveşti 

Şi paji din mari împărăţii.

Vei fii şi tu, "Luceafăr blând"

Transcendental ducându-şi ţelul,

Un "Cătălin" trudind tăcut, 

Iubirii dezlegând misterul. 

 

Mireasmă dulce-n gând se lasă, 

Pe creştet ninge teiul iar

Şi Eminescu trece iarăşi 

Prin lumea noastră, triumfal. 

Când "Somnoroase păsărele" 

Îşi prind sub aripă căpşorul, 

Sub puberi moi de praf de stele,

Plâng şi suspin... Amar mi-e dorul! 

 

Şi pace peste-ntreg pământ...

O catedrală de lumini

Prin Dumnezeu şi Duhul Sfânt

A prins în mine rădăcini. 

În mine candele s-au stins,

Mi-e Eminescu somnul lin,

Lac tremurând de dor şi vis,

Mir sufletului meu... Amin!

 

Eminovici la el acasă,

"Pe lângă plopii fără soţ",

Duce în suflet har... La masă,

Având o vorbă pentru toţi...

În versu-i - literă şi lege,

-N scrisori, ca sângele curgea,

Căci "vreme vine, vreme trece"

Un vis la tâmplele de nea.

 

Adie-n triluri, pe poteci

Cuvântul... Şi dac-ai să treci,

Cu Eminescu lângă tine,

Vei trece tu... Eu, ştiu prea bine,

În raze de luceafăr, blânde,

Iubirea lumii se ascunde,

Poteci de dor, poteci de vis,

Dorul de ţară - foc nestins.

 

De îngerească, sfântă floare,

Un voal de fragedă ninsoare,

Cu "ochi" lucind ca două stele,

Cu plâns de dor, cu rugi-mărgele,

O "Cătălină" trece-n gând 

Frumosul june căutând. 

Şi lacul tremură şi tace...

Luna, povestea ei o toarce...

 

Tu,-ndrăgostitule, de treci, 

Cu Eminescu la plimbare, 

Pe auritele poteci

Sfinţite-n lacrimile sale, 

Ia gândul meu! Şi vocea mea! 

În rugi celeste dă-le lui!

Lumina-i să o pot avea

Şi braţu-i, veşnic căpătâi. 

 

La tâmpla vieţii cu ninsoare, 

Un înger, dintre noi plecat, 

Zâmbeşte trist... Literatura,

Doamne, s-a metamorfozat! 

Unde sunt iambii şi troheii?!

Metafore pline de har?!

Doar versul alb cătându-şi ritmu-

N abisuri stranii, iar şi iar...

 

La tâmpla vieţii cu ninsoare,

Tu, cititor, ades să treci,

Sub îngerească, sfântă floare

Adusă-n triluri, pe poteci...

Eminovici la el acasă

Şi pace peste-ntreg pământ, 

Mireasmă dulce-n gând se lasă

Sub teiul frunza-şi tremurând. 

Citeste mai mult…

Glossă pentru prunc şi mamă

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor, 

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor, 

M-ascund la sânul tău de vis, argint bătând de-acum la tâmple...

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple...

Se sting şi stelele pe cer... Tu, o poveste dintr-un gând,

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund.

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,

Iubirea şi cuvântul sfânt ce-mi dau puteri şi rădăcină. 

 

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor, 

În gânduri şi în vise treci - o aripă bătând în zbor. 

Mi-ai primenit către amurg, tăcerea lacrimii cu stele...

Aş vrea s-alerg, să te ajung... În clopot, lacrimile mele

În valuri azi se risipesc. Te-au alungat pribege vânturi,

Iar paşii tăi sălăşluiesc pe fantomatice pământuri. 

Îţi ţes poem de borangic şi-n crini îţi rostuiesc iubirea,

Pe sâni, în râuri, pe ilic, îţi încrustez nemărginirea.

 

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor, 

Când buzele mi le atingi cu palma ta... şi mă-nfior, 

Când pieptul munte-i şi-n câmpii se risipeşte, mă aplec,

Şi îngenunchi... Tu, mamă, ştii! Pe ceruri limpezi te petrec.

Sunt jadul brazilor sclipind în ochii tăi, măicuţa mea

Şi-n braţe vreau să te cuprind, o clipă să te pot avea.

Dar... unde oare te-ai pierdut?! De ce-ai plecat? Poveşti de vis

Ţi-aş prinde într-un legământ... Mamă - oh, candelă, te-ai stins!

 

M-ascund  la sânul tău de vis, argint de-acum bătând la tâmple...

Mătănii de mărgăritar, de roze şi de pietre scumpe,

Pe glezna timpului hain se lasă-n valuri de miresme.

Trec, iată, fără-a se opri cocori de voaluri de mirese!

Dac-aş putea te-aş înrăma, istorii să îţi stea în cale,

Să nu mai pleci... În drumul meu să creşti copac bătând în floare.

Dar timpul n-am să-l pot opri. Văd lacrima brăzdându-ţi faţa.

Năframa-i udă... Plâng în somn! Plouă... Ce tristă-i dimineaţa!

 

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.

Să fii copil nu e uşor! Dar nici părinte alb la tâmple...

Acelaşi dor nestăpânit, aceeaşi taină,-aceeeaşi sevă,

Aceeaşi rugă,-acelaşi mit, acelaşi prunc, aceeaşi Evă.

Aceeaşi lege de "a fi" şi zborul spre înţelepciune,

Transcendental, acelaşi gând, dar şi aceeaşi plecăciune.

De-acum, un suflet pustiit s-a frânt în două emisfere

Căci prunc şi mamă rătăcesc prin lume, univers şi ere.

 

Se sting şi stelele pe cer, tu o poveste dintr-un gând,

În unduiri de salcie, te-apleci în rugi către pământ.

Sunt sângeri prinşi pe braţul tău, privirea-i rană care doare.

Acum că pruncul ţi-e plecat, priveşti pierdut în depărtare.

L-a cucerit pământ străin, în foame şi-a pierdut pământul, 

Acolo-ai depărtării spini i-au frânt pe veacuri legământul.

Amară-i maică pâinea lui... Şi lacrima-ţi este amară,

Căci pruncul grabnic ţi-a apus, slujind de-acum în altă ţară. 

 

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund

Icoană pe un val de cer. "Nu mai văd bine, nu aud!"

Tu îmi răspunzi. Eu te sărutTu iarăşi plângi... Şi plâng şi eu.

Câte mătănii, câte rugi tu ai făcut spre Dumnezeu?! 

De câte ori ai adormit cu mine-n gând, măicuţa mea?! 

De câte ori plângeam şi eu, dorind să te mai pot vedea! 

Credeam că voi veni bogat, dar ce sărac mă simt acum! 

Să fiu din nou copil aş vrea... Şi timpul să-l întorc din drum! 

 

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,

Un val pe marea fremătând, pe cer, o stea diamantină.

Eşti răsăritul sângeriu, lanul cu maci, cântec de dor,

Pădurea cu înalţii brazi şi apa rece de izvor.

Eşti steagul ţării, neamul meu, crucea ce între veşnicii

Stă ca un legământ nescris. Esenţa verbului "a fi"...

Eşti, mamă, tot ce am mai sfânt, un suflet drag, eşti gândul bun...

Ştiu că în veci te voi iubi, cum ştiu că-n veci voi fii român.

 

Iubirea şi cuvântul sfânt, îmi dau puteri şi rădăcină,

Mă vor primi la umbra lor, de-acum, secundă de odihnă.

Vântul, arcuş de soc şi jar, îmi va cânta jalea şi dorul...

Vor plânge-n ploi, uniţi pe veci, de-acuma, mama şi feciorul,

Căci fie viaţa cât de grea, în ţară pâinea nu-i amară.

Rămâi, străin ce-ai pribegit! De-acum întoarce-te în ţară!

Şi tu eşti prunc şi ai părinţi! O mamă poate te aşteaptă!

Şi rugi şi lacrimi către sfinţi şi către Dumnezeu îndreaptă.

 

Iubirea şi cuvântul sfânt îmi dau puteri şi rădăcină...

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund...

Se sting şi stelele pe cer, tu - o poveste dintr-un gând.

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.

M-ascund la sânul tău de vis, argint, de-acum bătând la tâmple,

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor. 

Citeste mai mult…

Glosă timpului pierdut

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre

Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe,

Întocmind eternităţii o recenzie de temeri,

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni...

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă 

Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă. 

O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii. 

 

Se întoarce spre esenţe mistuind trecut şi umbre - 

Voal de foc şi de lumină, un şirag de pietre scumpe, 

Răsăritul de apusuri, mister fără dezlegare 

Al iudaicelor treceri peste lumea în mişcare...

Clopot ce străbate jalnic suflet blând, suflet sfielnic, 

A bisericii canoane, al dumnezeirii sfeşnic...

Umbra trecerii spre mâine prtător pe valul sorţii 

Spaima, plânsul şi durerea cea de dinaintea morţii. 

 

Şi din iadul existenţei, fabulos şi cast erupe 

Voluptoasă devenire... Unde-i oare?! Unde? Unde?

Ce cărări mirajul pâinii îl primesc ca pe-o ursită?! 

Unde-i cheia ce ascunde a tăcerilor ispită?! 

Ne înscriem în lumină în eliptice orare,

Curcubee-n must de lacrimi, dăinuind etern în zare. 

Oh, a trecerii durere o simţim ca pe-o povară...

Se aşază jar de stele peste umerii de ceară.

 

Întocmind eternităţii o recenzie de temeri 

Trecem - titluri şi impresii, umbre albelor creneluri.

Universul, faima lumii, toate-s treceri irosite,

Spini înmugurind în noaptea nerostitelor ispite.

Şi-n cenuşa altor timpuri ne întoarcem spre-a-nnopta,

Însetaţi de albe treceri, pe potecile de nea.

S-a oprit deodată totul... Caruselul vieţii noastre

Şi suntem un gând, o umbră, cântul pasărei măiastre.

 

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,

Crucile purtând un nume, timpuri de credinţe-gemeni,

Mă întorc înspre geneză, "universuri de cuvânt"

Şi-n a gnosticii lumină, vocea însămi o ascult.

Mulţi mi-au irosit esenţa, trena de cristaluri pure,

În atâtea ipostaze când aveam alt chip, alt nume.

Altui regn aparţinusem, iar acum, m-am întrupat

Om trudind de generaţii altor timpuri... Minunat!

 

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă

Tâmplele eternităţii... Unde oare sunt acasă?! 

Înfrăţită în lumină şi-n Duh Sfânt cu Dumnezeu, 

Sunt doar lutul fără viaţă, trist căutător mereu. 

Se aude-n mine clopot! Tunet! Ploile mă cheamă...

Fulger blând şi şovăielnic aud strigătul de mamă.

Da-ţi-mi braţul vostru fraged, prunci! Chemaţi-mă-napoi!

Vreau ca înc-o veşnicie să trăiesc de-acum prin voi!

 

Peste tâmplele ninsorii spre întoarcerea acasă,

Mă aşez pe catafalcul rugilor... Trăin, la masă,

Trupul meu îşi iroseşte timpul său şi-n mine-apune

Şi se risipeşte parcă ruginitul meu renume.

Sunt doar un nimic, adesea licurind precum o stea

Într-un vis... Trecut-au anii! Viaţă, nu mai eşti a mea!

Voal de lacrimi de lumină şi-ntuneric repetat

Care trece, trece, trece, într-un sfânt coabitat.

 

O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii

Suntem azi... Deodată parcă au trecut prin timpuri anii.

Vezi?! De-acum o amintire pe aleile pustii

Trecem noi, prea albi la tâmple, prea bolnavi şi prea târzii...

Chiar şi toamnele asudă de osânda noastră... Trist!

Clipele-au trecut... şi viaţa... Totul pare-a fi un vis.

Praf de stele peste pleoape... Nimeni  nu ne mai iubeşte!

Ştim că va veni o noapte... moare cel care trăieşte!

 

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii

S-au pierdut în ceaţa vremii, în videoclipuri stranii.

Universuri paralele şi-au intersectat durerea...

Noi, bătrâni şi paranoici, ne lipseşte mângâierea.

Diagnosticaţi senili, amputaţi de jurăminte,

Ne-ndreptăm ca un ecou către Cerurile Sfinte.

Rol mutaţiei divine, printre îngeri ne-am pierdut  

Şi-am fost oameni... Ce ruşine! Şi o luăm de la-nceput!

 

Viaţa, clipele frumoase, visul, tainele şi anii,

O clepsidră risipindu-şi în tăceri întoarceri stranii,

Peste tâmplele ninsorii, spre întoarcerea acasă,

Ca un voal de aripi albe, lin fuzionând apasă.

Contemplând întreaga lume, plânsul, trena ei de semeni,

Întocmim eternităţii o recenzie de temeri,

Când din iadul existenţei fabulos şi cast erupe,

Ne întoarcem spre esenţe, mistuind trecut şi umbre.  

Citeste mai mult…

Ultima rugă

Din trupul salciei bătrâne

Am rupt un ram... Cu trupul său ,

Frântă-n duioasă plecăciune,

Am plâns un fiu de Dumnezeu. 

 

Golgota... inimi sfărâmate...

Iisus pe cruce răstignit,

Batjocorit, lovit... Prin moarte

Păcatul nostru l-a plătit.

 

Între tâlhari, El, prin în cuie, 

Nu s-a desprins de Dumnezeu

Ci s-a rugat pentru păcatul 

În care azi trăiesc şi eu.

 

Oh, iartă-i Tată! Cu durere 

Sufletul lor înfricoşat

Nu-l arunca în gheena morţii!

Îi cer iertarea de păcat! 

 

Oh, iartă Tată! Ce durere 

Va fi în sufletele lor!

Ei  nu cunosc împărăţia-Ţi!

Mă scuipă batjocoritor...

 

Îmi potolesc setea cu sânge

Spre a-i ierta pe muritori,

Iar maica mea, Maria, plânge...

Vor plânge oameni uneori! 

 

De-acum e ultima mea rugă...

Suflet... cu sufletu-mpăcat,

Căci nu vei mai voi să curgă 

Sânge de Fiu de Împărat.

 

La Tine vin cu împăcare...

Tu iartă-i, că nu ştiu ce fac! 

În viaţa asta trecătoare,

Ei în întunecare zac.

 

Străin, în urî şi-n păcate,

Sărac şi fără Dumnezeu, 

Viaţa ne e un pas spre moarte 

Şi jugul ei amar şi greu. 

Citeste mai mult…

Povestea cerşetorului

La un colţ de stradă, singur, părăsit, 

Stă un prunc şi plânge... Fraţii i-au murit,

Tatăl, un beţiv, l-a gonit de-acasă,

Nu mai are mamă, trist trece prin viaţă.

 

Pentru toate astea, însă mulţumeşte...

Ce miraj, că încă, pruncul mai trăieşte!

Probabil, gândeşte, că sortit îi este

Să trăiască-n suflet, această poveste. 

 

Ar munci cu ziua pe la "X" şi "Z"...

Cine să-l ajute?! Dorul i-e ardent...

Parcă-l cheamă fraţii când în adormire,

Cu capul pe-o piatră, doarme în neştire.

 

Dar sortit i-e luptei cu singurătatea

Şi durerea vieţii, când se lasă nopatea.

Lângă el un câine şi-o cutie goală...

N-are nici de-o pâine... Cine-l bagă-n seamă?! 

 

Cerşetor, vezi bine, binelui slujeşte...

Haina-i grea pe umeri... Ziua iarăşi trece.

Când deodată Mecka se zăreşte-n cale,

Cineva-i întinde un pumn de parale. 

 

Smerit, mulţumeşte şi la om se uită.

- "Sărut mâna, coane!"

- Mai bine ascultă! Mergi, slujeşte încă Tatălui Ceresc!

Ia o lumânare, să te spovedesc!"

 

Pruncul, cu lumina strălucind pe faţă,

Merse să se roage blând, precum acasă,

Ca în vremea-aceea de demult apusă

Când de boli şi foame, mama-i fu răpusă.

 

Şi primi mâncare pentru gestul său

Şi hrană divină de la Dumnezeu.

În genunchi, cu lacrimi, mulţumi tăcut...

De-ar avea o mamă! Fraţi, ca la-nceput...

 

Se rugă în taină, se rugă pios,

Maicii sale Sfinte, Domnului Hristos.

Doar în vise mama uneori, apare

Şi fraţii de care sufletul îl doare.

 

Inima i-e strânsă şi de dor suspină...

Se prelinse-n suflet, taină şi lumină...

- "Vino, spuse vocea. Tu mă vei avea,

De azi înainte, ca pe mama ta!" 

 

Ce să fie oare?! Şi căzu smerit...

"În credinţă, Doamne, Tu m-ai întărit.

Tu îmi eşti mireasă şi m-ai botezat,

Iartă-mi mie, Doamne, dacă am păcat! 

 

Mi-ai lăsat măicuţă,-n suflet mângâiere,

Am luptat cu viaţa, m-am hrănit cu stele...

Ce să fie Doamne?! Mângâierea Ta

Azi mă înfioară şi-i atât de grea..."

 

Dulce-nfiorare, noaptea iar se lasă 

Şi la mănăstire, pruncu-i ca acasă.

Slujeşte cu trudă şi cu rugăminţi

Oamenilor simpli, demni şi suferinzi. 

 

Strânge-n braţe pruncii orfani ca şi el, 

Cu aceeaşi mamă, suferind la fel.

.................................................................

Peste ani călugăr, un ascet smerit,

În singurătate, iarăşi l-am zărit. 

Citeste mai mult…
-->