UN COPAC ȘI GÂNDUL LUI ..
Laura Schussmann

Stau
cu crengile îmbrățișate coroană
și mă împrăștii unduire de gând,
în șuierături lungi de vânt,
spre un punct cardinal de zare
de unde,
pentru mine, apune și răsare
același absolut și unic soare..

Diminețile,
îmi alint frunzele
cu rouă pură ca lacrima de prunc.
Serile,
le apun cu o rugăciune spre crâng
iar aminitirile zilelor ce trec
în poală de legendă vie le strâng.

Primăverile,
la viață mă retrezesc,
prin aripi de fluturi albi
mă înfloresc.
Arome ireale de fruct necopt
mă răspândesc
și pe creangi virgine de timp,
iubire verde crud mă înfrunzesc
și mă reinfrunzesc.

Verile,
în rod de vise coapte,
mă rodesc
din inimă de trunchi până în vârf de rămurele.
Se trezește
viața în mine în puls de sânge albastru.
Și îmi prind
corona ,de rege de verde peste zare,
de-un vârf săgeată de astru.
Și înveselesc
petecul meu de univers cu tril vioi de păsărele.

Toamna,
din măreția mea de peste vară
încep să mă pălesc.
Și privirile de mugur verde, agere odată,
îmi tot slăbesc.
Simt,
cum,de la rădăcini încep să îmbătrânesc.
Și îmi tot scârțâie crengile,
din noduri de destin, a neputință
și frunză după frunză în arămiu mă ruginesc.

Și mă usuc,
că firul subțirel de iarbă,
sprijinit de boltă cerului în vârf de zare.
Busola timpui între apus și răsărit,
mă simt.
Și parcă mă regret,deja,
la început de iarnă, în tăcere.
Și mă reneg de atâta resemnare,
dar am să mă regăsesc mereu,
o știu.
în punctul cardinal al existenței mele,
același absolut și unic soare.

Și îmi este dor de primul fulg de nea,
îmi este dor de iarna ce a trecut
și de cea care o să vină.
Sărut, deja, toamna,
prin foșnet uscat de frunze
cu vers de despărțire.
Și chiar dacă nu o voi dori,
ea tot va veni,
așa că, am să o aștept,
pe petecul meu de univers,
că pe o dulce nemurire..

FELINARUL ORB DE LUMINĂ...
Laura Schussmann

Stau rezemată
de un felinar orb de lumină
și privesc pașii tăi
cum se strecoară printre tăceri
pe o alee lipsită de ecouri.

Ascult cum noaptea
se va despărți,
curând,de mine
și de incertitudinile mele.
Simt cum va veni ziua
cu razele soarelui prinse
printre plete de stele.

Doar luna
stă suspendată de sine
și luminează
ce nu se mai vede din tine.
O creangă,
dezbrăcată de gânduri,
o sprijină cu resemnare
să nu cadă pe mine toată.
Să nu mă strivească
cu a ei greutate
de astru plin de privilegii
regină de alb, nedeclarată.
Iar eu te mai respir
din aerul ce îl respirăm
amândoi odată.

Am ridicat privirea.
Îți simțeam
revenită din nicăieri
a ta privire.
Și am atins,
parcă,
cel mai îndepărtat
punct din univers.
A fost doar o secundă,
dar a fost minunat.
Acum îmi las privirea în jos
spre vârful pantofului.
Tot un punct,
dar atât de apropiat
de lacrima ce îmi alunecă
de pe geană de suflet.

Pașii tăi devin ecouri
pe o alee lipsită de tăceri.
Eu rămân rezemată
de felinarul orb de lumină,
așteptând,
nu știu ce și de ce.
sau pe cine
să vină la mine,
la mine să vină .

TRILOGIA PLOII

EU ... TU... TOAMNA VIEȚII...
Laura Schussmann

Umăr lângă umăr,
vis împletind vise
din realități despletite,
aproape îmbrățișați
în dulce contopire,
ne ducem pașii agale
pe aleea vieții noastre
căutându-ne regăsire
refuzând despărțire
prin respirații de timp
și suspine albastre.

Suntem,
ce am fost mereu,
căci avem, încă,
același sentimente confuze,
plăceri cu dureri amestecate
în trupuri fragile din frunze.
Și mă simt vinovată
de atâta speranță.
Și mă simt adulteră
în al iubirii noroc
între frunzele trupuri,
între trupuri și frunze,
îmi joc parcă ultima carte
în al destinului joc..

Peste noi este toamnă
și se simte în aer
aromă uscată de frunze,
iar stropii de ploaie
ne curată uitarea
de regrete și scuze.
Ne încălzește amintirea
înfrigurată iubire.
Și ne este așa bine,
nesfârșit de împreună.
Și ce bine ne ar fi
să rămânem așa,
dar mintea și sufletul
se pare, că, de ceva timp,
nu mai au o dorință comună.

Da, suntem tomnaticii
ce. adânc în noi ,simțim
cum copacul vieții
se desfrunzește de noi,
iar noi, ne desfrunzim
de restul de zile, rămase
pe aleile golite de timp,
sub umbrela de frunze..
Da,suntem de foșnete plini,
așa de reimpariti la doi.
Și am început, deja,
de iubire să ne dezgolim
devenind singurătăți,
enigmatici și goi..

Și îmbătrânim,așa,
unul lângă altul,
dar nu împreună.
Și ruginim cuminți
sub ploi de destine.
Ce vrei tu de la mine
vreau și eu de la tine,
dar parcă ceva ne oprește,
în vis de iubire sublim,
două frunze, în una,
în aceeași toamnă,
pe aceeași creangă,
în copacul vieții, să fim.

ȘI CE DACĂ ESTE TOAMNĂ..
Laura Schussmann


ȘI CE DACĂ ESTE TOAMNĂ ..

ȘI CE DACĂ ESTE NOIEMBRIE...

ARDE,
UNDEVA,
ORICUM,
UN FOC DE SUFLET
PE UN LEMN DE GÂND...
ȘI CE DACĂ
TOTUL MĂ CHEAMĂ LA TRISTEȚE...
ESTE AȘA DE MULTĂ FERICIRE,
STRÂNSĂ,
PE UN VAL DE MARE
CE SE ÎNTOARCE
DINSPRE VARĂ SPRE MINE
CU O UȘOARĂ ADIERE DE VÂNT...

AM SĂ MĂ ASCUND
SUB O PĂTURĂ DE VISE.
AM SĂ MĂ ODIHNESC
PE ȘEZLONGUL DE SPERANȚE.
ȘI AM SĂ BEAU,
DIN CEAȘCA MEA,
O GURĂ DE CEAI FIERBINTE,
DIN FRUCTELE PASIUNII
FĂCUT
CU MULTĂ IUBIRE...

ȘI AM SĂ MĂ ÎMPRĂȘTII
AȘA..
GÂNDURI
AȘA ...
EU

ȘI CE DACĂ ESTE TOAMNĂ...

LA MINE ÎN SUFLET,
SUNT NESFÂRȘITE PRIMĂVERI...

OM BUN...
Laura Schussmann

Am despicat speranța.
Să fi fost
când am simțit
că a devenit
cam multă
și plină de mine.

Am despicat speranța,
în patru sau cinci fire de destin
și am început
să împart
pe la cine stătea
pe margine de drum
fără nimic
și fără să mai vadă
orbit de lacrimi de deznădejde...

Erai și tu pe acolo,
ascuns după un zid
și mă priveai
din spatele unui geam
plin de praful uitării
Deschide fereastră,
ți-am spus .
și ți-am dat
un pic de speranță
de la mine..

Ai zâmbit
și ai vrut
să îmi mulțumești.
Te-am oprit .
Să nu uiți , om bun,
ți-am spus .
Când speranța
va fi plină de tine..
să o despici și tu
în patru sau cinci fire de destin.
Să o dai și tu mai departe
altor suflete ca al tău,
îngenuncheate de singurătate.

Atât..

DILEMELE VIEȚII...
Laura Schussmann


Poate nu ar trebui,
dar, câteodată,
îmi este dor de mine,
de cea, care dincolo de ea
și ale ei gânduri și dureri,
nu mai vedea nimic
și pe nimenea..

Atunci..
mă desfăceam toată și completă
în iubire și vise,
dar mă loveam ca o rătăcită
printre ego-uri compromise,
de ale nepăsării uși închise.
Și mă furișam
înapoi în mine.
Eu, în renegare de sine.

Atunci..
mă deschideam spre căutare,
amplă, cu brațe deschise,
dar înapoi în timpane,
mi se întorceau
doar cuvinte interzise.
Și mă închideam
toată în mine.
Eu, în pierdere de sine.

Acum..
îmi deschid
auzul și și inima
spre gemete de suferință.
Mă aplec cu pioșenie
spre a iubirii credință.
Întind o mână,
din prăbușiri de sine,
adânc la el în ființă,
să ridic un om.
Îngenunchez
pe pământul rațiunii,
să sădesc,
virgină sămânță,
al conștiinței pom.

Acum...
mă îmbrățișez
pe E-uri neputincioase,
cu sufletul lipit,
să le simt respirația,
abur al vieții.
Și le simt, cum,
din membrane subiri
devin vibrații silențioase,
sub greutatea tristeții.
Îmi las, lacrima
să alunece, ușor,
pe răni măcinate
de nesfârșite îndoieli
și răscolite de dor.
Sunt suflete rătăcite..
de propriile greșeli
să fie vindecate,
cer ajutor.

Atunci,
dar
și acum...
câteodată,
obosesc de mine,
obosesc de oameni.
Și mă așez
pe o cumpănă de gând,
să îmi privesc
adânc în ochi ,
dilemele vieții.
E tare greu,
să faci omul
să vadă adevărul dur,
să iubească albul pur,
să își uite renegarea,
să îi înmoi încăpățânarea
și mai adânc în umilință,
să îl oprești să se coboare.
Și simt
a neputinței încordare,
căci,
câteodată,
iubirea pentru om
tare mă mai doare..

Atunci și acum
mă întreb,
De ce oare ?

PE UN PICIOR DE PLAI ... PE O GURĂ DE IAD...
MIORIȚA TRAGI COMICĂ 2014 ÎN PROZĂ GREA SPRE UȘURICA
Laura Shussmann

Nu mai suntem rupți de realitățile lumii ...Ne plimbăm liberi peste tot unde ne aruncă soartă, pe unde ne vrea sufletul și ne lasă buzunarele .. Muncim și trăim , împrăștiați pe globul asta mare, de unde putem învață cum funcționează democrația la alții , cum se votează, să tragem cu ochiul și să tragem concluzii și să ne deșteptăm și noi un pic, cum ne cere și imnul, DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE DIN SOMNUL... pe care îl tot dormim la umbra propriilor rațiuni , dar când vine vorba să ne decidem soarta țărișoarei noastre mioritice, piciorului nostru de plai care mai mult șchioapătă și.. a gurii noastre ,mute la nevoie și plină de cuvinte grele când nu vrea nimeni să o audă ,de rai care a devenit de iad.. ne comportam ca și cum ne-a luat necuratul memoria și mințile.. Tabula rasa suntem ,scumpii mei frați români.. haite de lupi .. care ne aruncăm unde este mirosul de sânge mai puternic și ciolanul mai mare și mai vizibil..
Ne devenim proprii dușmani.. orbiți de ură, ne arătăm colții unii la alții.. ne rupem sufletele și conștiințele între noi.. rânjim în loc să zâmbim.. ne blestemăm în loc să ne iubim..
De ce refuzăm să învățam ceva de la istoria noastră ? Să fie oare, că încă nu am învățat să ne înfigem rădăcini în țărâna de unde ne tragem sevele, că nu vream să fim cinstiți cu noi înșine și să recunoaștem că dacă ne facem rău sau bine, este responsabilitatea noastră și voința și credința noastră..
De ce să ne placă condiția de frunze aruncate de colo colo de vânturile și furtunile istoriei ?
De ce nu învățam odată pentru totdeauna ce înseamnă mândria și unitatea națională ?
Poate vă întrebați ce m-a apucat... Și am să va spun dragii mei.. Ce văd eu și aud zilele astea îmi face să îmi plângă inimă cu sânge .. și cu sânge românesc.. de durere..
Oriunde suntem dragii mei, suntem români, în diaspora sau în țara , suntem români.. Și m-am săturat să ne tot hotărască soarta alții și apoi noi să ne plângem în pumni..să ne târâm prin noroaiele istorie.. cu clopote mari de biserici cu credințe vândute și pierdute neatului ..
Va spun mereu , credeți în voi.. și iubiți-vă pe voi, căci așa veți învață să va doriți binele vouă..

Învățați să fiți înțelepți , să citiți printre rânduri, dar să nu uitați că adânc în voi există, în liniște și pace sufletească, adevărul, și nu falsul adevăr ,pe care tot încercați să îl tot cumpărați pe preț de nimic de la alții ..
Nu va mai lăsați dezbinați ... nu vă mai lăsați mințiți, de oriunde ar veni minciună cu haine de adevăr aurit.. tot minciună este..
M-am săturat să văd manipulare de gânduri su suflete.. cum unii oamenii pe clocotul emoțiilor voastre puternice , pe neajunsurile și durerile voastre.. dezbină o nație , dezbină familii.. rup suflete și credințe..
Vreau că noi, fiecare din noi.. să rămână cu el însuși, cu situația lui, cu durerea lui.. și să se gândească.. ce îi este mai bine pentru el.. așa decide omul când votează.. ce este bine pentru el..
Și apoi dacă decizia lui a fost greșită, să își asume responsabilitatea.. fără a mai da vina pe alții..
E normal să se facă campanii electorale, dar la noi s-a întrecut de mult limită bunului simț..
Că nu mai știi , de ce parte să fii și cu cine să votezi..
Avem timp o săptămâna să ne gândim.. e decizia noastră.. cântăriți bine și apoi doar voi cu voi mergeți la vot..
Cei din diasporă să ne gândim la dorul și durerea care o avem departe că casă, și cei de acasă la dorul de cei plecați ... Ce ne dorim noi cu toții ?
Să ne fie drag de țara noastră și să nu ne mai fie rușine să spunem suntem români în gura mare, la noi în suflet și în sânge vom rămâne până la moarte români.

Am să închei aici ,dar nu înainte să va spun ceva.. îmi este dor de poporul meu frumos, înainte să se urască și să se desconsidere pe el , să se lase umilit de oameni fără religia bunului simț..
Vouă nu va este dor de voi înșivă ?



fotografie internet google .

TRILOGIA PLOII...
O BANCĂ... O UMBRELĂ...ȘI MULTĂ PLOAIE

Tu
ești banca pe care,
mă așez, când, obosită,
mă transform din călător
în așa un filosof al ceții,
încercând,
printre stropi reci,
esentiale întrebări,
să descifrez
acel mister al vieții.
Și, cu bratelele lăsate,
a neputință de gest,
aștept
îmbrățișarea ta, de lemn,
să prindă căldură de trup.
Și, ca o contopire de sensuri ,
să ne tranformam, amândoi,
în ușoare rime de versuri.

Eu
sunt umbrela, de care
ai nevoie, când vrei
să te ascunzi de tine,
și când ai vreai
să oprești
ploile ce cad reci,
pătrunzând acide,
gânduri și vorbe străine.
Când obosești,
de renunțări de sine,
mă cauti si ma iei
pe mine, umbrela,
de acolo,
unde mă lași,
mereu în așteptări,
printre lungi
și nedefinite suspine.

Și, câteodată,
ne găsești ,așa,
într-un decor gri,
Tu,
o bancă,
lemn de trandafiri
Eu,
o umbrelă,
culoarea inimii.
Amândoi ,
parcă,
renegați de destin.
Ne plouă,
ce ne mai plouă ..
Uităm.
așa, uităm,
să ne apărăm de ploaia,
ce vine peste noi,
rămânând fiecare,
tăcuți,
uzi,
triști,
și de iubire,
goi..

SĂRUT DE NOIEMBRIE..
Laura Schussmann

Sărut..
urma pașilor tăi,
cu buze, frunze de corcoduș,
pe asfaltul gri, parcă pierdut,
de atâta tristețe de toamnă.
Gândul mi se zbate, tăcut,
între, a fost și ce va mai fi.
Ne agăț..
iubirea, deja, apusă,
într-un vârf ascuțit de paruș.
Și nu știu de ce , iubite,
mă simt abandonată de mine
și de tine, fără milă, sedusă.

Ai trecut..
pe la mine prin suflet.
Te-ai oprit..
o respirație de o secundă,
iar acum, te duci,
agale, dar tare grăbit,
spre altceva și oriunde.
Te mai zăresc..
cum te pierzi,
siluetă, creionată în scuze,
printre lumini și umbre,
dar nu îmi pot alungă
și nici ascunde,
gustul rămas pe buze,
ca toamna pe ale ei frunze..


Și este Noiembrie,
parcă...
Și în acest, trist, recviem
de sfârșit de toamnă,
în căutări,
am rămas codană,
în așteptări,
o tristă doamnă.
Sărut..
urma pașilor tăi apăsați,
contur buze de frunză,
pe o gură de suflet..
Și îmi pun..
trecere pasului meu,
cu dor în zâmbet,
pe amprenta confuză
a grăbitului tău umblet..
Și am să mă răzbun,
pe umbra ta difuză,
când o să treacă,
întâmplător prin mine.
Și de acum,
până la sfârșit de noi,
am să te blestem, iubite,
cu veșnică, de tine,
rătăcire ..
și o lungă, de mine,
noiembrie iubire..

MI-AM PUS TOAMNA LA BORCAN..
Laura Schussmann


Mi-am pus toamnă la borcan,
să îmi fac provizia ideală,
pentru o vreme ireală,
și a iernii lungă hibernare.
Pentru o bună conservare,
am pus un bob de piper
și puțin mai multă sare,
o frunză ,două ,de dafin
și un strop oțetit de vin,
două picături de suflet,
lacrimi scurte din senin
și o durere trecătoare
sub o frunză de pelin ..

Când de ger va crapă piatra
și nu voi vedea nici gândul,
căci tare deasă va fi ceața ,
iar troienele de vise nevisate,
printre oameni de zăpada,
le va viscoli, pe toate,
sălbatic de doruri, vântul,
sigur o să-mi mai doresc
toate să îmi amintesc,
chiar, și clipă palidă de toamnă,
prizoniera din borcan,
și din insomni lungi de neuitare
în adormite,dulci,scurte, melancolii
încet, încet ,să mă adâncesc.

Mi-am pus toamna la borcan,
fac asta an și an ,
o frunză ruginie pe gutuie,
și un bob de de strugure
stors în aromă de tămâie,
negustat să nu îmi rămâie,
până vine, iară, primăvara,
cu pretenții de divă mult râvnită.
Și de hibernarea iernii,plictisită
voi lasă toamna, liberă, să zboare,
întoarcere de păsări călătoare..

EU ȘI VIAȚĂ LA DISCUȚII DESPRE... VIAȚĂ
Laura Schussmann

Într-o seară, așa după o zi lungă și obositoare, după ce eu și viață ne-am băut cafeaua împreună , ne-am făcut lista de priorități , am discutat prietenește și ne-am certat, ne-am luat la trântă, ne-am tras de păr, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat ... Am obosit.. Ei da, și când am obosit, în ochi lung ne-am privit.. Eu m-am așezat relaxată pe fotoliul gândurilor mele, cu un pahar de regrete în mână, jumătate plin și jumătate gol, depinde cum îl privești , iar ea, viața, ghemuită într-un colț de cameră, speriată de atâta eu ...de atâta tumult, de atâtea trăiri intense și nemărginite, așteptând să spun ceva.. să analizez, să concluzionez să trag linii sub plusuri, minusuri , înmulțiri și împărțiri ..Ochii îi erau măriți de uimirea clipei, urechile ciulite de zgomotul tăcerii.. iar așteptarea ... așteptarea devenea așa de apăsătoare că dacă ar fi căzut tavanul peste noi ,ar fi fost gura de oxigen pentru a respira când ne vom opri să mai așteptăm..
Aveam așa un chef să vorbesc cu viața, dar ea nu avea nici un chef de cheful meu de vorba și nci explicații și răspunsuri la întrebări să dea.. Iar eu savuram suferința vieții ca și pe țigara din care trăgeam cu poftă din ea cu o frică teribilă să nu pierd un minimiligram de nicotină din ea.. Păi de ce nu ? îmi spuneam ...
Draga de ea, îmi dă de furcă de când mă știu, de când o știu ,de când mă știe... și când mă vede că mai respir și eu un pic de fericire, când îmi prind în suflet liniștea, că un mărțișor cu sunurulet de iubire și puritate, sare pe mine ca o hienă înfometată și mă mestecă și mă mestecă de nu mai rămâne nici măcar umbra din mine..
Ei tu viață..., am spus.. și mi-am auzit vocea spărgând în ecou sec tăcerea dintre mine și viață.. ei tu viață.. să îmi spui tu mie... asta numești tu iubire ,asta numești tu iubire de oameni , de mai iei la trântă de dimineață până seară.. că mă terfelești prin noroaie de incertitudini, mă pălmuiești peste ochi cu trecuturi grele , imagini fără contururi , mă suipi în față cu prezent ploaie de cuvinte și trăiri absurde,, mă sperii de ziua de mâine de parcă vrei să îmi tai linia telefonică cu speranța..
Și nu o să credeți , dar am auzit un râs așa de ironic ,infricositor de mi-a înghețat și ultima picătură de sânge în mine.. și mi-a răspuns cu nosalanta VIAȚA...
Hei tu femeie, tu vorbești despre iubire ? Așa îți iubești tu viață ?
Așa mă iubești tu pe mine ?În loc să mă trăiești, tu întruna te văicărești, te plângi, te umilești.. Te simți dintr-o data stăpână pe univers, deși nu ești în stare să îți controlezi nici măcar propriile emoții, și cu tupeu și ironie.. ai curaj să îmi ceri tu socoteală mie?
Eu sunt viața ta, mă ai în mâinile tale, tu faci ce vrei cu mine și nu eu cu tine.. Când ai să pricepi asta ființă mică și nerecunoscătoare ce ești, ne va fi la amândouă bine..
Cum se numește când te lasă propria viață încă odată cu gură căscată ? O nouă lecție de viață ..
Mai viața asta a mea mai bine se făcea profesoară.. că la câte lecții îmi tot dă.. la câtă toceală și teme pentru acasă îmi dă.. sunt doctor docent în ale vieții ...
Ha.. ha ..ha.. tare comică mă mai cred că sunt.. Mda..
Deci pentru acea seară, conversația incredibil de inteligență, dialogul cu tentă de monolog se încheiase.. Eram așa de obosită și eu și viața.. și între noi stătea oglinda propriului Eu ..
Noapte bună viață ..am șoptit timid.. sper că mâine să ne trezim amândouă încă odată și să mai pălăvrăgim nițeluș la o cafea și o țigară..
Răspunsul a fost că un chițăit de șoricel prins de coadă între capcană și cașcaval însoțit de un râs de înțelept prăbușit în patima filosofiilor fără subiect.. Cine știe.. cine știe.. Diminețile oricum vor începe la aceeași oră fixă cu noi sau fără noi două..Dar ar fi politicos și elegant din partea timpului, desigur, să răsară soarele și razele lui ,dimineața ,să îți sărute ție ochii și părul și gândurile și sufletul.. iar mie să îmi dea iar......cheful.... de viață....